Mi-am întâlnit tatăl biologic o singură dată în viață, când aveam vreo 16 ani. Nu m-a tulburat acea întâlnire și n-am simțit absolut nimic vizavi de bărbatul acela, care se uita cu o privire tâmpă la mine și aștepta să zic ceva, să vorbesc, probabil chiar să-i povestesc într-o oră ce am facut în 16 ani. Tot ce îmi doream era să nu-și prelungească vizita. O oră deja era mult pentru mine.
Părinții mei s-au despărțit înainte cu două luni să mă nasc. S-au despărțit numai în fapt, nu și legal. Lucrul acesta s-a întâmplat mult, mult mai târziu, după vreo 9 ani, dacă îmi amintesc bine. Născându-mă în timpul căsătoriei, am primit numele lui de familie. Aș putea presupune că a și venit la Maternitate, să mă declare. „Să mă recunoască”- parcă așa se spunea. Sau poate era suficient ca, la naștere, mama să prezinte certificatul de căsătorie, nefiind nevoie și de prezența tatălui. Habar n-am cum a fost, n-am întrebat și nici nu o să întreb vreodată, pentru că pur și simplu nu mă interesează.
„E taică-tău aici. E în bucătărie. Te așteaptă.”
Ziua în care l-am văzut pentru prima și ultima dată era o zi ca toate celelalte. Am venit ca de obicei de la liceu, pe la ora 3. M-a luat mamaie de la ușă, că să mergem direct în camera mea, că are să-mi spună ceva. Mi-a spus simplu și direct. „E taică-tău aici. E în bucătărie. Te așteaptă.” Am stat să mă gândesc dacă să mă duc să-l văd sau nu. M-am dus. Am găsit un bărbat adus de spate, care s-a ridicat în picioare când am intrat în bucătărie- cică ăla era „tata”. Nu semăna cu cel din poză.
A dat să mă îmbrățișeze, dar n-am permis asta. Mi-am pus să mănânc, ca să descurajez orice discuție. A stat și s-a uitat la mine în tot timpul ăsta, în care am tăcut cu încăpățânare. Mai vorbea din când în când cu mamaie, banalități, pentru că tăcerea era stânjenitoare. A înțeles că a făcut drumul degeaba, a înțeles că nu o să scoată nimic de la mine. I-a spus bunicii că acum poate să moară liniștit, că m-a văzut. S-a ridicat în picioare, a așteptat să mă uit către el. N-am făcut-o. Mi-a zis „Iartă-mă!” și a plecat. Avea tren de întoarcere la Galați. Asta a fost tot. Nici măcar nu simțeam că îl urăsc. Îmi era indiferent, la fel de indiferent cum îți este omul care stă la rând, în spatele tău, la reciclat pet-uri.
Cine caută, găsește. Doar că prea târziu
Nu a vrut să spună cum ne-a găsit, de unde știa adresa unde locuiam doar de o jumătate de an. Cel mai probabil, fusese la vechea locuință, unde locuia încă nașa mea. Probabil că de la ea luase adresa. „Tata” a avut noroc că a venit într-o zi în care maică-mea nu era acasă la acea oră, pentru că lucra în schimbul II. Altfel, n-ar fi călcat în casă. I-a făcut bunicii scandal când a aflat că l-a primit.
Până la 16 ani, am știut cum arăta „tata” dintr-o fotografie alb-negru, din ziua căsătoriei lui civile, singura care rămăsese neruptă pe jumătate. Din toate celelalte îl eliminase maică-mea, păstrându-se doar pe ea. Căutasem să văd vreo asemănare cu el, dar nu găsisem absolut niciuna. Mamaie mi-a spus că aveam totuși ochii bunicii paterne, pe care însă eu nu am văzut-o niciodată. Trăia la Galați, acolo unde, de altfel, s-a întors și „tata” după despărțirea de mama.
Adevăratul meu tată a fost tatăl fratelui meu
Divorțul lor s-a pronunțat după 9 ani, dosarul judecându-se în lipsă. Ori maică-mea nu știa o adresă unde să fie citat, ori a susținut că nu știe, ori el nu s-a deranjat să se prezinte. Nu știu și nici asta nu mă interesează. După încheierea divorțului, l-a dat în judecată pentru stabilirea pensiei alimentare.
La 1 an și 7 luni după mine, s-a născut fratele meu, din relația de concubinaj cu cel care mi-a fost, de fapt, și mie, tată. În veci nu i-am alăturat și nu-i voi alătura cuvantul „vitreg”. Nu am avut niciun motiv, niciodată, să îl numesc așa. Ar fi fost o cumplită nedreptate pentru un om care – spre deosebire de mama – nu a făcut nicio diferență între mine și fiul lui natural.
„Plătesc și pentru el, că mi-ar fi plăcut să am și un baiat”
La procesul de stabilire a pensiei alimentare, cum-necum, de bunăvoie sau adus cu de-a sila de „organe” (pentru că în anii 70 cu chestiile astea legate de familie, de copii, de pensii alimentare, nu era deloc de glumă!), biologicul s-a prezentat în fața instanței. Maică-mea a declarat cinstit că are în îngrijire doi minori, însă doar unul este al pârâtului. Chiar dacă și celălalt, născându-se în timpul căsătoriei, poartă tot numele lui de familie.
Am auzit la vremea aia discuțiile din casă, de după proces, și am auzit-o pe mama povestind că acest fost soț ar fi spus în fața completului de judecată că el e dispus să plătească pensie alimentară și pentru celălalt copil, pentru că i-ar fi plăcut să aibă și un baiat. Eu cred că omul era fie era prea bun, fie prea prost… Nu i-a fost admisă solicitarea, că judecătorul, spre deosebire de el, nu avea creierii tulburați de alcool.
- CITEȘTE ȘI: Nu puteam să te iubesc, tată!
Detaliile de care m-aș fi lipsit
Pensie alimentară a plătit puțină vreme. Pentru că băutura îl împiedica să-și păstreze un loc de muncă, nici statul n-avea ce bani să-i rețină. Când a reușit să se angajeze din nou, cred că a muncit pe nasturi câteva luni, că a trebuit să-și plătească datoria din urmă. Locul ăla de muncă a fost și ultimul. Pentru un dependent de alcool, un job de ospătar cade cum nu se poate mai bine. Trai, nineacă…
A lasat și serviciul ăsta când a primit o moștenire. Pe care a băut-o cu marinarii și cu muncitorii de la Șantierul naval, în cârciumile de pe lângă port, cinstindu-i în fiecare zi pe toți care se lipeau de masa lui. Și cu care făcea întreceri, care duce mai mult. A dus până s-a dus el de tot. Toate aceste detalii au ajuns la urechile mele prin intermediul nașilor alor mei.
Tatăl cel adevărat a fost altul
Chiar dacă nu a fost o prezență permanentă în viața mea, chiar dacă îl vedeam de 3-4 ori pe an, celălalt tată, așa-zis „vitreg”, a fost atât cât am avut nevoie. El, mama și frate-meu au locuit împreună la Târgu Ocna, în județul Bacău, iar eu la București, cu bunicii materni. Mai veneau ei pe la București, mă mai ducea bunicul la ei, cu trenul, și mă lăsa acolo câte 2-3 săptămâni, vara. Când am mai crescut mergeam și singură, în vacanțe.
Nu știu când și cum am aflat că tata nu e „tata”. Dar devreme ce momentul ăla nu mi-a rămas înfipt în minte, înseamnă că nu m-a afectat în niciun fel. Era figura pe care am văzut-o și știut-o dintotdeauna, așa că lucrurile nu se puteau schimba cu nimic. A fost mereu o bucurie să fim împreună, fie la Târgu Ocna, fie la București. Era omul blând care îmi lua partea când maică-mea se aprindea. Era cel care absolut întotdeauna a fost pentru înțelegere și toleranță. În orice împrejurare. A fost cel de la care primeam permisiunea pentru orice aș fi vrut să fac. A fost cel care îmi cumpăra lucrurile pe care maică-mea n-ar fi „aruncat banii”, considerând că nu îmi sunt necesare. Păpuși, jucării. A fost cel care aducea cu el calmul, liniștea, blândețea și bunătatea. Așa a fost Tata.
