Ioana Mihalca (37 de ani) s-a născut în satul Petrova din Maramureș. A copilărit în cel mai dulce stil „moroșenesc” și, chiar dacă profesia i-a purtat pașii spre orașul aglomerat, a ales să se întoarcă în satul natal și să își construiască o viață la țară. Timp de 11 ani a fost jurnalist de televiziune în București și a lucrat pentru TVR sau pentru Digi24. Acum, recondiționează o casă veche de peste 100 de ani, care a aparținut unuia dintre înfăptuitorii Unirii de la Alba Iulia, care să poarte numele de „acasă”. Deși s-a întors în Maramureș, Ioana Mihalca își continuă pasiunea pentru jurnalism, promovând cultura, tradițiile și locurile natale în proiectele sale. De aproape doi ani, a devenit mama Annei – „minunea” familie sale – un copil foarte dorit, născut după o sarcină cu risc, ca un miracol prevestit de una dintre maicile de la Voroneț. Chiar dacă în acest moment își împart viața între oraș și sat, cei doi părinți își propun ca fiica lor să simtă pe deplin copilăria la țară, și să păstreze cu toții legătura cu cerul și pământul.
Cum ajunge un copil de pe dealurile Petrovei Maramureșului în platoul televiziunilor din Capitală? Cum ți-ai descrie parcursul de până acum?
Ioana Mihalca: Eu m-am născut acolo unde oamenii sunt legați de pământ și de cer: într-un sat din Munții Maramureșului, Petrova. Am crescut înconjurată de dealuri, de animale și de oameni harnici și hotărâți, cu mâinile bătătorite de muncă cinstită. Am avut parte de o copilărie la sat, una adevărată, dar în același timp am fost privilegiată să mă nasc din doi părinți care își doreau mai mult pentru copiii lor – mult mai mult decât au avut ei vreodată. Așa că ne-au dat la școli la oraș și ne-au oferit libertatea de a alege singuri drumurile pe care vrem să mergem.
Am făcut școala primară și liceul la Sighetu-Marmației, am început facultatea de jurnalism la Cluj-Napoca, iar după primul an, s-a ivit ocazia să fac practică la TVR, la București. Cred, cu tărie, că fiecare om pe care îl întâlnim pune câte o cărămidă la construcția noastră, iar omului care m-a ghidat spre televiziune atunci, la 20 de ani, îi datorez multe. M-a luat sub aripa sa, m-a învățat meserie și m-a ajutat să îmi găsesc locul, nu doar în lumea jurnalismului, ci şi în lume, de multe ori.
Am rămas 6 ani la TVR, iar în 2014 m-am angajat la Digi24. Timp de cinci ani am fost reporter la emisiunea Bonton, am realizat reportaje de care îmi voi aminti mereu cu drag. În același timp, am prezentat rubrica „Unde mergem în timpul liber” din cadrul Digimatinalului și tot pentru matinal, am realizat intervenții live de la ProFM. Din anul 2019, de când m-am întors la Maramureș, am devenit corespondent local pentru știrile Digi24.
Cum ai luat decizia de a părăsi Bucureștiul să te muți înapoi la sat?
Locuiam deja de 11 ani în București, oraș care m-a fermecat la început, dar care nu mi-a fost, cu adevărat, casă. M-am potrivit stilului alert al Capitalei, dar în același timp, nu găseam firescul în mai nimic din jurul meu. Pe măsură ce treceau anii, îmi lipseau tot mai multe lucruri molcome, pe care nu le găseam în viața zbuciumată din Capitală. Îmi era dor până şi de pietrele de pe ulița copilăriei, vorba unui om drag mie.
Începeam să îmi număr mai mult lipsurile decât binecuvântările. Iar asta mă întrista profund, pentru că eu am fost crescută fix invers: să mă bucur de tot ce am, să trăiesc în prezent, să găsesc frumusețea în lucrurile simple. Fiecare zi liberă, fiecare sfârșit de săptămână, le petreceam departe de București, pentru că aveam nevoie să pun în mine lucruri bune și frumoase. Căutam dealuri, munți, râuri, oameni simpli. Tot ce aveam deja acasă, în Maramureș. Bucureştiul mi-a dat multe, m-a învățat multe, mi-a deschis uşi, mi-a scos în cale oameni care îmi vor rămâne în suflet pe viață. Şi pentru asta sunt recunoscătoare. Dar… când am ajuns să mă întreb tot mai des „Ce caut eu aici?”, mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva. Decizia nu a fost deloc ușoară. Părea că trebuie să renunț la cariera pe care o construisem cu atâta trudă, la tot confortul orașului, pentru a lua totul de la zero la sat.
- CITEȘTE ȘI: Români în Filipine. Povestea unei jurnaliste, a unui jucător profesionist de poker și a bebelușului lor
Care a fost cea mai mare dorință a ta legat de întoarcerea la țară? Care era „scopul” tău personal?
Știam cât sunt de binecuvântată să am rădăcini în Maramureș, care pentru mine este cel mai frumos loc de pe Pământ. Și voiam să contribui cumva la povestea acestui loc – fie și printr-o virgulă.
Cea mai mare dorință a mea, când mă gândesc la satul românesc, încă este aceea de a nu lăsa să se piardă trecutul atât de valoros. Vedem tot mai des cum sunt „desfigurate” casele tradiționale, cum sunt dărâmate fără milă, cum se înalță altele în locul lor – nu mai frumoase, doar mai mari și mai goale. Și cred cu adevărat că prin puterea exemplului putem schimba mentalități. Din păcate, nu toți cei de la țară realizează ce comori au în jurul lor. Acolo unde unii văd lucruri demodate, eu văd trudă, stil de viață, învățături moștenite de-a lungul generațiilor. Le putem integra în prezent, fără să le știrbim esența. Putem păstra trecutul, fără să trăim ca acum 100 de ani. De aici a pornit totul. Împreună cu soțul meu de atunci, aveam în plan să salvăm o casă veche și de acolo să începem să ne construim viața la sat, bucată cu bucată.
Cum a fost reîntoarcerea în sat?
M-am întors acasă, în Petrova Maramureșului, cu frică de necunoscut, deși era un loc familiar mie. Dar în momentul în care am ajuns, am simțit că nu aș fi fost plecată niciodată. Nu aveam încă o casă a noastră, am închiriat o gospodărie veche, fără prea mult confort – una dintre lecțiile de smerenie pe care viața mi-a dat-o. Am locuit acolo aproape un an. A fost greu. Atunci am înțeles cu adevărat că poți trăi și cu lucruri puține și am început să mă ghidez mai mult după zicala „fă rai din ce ai”.
Nu aveam nici apă curentă în casă, o aduceam cu gălețile de la fântână. După acea experiență am știut și mai clar că nu ne putem întoarce să trăim ca pe vremuri, dar putem să ne facem viața mai ușoară dacă găsim echilibrul între confort și autenticitate.
Cine îmi urmărește activitatea pe Instagram încă de atunci a văzut și această parte mai puțin „la modă” astăzi: gălețile cu apă, focul din sobă. Nu mi-a fost rușine niciodată de această perioadă, pentru că m-a învățat să prețuiesc cu adevărat tot ceea ce înainte consideram că mi se cuvine.
Cum arată o zi din viața ta la țară?
La țară îmi place să fiu de-a locului, să fac parte din țesătura comunității, nu doar să o privesc din exterior ca un turist. Cred cu tărie că atunci când te muți la sat sau te reîntorci, trebuie să ții cont și de obiceiurile zonei, să le respecți cu sfințenie, să te integrezi cu grijă. Este o formă de respect pentru cei care deja trăiesc aici și care păzesc cu credință tradițiile locului. Așa că oricât mi-ar plăcea mie să fiu izolată în bula mea de liniște, îmi doresc și să fiu în mijlocul oamenilor, să particip la viața satului cu bucuriile și necazurile ei.
Dacă în copilărie evitam muncile câmpului, astăzi le fac cu bucurie și cu o înțelegere nouă a valorii lor. Încă știu să mulg vaca, să pun cartofii în pământ, să strâng fânul când soarele e potrivit sau să hrănesc animalele. Nu este încă stilul meu de viață, și nici nu știu dacă va fi într-o zi. Dar îl cunosc de mică și îl înțeleg pe deplin. Cred că noi ne vom rezuma la a ne crește propriile legume și câteva găini care să ne dea ouă proaspete în fiecare dimineață. Sau… cine știe? Rămâne de văzut.
- CITEȘTE ȘI: Jurnalista PRO TV Adriana Stere, mamă pentru a 5-a oară. A reușit prin fertilizare in vitro
Cum ai împăcat reîntoarcerea la țară cu parcursul profesional?
Dumnezeu mi-a scos în cale oamenii potriviți peste tot pe unde am ajuns. Înainte să plec din București, eram decisă să lucrez „oriunde ar fi” și îmi dădusem demisia de la Digi24. Dar planurile de Sus erau mai frumoase decât ale mele. În doar câteva zile după demisie, coordonatorii departamentelor producție și știri mi-au propus să fiu corespondent local în Maramureș. Am acceptat fără dar și poate și am primit-o ca pe o binecuvântare. Așa că am ajuns să fac naveta între Baia Mare și Petrova, între oraș și sat, lucru ce nu mă deranja foarte tare, pentru că puteam să îmi fac în continuare meseria și să fiu și acasă, în locurile natale.
Cum ai regăsit satul după 11 ani în Capitală?
Satul copilăriei mele este casa mea în sensul cel mai profund al cuvântului. Deși am înțeles, după un timp de căutări și întrebări, că acasă poate fi oriunde, atâta timp cât ești împăcat cu tine și cu drumul tău. Pentru mine însă, Petrova este și casă și „acasă”.
Îi cunosc oamenii cu poveștile și necazurile lor, obiceiurile care se transmit din generație în generație, răsăriturile și apusurile care îmi colorează zilele, muncile câmpului care îmi amintesc să mă ghidez mai mult după soare. Și aici îmi doresc să fiu măcar o bucățică din puntea dintre trecut și prezent.
Știu că promovezi – prin câteva proiecte – viața la țară și Maramureșul. Cum ai pornit aceste proiecte?
Încă de când m-am întors, din 2019, am creat platforma Plai Moroșenesc, care ulterior a devenit ONG, de care mă ocup în timpul liber. Iau satele la pas, descopăr oameni cu suflete mari și povești care merită spuse, le documentez cu grijă și le împart cu ceilalți. Rețelele sociale ne ajută mult în ziua de astăzi.
Podcast Moroșenesc este proiectul meu de suflet, realizat strict cu voluntari care cred în aceleași idealuri, și cu resurse proprii. Am amenajat un „studio” într-o grădină ca la țară pentru sezonul cald și unul într-o casă veche pentru sezonul rece. Am reușit să filmăm două sezoane de câte 10 episoade, cu invitați din toate domeniile: de la oameni simpli cu povești extraordinare, până la personalități și antreprenori care n-au uitat de unde vin. Apoi am pus totul pe pauză pentru a mă ocupa de creșterea fetiței mele, Anna.
Știu că de câțiva ani viața ta s-a schimbat iar: ai o nouă familie, o fetiță, te-ai desprins un pic de viața la sat…
Da, la scurt timp după reîntoarcerea acasă, am trecut printr-un divorț. După 10 ani de relație, multe planuri şi visuri comune, am fost nevoită să iau viața de la zero. Cred că cel mai tare mă durea gândul că nu voi mai putea avea o familie. Deja subiectul „copil” era o rană deschisă în sufletul meu. Aveam o carieră care mă împlinea, locuiam în cel mai frumos loc de pe Pământ, aveam proiecte de suflet și pasiuni care îmi dădeau energie – învățasem să fac off-road, străbăteam munții în lung și în lat, eram pregătită să înfrunt totul singură.
Dar din nou, Dumnezeu mi-a arătat că există un plan pentru fiecare dintre noi, chiar și atunci când noi nu îl vedem. Mi-am întâlnit actualul soț când nici nu mă așteptam şi unde nici nu mă aşteptam: la vama din Sighet, când a început războiul din Ucraina. Eram amândoi acolo pentru transmisiuni live, eu pentru Digi24, el pentru Antena3, pe atunci.
Cum a fost drumul tău spre maternitate?
Drumul meu spre maternitate a fost plin de incertitudini. Aveam doar 20 de ani când am rămas fără un ovar și o trompă, în urma unei hemoragii cauzate de un chist de 9 centimetri. Ulterior, ovarul rămas întreg a dezvoltat alte chisturi și, în final, un chist endometriozic. Medicii erau rezervați în privința fertilității mele, îmi spuneau că șansele de a avea copii sunt minime.
Cum ți-a schimbat viața acest diagnostic? Mai sperai să devii mamă?
După ce am descoperit chistul endometriozic în urma unui RMN, aveam două variante: să îl operez, dar asta ar fi însemnat să renunț și la mare parte din ovarul rămas, ultima mea speranță, sau să aștept să vedem ce se întâmplă… Adrian Şteopei, medicul ginecolog căruia îi voi fi veșnic recunoscătoare, m-a sfătuit să aștept un an. Dacă în acel an nu aș fi rămas însărcinată, urma să decidem ce măsuri pot fi luate.
Și cum s-a întâmplat minunea?
Eram împreună cu Paul, actualul meu soț, de doar câteva luni. Eu mă aflam în anul „de test“ pe care mi-l recomandase medicul. Urma să încerc să rămân însărcinată, iar dacă nu, să luăm măsuri concrete – intervenție chirurgicală sau fertilizare.
Alături de Paul, am făcut o excursie la mănăstirile din Bucovina. Am întâlnit o stareță la mănăstirea Voroneț care ne-a privit în ochi, fără să știe nimic despre noi, despre întrebările noastre, despre temerile mele legate de maternitate, și ne-a spus așa, simplu și direct: „Faceți copii și bucurați-vă părinții!”. Nouă luni mai târziu s-a născut Anna. Și ne-a dovedit că limitele impuse de oameni nu au hotare la Dumnezeu.
Cum ai dus sarcina, având în vedere problemele medicale pe care le aveai?
A fost o sarcină cu risc: destul de devreme am descoperit placenta praevia și aproape toată sarcina mi-am petrecut-o la pat, cu ochii la tavan și cu mâinile pe burtică, vorbind cu „minunea din mine”. Nu am simțit-o ca pe o povară, ci mai degrabă ca pe o pregătire spirituală pentru cea mai importantă întâlnire din viața mea.
Îmi doream atât de mult să duc totul la termen și să îmi țin minunea în brațe, încât eram dispusă să trec peste orice. A urmat concediul de risc și naștere la termen, dar cu complicații. Mi-am dorit să nasc natural, dar, după 13 ore de travaliu, am fost operată de urgență, din cauza meconiului în lichidul amniotic. Am avut din nou îngeri păzitori: din fericire, meconiul nu a fost aspirat în plămânii fetiței.
Cum e pentru tine mămicia? Care a fost primul gând când ai ținut-o în brațe pe Anna?
Nu aș putea descrie în cuvinte ce înseamnă pentru o mamă să își țină copilul – atât de dorit! – în brațe pentru prima dată. Dar dacă trebuie să răspund neapărat, dincolo de rugăciunile de mulțumire care îmi cântau în suflet, primul gând a fost: „Acum înțeleg cât de mult m-a iubit mama”.
Se spune că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Ai găsit în Petrova „un trib” al tău?
Surprinzător, deși sunt o adeptă a vieții la sat, în primul an de mămicie nu am avut „un sat”, în sensul tradițional. Viața m-a adus din nou la oraș, în Cluj-Napoca, pentru că aici era stabilit Paul și, fiind în concediu de risc, a fost cea mai la îndemână soluție să îl urmez eu pe el, nu invers. Așa că am fost departe de mama, de mama-soacră, de orice ajutor venit din familie și din obiceiurile păstrate de generații. Am avut, în schimb, susținere de la distanță, prietene deja mame care m-au sfătuit. În plus, am avut o vecină cu inimă mare care îmi lăsa mâncare gătită la ușă în fiecare zi.
Cum te-a schimbat maternitatea?
Maternitatea m-a schimbat în mii de feluri. Am devenit mai răbdătoare. Am învățat să accept că nu toate planurile ies așa cum le creionez eu în mintea mea, că viața are propriul ei ritm. Și că niciun greu nu se compară cu greul de a avea responsabilitatea să trimiți în lume un copil bun, un om care să facă lumea puțin mai frumoasă.
Cum ai descrie familia ta acum?
De multe ori spun că familia-i sfântă. Este cel mai prețios dar pe care l-am primit de la viață. Familia mea este răspunsul la toate rugăciunile de până acum. Nu suntem o familie perfectă, dar nici nu ne dorim asta. Ne dorim să rămânem sinceri, autentici și să nu uităm niciodată care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață. „Sclipiciurile” sunt trecătoare ca norii de pe cer. Asta încerc să-i explic și Annei, chiar dacă este încă micuță – are un an și 10 luni abia.
Ce fel de stil de parenting ați ales? O veți crește și în lumea molcomă a satului?
Dacă Anna va avea parte măcar de frânturi din copilăria la țară pe care am avut-o eu, știu că va pleca mai departe cu fundație solidă sub picioare. Nu facem parenting după cărți, ci ne ghidăm după inimă. În limita bunului simț, desigur. Avem limite și reguli, dar în general, Anna se bucură de multă libertate să exploreze și să descopere lumea așa cum am făcut-o și noi cândva: cu noroi din cap până-n picioare, cu mâinile până la cot în hrana animalelor și cu mult contact cu pământul care ne hrănește.
Mi-aș dori să reușească să vadă că viața la țară este o binecuvântare, nu o limitare, și să o prețuiască. Să știe că indiferent unde o vor purta pașii în viață, oricât de sus ar ajunge, să nu uite niciodată că simplitatea și modestia sunt cele mai frumoase bijuterii pe care le poate purta o femeie.
Ai fost nevoită să revii în oraș, dar care sunt planurile voastre legate de viața la țară?
Locuim temporar la Cluj-Napoca, unde soțul meu este fotograf și operator imagine la KanalD. Nu se bucură de prea mult timp liber, însă profităm de fiecare weekend în care putem ajunge la țară. Am început restaurarea unei căsuțe vechi de 120 de ani, care a aparținut unui mare om din satul meu natal – Vasile Filipciuc, doctor în drept, gazetar, parlamentar și om politic, unul dintre înfăptuitorii Unirii de la Alba Iulia. Este o poveste care îmi umple sufletul cu mândrie și cu responsabilitate în același timp.
Am reușit să cumpărăm căsuța de la familia acestuia și considerăm că avem o mare responsabilitate să îi ducem povestea mai departe, să nu lăsăm să se piardă urmele unui om care a contribuit la făurirea țării noastre. Ne dorim să o păstrăm exact cum a fost, să îi respectăm spiritul autentic, dar să-i oferim și confortul vremurilor actuale.
Cum decurge acest proces al restaurării unei case atât de vechi?
Am mutat căsuța de lemn bucată cu bucată, ca pe niște piese de puzzle încărcate de istorie, pe terenul cu o priveliște care îți taie răsuflarea. Cu ajutorul unor meșteri pricepuți, am reconstruit-o, tot bucată cu bucată.
Este incredibil să vezi cât de bine a rezistat timpului lemnul atât de vechi. Un motiv în plus să prețuim priceperea meșterilor fără diplome de mai demult: știau exact în ce perioadă să taie lemnul din pădure, știau cum să construiască pentru a spori confortul, pentru ca în casele lor de lemn iarna să fie cald și vara răcoare. Purtau în ei înțelepciunea naturii. Astăzi se construiește haotic, cu materiale care nu au viață lungă, cu grabă și fără respect pentru timp. Noi sperăm ca această căsuță să mai prindă încă un secol de acum înainte. Cel puțin!
Casa va avea un demisol, parter și mansardă şi va fi acoperită cu țiglă veche, pentru a-i păstra autenticitatea. Șindrila nu a fost o opțiune, nici financiar, nici ca durabilitate. Momentan ne aflăm la partea de acoperiș. Documentez întregul proces pe pagina mea de Instagram. Acolo am povestit și despre costuri și despre provocări, care nu au fost deloc puține.
Deci vă pregătiți să reveniți la țară. Va fi fezabil când copilul va crește mai mare și va trebui să meargă la școală?
Da, revenirea la țară este următorul pas pentru care ne pregătim. Nu știm încă unde sau dacă va merge Anna la școală. Așteptăm să vedem cum se va reglementa și homeschooling-ul în România. Pot, însă, să spun că indiferent ce vom alege, este realizabil. Eu, personal, am făcut primii ani de școală la sat, iar din clasa a V-a am mers la oraș, în Sighetu-Marmației. Sunt doar 30 de kilometri între sat și oraș, pe care îi parcurgi mai rapid decât ai parcurge 10 kilometri într-o metropolă la ora de vârf.
Când va putea să aleagă conștient, decizia îi va aparține în totalitate Annei. Nu vrem să hotărâm noi în locul ei, ci ne dorim doar să îi oferim variante și să o pregătim să facă alegeri înțelepte. La fel ca noi, şi ea va avea libertatea de a-și alege drumul.
Cum ai descrie viața pe care ați ales-o? E „slow living” sau „dor de rădăcini”?
Slow living este un trend pe care multă lume l-a îmbrățișat în ultimii ani, iar asta mă bucură enorm de mult. Poate că pe mine mă caracterizează mai mult întoarcerea la rădăcini. Am plecat cu toate visurile și întrebările tinereții, am văzut lumi diferite, am experimentat alte ritmuri de viață și, în final, am ales conștient locul care mă reprezintă cel mai bine.
Cum spuneam mai devreme, îmi doresc să nu rup niciodată legătura cu pământul și cu cerul. Asta îmi aduce echilibrul de care am nevoie pentru a fi cea mai bună versiune a mea. Și urma mea pe acest pământ se va vedea cel mai bine aici, în Munții Maramureșului. Așa cred.
Ai încuraja familiile tinere să revină la țară? Ce îți trebuie (în afară de curaj) să te întorci la sat?
În general, tinerii se tem de necunoscut, și e firesc – necunoscutul pare întotdeauna mai înfricoșător decât realitatea. Chiar dacă le lipsește curajul, dar, totuși, au o chemare spre mediul rural, i-aș încuraja să încerce. Vor rămâne surprinși de cât de frumos se așază toate atunci când elimini ceea ce nu contează cu adevărat, când renunți la agitația inutilă și la competiția orașului.
Viața la țară nu este pentru toată lumea și trebuie să fiu onestă în privința asta. Sunt mulți oameni care iubesc cu adevărat orașul, viața urbană, cu toate oportunitățile ei și poate că pe ei liniștea satului i-ar apăsa prea greu. Da, cred cu tărie că te poți descurca oriunde, atâta timp cât ești un om harnic și ai dorința adevărată de a face ceva frumos din viața ta.
În plus, internetul a ajuns și la sat – nu mai ești izolat de lume, ci doar mai aproape de esența ei. Poți trăi din orice meserie dacă ești înzestrat cu un strop de creativitate și hărnicie. Poți fi consultant, programator, artist, antreprenor, scriitor, jurnalist sau țăran. Trebuie doar să vrei cu adevărat și să nu te lași descurajat de primele obstacole. Să nu îți fie frică să renunți la ceea ce pare sigur pentru ceea ce te face cu adevărat fericit.
Ce ai spune unui om care vrea să încerce traiul la țară?
Să nu te temi să fii diferit într-o lume care te îndeamnă să fii la fel ca toți ceilalți. Pentru că s-ar putea ca acolo să te aștepte viața ta adevărată. Eu am plecat de acasă cu visuri mari și cu ochii îndreptați spre orizonturile îndepărtate. Am crezut că fericirea mă așteaptă în zgomotul orașului, în luminile strălucitoare, în ritmul alert al vieții moderne. Și poate că trebuia să plec pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă să ai un loc pe pământul acesta care îți aparține.
Am înțeles, după ani și ani, că nu poți fugi de tine. Că oricât de departe mergi, rădăcinile tale rămân în pământul care te-a crescut. Și dacă cel care mă citește simte în piept aceeași chemare, dacă își pune aceleași întrebări ca mine, îi transmit cu toată căldura: nu îți fie frică să te întorci acasă! Acasă te așteaptă întotdeauna.
