Am fost mereu un elev și apoi un student silitor. N-am putut niciodată să mă prezint la vreo olimpiadă sau vreun examen fără să mă fi pregătit temeinic înainte. Mi se părea o lipsă de respect față de profesorul care urma să mă evalueze. În facultate aveam adesea câte 12 examene într-o sesiune, așa că eram obișnuită să învăț non-stop câteva săptămâni la rând după ce oricum mă pregăteam constant și în cursul anului fiindcă nu aș fi avut cum să îngraș porcul în ajun – o limbă străină n-o poți învăța și vorbi doar în sesiune.
Așa că nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge cândva să iau 5 la un examen. A trebuit să-mi fac familie și să trec prin alt gen de provocări ca să pot accepta un astfel de rezultat. La aproape 40 de ani, am luat un examen la mustață. A fost într-adevăr o probă grea, cu sute de pagini de legislație de parcurs, și au trecut mai departe doar o treime dintre candidați. Din cauza responsabilităților zilnice și a lipsei de autodisciplină pe care, din păcate, am pierdut-o la vârsta adultă, nu apucasem nici măcar să citesc pe diagonală toată bibliografia.
„I love failure”
Am fost cât pe-aci să nici nu mai merg, nu-mi stătea deloc în fire să apar așa, ca o floricică. Încurajată de apropiați și dornică totodată să depășesc un prag mental, am zis până la urmă să-mi asum riscul de a pica un examen. M-am aruncat în gol. La unele întrebări am știut sigur răspunsul, la multe m-am bazat pe logică și intuiție. La unele am răspuns la întâmplare sau am brodat din amintiri. Am plecat de acolo în primul rând ușurată că am scăpat de o povară și, mai ales, că am reușit să-mi asum un eșec aproape cert.
Spre surprinderea mea, majoritatea candidaților s-au aflat în aceeași situație ca mine. Cea mai mare notă a fost 7 și ceva. Au măturat cu noi pe jos, cum s-ar zice. Deși în zilele noastre se tot promovează motto-ul „I love failure”, nu cred că aș putea ajunge până acolo vreodată. Dar mă bucur că am fost capabilă să-mi accept limitele de context, că mi-am integrat oarecum rezultatul și că asta nu a devenit o catastrofă, așa cum s-ar fi întâmplat acum 20 de ani.
Jos pălăria pentru mamele care au energie pentru a doua facultate
Tot aud de mame care la un moment dat se apucă de o a doua facultate, fac medicina sau dreptul la 45 de ani, se reinventează și o iau de la capăt din punct de vedere profesional odată ce copiii sunt mai independenți. Nu cred că aș fi în stare. Mintea mea e prea împrăștiată în treburile zilnice ca să pot să mă apuc să învăț de la zero un nou domeniu, o nouă meserie, să studiez nopțile pentru examene, iar ziua să fiu soție, mamă, bucătăreasă, menajeră, șofer etc. Jos pălăria pentru cele care au atâta energie!
Sper să pot învăța din experiența asta mai ales în ceea ce-i privește pe copii. Știu că-mi va fi foarte greu să nu reacționez pe pilot automat conform experienței mele, dar sper să pot să le fiu alături și în greșeli care, la un moment dat, vor părea tragice. Să am conștiința faptului că nimic nu e ireversibil și ireparabil, că ceva bun poate ieși și dintr-un calificativ prost sau o cădere.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației. O găsiți pe Oana și AICI.
