În România de astăzi, nostalgia după comunism reapare tot mai des în discursul public, extremismul câștigă teren în online, iar tot mai mulți tineri își formează opiniile politice și sociale direct din rețelele sociale. Întrebarea nu mai este dacă există o distopie în felul în care înțelegem trecutul, ci cât de mare a devenit ea. De la idealizarea lui Ceaușescu și până la banalizarea unor ideologii radicale, de la neîncrederea în democrație până la ostilitatea față de „străini”, multe dintre tendințele care par noi au, de fapt, rădăcini istorice vechi și mecanisme bine cunoscute. Am discutat despre toate acestea cu Adrian Majuru, istoric, antropolog și director al Muzeul Municipiului București, unul dintre cei mai atenți observatori ai felului în care s-a schimbat societatea românească în ultimele decenii. Cu experiență inclusiv în învățământ (a fost profesor de istorie și educație civică), Majuru vorbește fără menajamente despre felul în care necunoașterea istoriei recente îi face pe tineri vulnerabili în fața manipulării, despre ruptura dintre generații și despre motivele pentru care societățile ajung să își construiască periodic „dușmani”.
Dincolo de explicațiile istorice, discuția ridică și o întrebare incomodă pentru prezent: cât din ceea ce trăim astăzi ține de politică și cât ține, de fapt, de educație, familie, comunitate și capacitatea unei societăți de a-și transmite lucid propriul trecut? În opinia lui Adrian Majuru, semnele se văd deja în felul în care tinerii se raportează la autoritate, la adevăr, la promisiuni și la responsabilitate. Iar miza nu mai este doar una românească, ci europeană, într-o perioadă în care democrațiile au devenit mai vulnerabile și mai ușor de influențat.
Totul Despre Mame: În ultimii ani, tot mai mulți tineri spun că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Cum explicați această idealizare a comunismului în rândul unei generații care nu a trăit acea perioadă?
Adrian Majuru: Această necunoaștere este construită în timp, inclusiv de către sistemul educațional de după 1989. Iar asta înseamnă perimarea informației în manualele de învățământ gimnazial. Apoi, eludarea sau eliminarea componentelor cu un conținut serios în învățământul liceal, cum ar fi informațiile despre istoria recentă, despre secolul XX, care este foarte relevant, pentru că a cunoscut toate extremele posibile, iar unele sunt încă în desfășurare pe această planetă și pot fi un exemplu negativ. Nu poți să spui că era mai bine sub Ceaușescu. Uite-te ce este în Phenian, pentru că Ceaușescu a preluat modelul Coreei de Nord, trecând prin China, însă China a fost doar platforma modelului care l-a cucerit. Modelul era Phenianul, pentru că a vizitat ambele țări la sfârșitul anilor ’70.
Dar, în opinia mea, nu au o vină foarte mare tinerele generații, pentru că, odată această necunoaștere preexistând, nu se culpabilizează această situație. Ei sunt însă supuși, cu mare ușurință, unor manipulări de idei, unor imagini create printr-un vocabular adecvat de către alții interesați, ca să ne exprimăm așa. Nu mă refer la părinți, ei sigur nu sunt interesați în direcția asta. Și atunci votul lor este unul determinat, iar credința este una aflată în posesia altora.
Ce le rămâne, însă, ca instrument de scăpare din această captivitate? Le rămâne profesia, pentru că, în timp, pot căpăta o cunoaștere specializată care îi va salva. Astfel, vor putea face performanță în cariera lor și își vor putea duce existența, își vor putea întemeia o familie și vor putea avea un confort cotidian firesc, de care, până la urmă, orice om are nevoie ca să existe. Pe de altă parte, profesia îi poate pregăti să afle în timp real când apare minciuna, cum se manifestă manipularea. În partea cealaltă a scenariului, erau nepregătiți, pentru că nu au fost pregătiți nici în gimnaziu, nici în liceu. Mă rog, la nivelul sistemului universitar se mai mișcă lucrurile, dar nu într-o formă uniformizată, din păcate, de captare a informației.
Cât de periculos este momentul în care societatea începe să banalizeze sau să romantizeze figuri și mișcări extremiste, inclusiv legionare, fără să mai înțeleagă consecințele istorice reale ale acestor ideologii?
Adrian Majuru: În opinia mea, tot de la necunoaștere pleacă, pentru că, revenim, secolul XX nu prea este prezent, în componentele lui reale și agresive, în manualele școlare, iar lectura opțională nici nu mai este recomandată și nici nu mai este căutată de cineva, deși continuă să apară cărți despre acest secol.
Oamenii pot ajunge cu foarte mare ușurință în captivitatea noilor curente, care sunt construite tocmai de cei care le cunosc foarte bine și le folosesc pentru un interes colectiv de gașcă, nu pentru un interes național. Pe undeva, paradoxal și ironic, mișcarea legionară din interbelic construia o mișcare tânără ca vârstă, formată din profesii active, tocmai pentru a da un nou sens ideii naționale de stat. De aceea am avut și Statul Național-Legionar, la un moment dat, pentru câteva luni.
Pe când aceștia, neo-marxiștii și tipul acesta de legionari, au o perspectivă colectivistă și de sectă, nu de interes național. Nu îi interesează asta. Îi interesează să poată subsista cu un confort sporit, cu o putere cât mai accentuată și deplină, cu supuși care să își plătească taxele, impozitele și să nu se revolte, indiferent de situație. Deci nu mai există doctrină. Doctrinele, în opinia mea, sunt cele care fracturează arbitrar, pentru că ele funcționează ca un regulament: ești sau nu ești în ele. Acolo sunt și principii care pot hrăni anumite componente de moralitate.
Sunt directive, sunt obiective, dar nu mai există altceva decât propriile lor scopuri și interese, care sunt interese de sectă, care până la urmă se rezumă la un grup restrâns de oameni interesați. Și, după cum îi vedeți, sunt aceiași. Sunt bunici, părinți, copii, adică generații întregi învață orientarea aceasta.
Au mai existat în istoria României perioade în care tinerii au fost atrași masiv de discursuri radicale și de lideri care promiteau „salvarea națională”? Ce asemănări vedeți cu prezentul?
Adrian Majuru: Nimic nu este unic și nu întâmplător apar astfel de lucruri. Particularitățile au fost diferite, pentru că principiile de manipulare sunt accelerate în secolul XX. Regimurile care au existat atunci nu au fost foarte democratice, dar au spart absolutismul medieval în alte imperii și în alte direcții, ajungând, în final, la două războaie mondiale.
Dar angrenajul acesta are o vechime considerabilă și coboară până în Antichitate. Și atunci, democrațiile s-au luptat cu tiraniile. Un război teribil, cel numit peloponesiac, a însemnat distrugerea Atenei democratice. După implozia Spartei tiranice și dispariția unui sistem coerent, lumea aceea a mai subsistat timp de două-trei generații, până când, la granițe, a apărut Alexandru Macedon. Și a creat un model pe care îl cunoaștem deja, efemer, dar construit pe o altă perspectivă a universalismului (ceea ce numim astăzi globalism) prin deschiderea unor piețe noi către orizonturi la care lumea antică nu se aștepta. Pentru Alexandru Macedon, deschiderea către India și China, ajungând la Indus și la Golful Persic… el descoperă Strâmtoarea Ormuz despre care se tot vorbește în ultima vreme. Nu știm dacă se mai întorcea la Babilon și ce ar fi urmat, dar vorbim despre această deschidere dinspre Marea Arabiei, în jos, spre Eufrat.
Cum s-a schimbat, în ultimele decenii, felul în care școala românească predă comunismul, fascismul, Holocaustul sau istoria recentă? Credeți că tinerii înțeleg astăzi cu adevărat ce au însemnat aceste perioade?
Adrian Majuru: Școala are mai multe îngrădiri și restricții curriculare. Școala face ceea ce i se permite să facă. Dacă manualele sunt într-o direcție și tu, ca profesor, mergi în altă direcție, începi să ai probleme. Întreabă părinții ce urmărești, îți vin inspectorii la clasă, ai lecții deschise.
Am fost în învățământ, am predat Istorie, am predat Cultură civică, dar încă existau manuale care continuau anii ’80, e adevărat, adăugând o componentă nefinalizată și un conținut încă aflat în desfășurare, cu referire la perioada comunistă. Se întâmpla în anii ’90 și atunci ni s-a dat libertatea de a construi noi informația și de a prezenta imaginea mult mai nuanțat și mai schimbat. Eu nu am mai predat de 20 și ceva de ani, dar cu siguranță lucrurile sunt schimbate.
În opinia mea, regimul comunist trebuie înțeles și predat într-o formă integrată. Să pornești de la mișcările socialiste din secolul XIX, să îi înțelegi pe cei care sprijineau anarhiile, care încercau să spargă imperiile. Iar primele manifestări au fost în Rusia țaristă, cu revolte încă dinainte de cea din 1917. Vreau să vedeți detaliile, pentru că doar așa veți putea înțelege și rolul unor minorități naționale sau confesionale în spargerea acestor imperii și remodelarea lor către niște libertăți duse în extrem, în noile construcții politice, cum a fost Uniunea Sovietică, de pildă, sau România comunistă.
Dacă ar fi să scot în evidență un moment sectar din România comunistă, a fost construcția valabilă doar trei ani, între 1948 și 1950. Era forma primară, experimentau și ei, asta este. Atunci am văzut, pentru prima și ultima dată, drepturi pe deplin egale între femei și bărbați, inclusiv salarizarea era pusă foarte explicit în discuție. După aceea, totul a dispărut în 1950.
Într-un fel, noi am avut și forme radicale de modificare a societății, ca în 1848, când istoria amintește de falansterele de la Scăieni. Falansterienii erau după modelul francez, niște mari proprietari de teren, pentru că aceea era funcția economică atunci, nu industria. Au eliberat țăranii de dependența economică și de dependența socială, cum era în Est. Le-au dat prima libertate, i-au împroprietărit și apoi: «hai la munca colectivă!». Deci primele forme colective nu au fost înființate de comuniști. Au fost experimentate încă din secolul XIX și au falimentat. Pentru că lucrul care este „al tuturor” nu mai trage.
Deci mișcarea comunistă din a doua parte a secolului XIX a experimentat destule, și în doctrină, și în construcții sociale, și în proiecte politice, înainte să existe Uniunea Sovietică. Și continuă să experimenteze, eu aș spune, și astăzi. Iar cel mai mare risc este să o iei de la zero cu oameni stăpâniți de necunoaștere.
Când eram profesoară într-o școală internațională și le predam unor elevi turci diferite victorii ale românilor împotriva armatei otomane, un elev mi-a spus: „I-am povestit tatălui meu ce ne-ați predat și mi-a spus să nu mai particip la lecțiile de istorie, pentru că asta este fals. România nu a învins Turcia”…
Adrian Majuru: E adevărat că fiecare stat are propria perspectivă asupra istoriei naționale. Acum, din perspectiva turcă, dacă stăm să analizăm lucrurile, ele nu erau prezentate chiar atât de dramatic. Hai să-l luăm pe Mihai Viteazul, de pildă. El a acționat și ca vasal al Imperiului Otoman și mergea alături de sultan în luptele cu austriecii și, mă rog, cu polonezii. Pe turc, în fond, nu îl interesa că avea un vasal care stătea acolo și îi mai aducea teritoriu.
E adevărat că s-au luptat întâi, după aceea au căzut la înțelegere. Zona aceasta românească, să o numim așa, a fost una dintre periferiile imperiului unde existau frecvent războaie. Tot atât de multe războaie au avut turcii și în Iran. La fel de multe au avut și în zona Africii de Nord. Deci, pentru ei, faptul că cineva din Iran a bătut o armată sau alta nu era o mare victorie. Înfrângerea adevărată a fost la Viena, când au pierdut un teritoriu serios. Toată Ungaria a fost pierdută.
Elevii români cresc cu această mândrie și este firesc, pentru că și în partea cealaltă a poveștii există un adevăr: o armată mică oprește un imperiu. Nu poți să îl oprești decât printr-o victorie, chiar dacă imperiul o minimizează, pentru că, după ce o minimiza, în anul următor venea iar. Deci Ștefan cel Mare bate în 1475, iar în 1476 vine marea armată, nu cercetașii. Bun, rezistă cetățile, apoi încheie pacea și plătește tribut.
Victoria este, de fapt, momentul în care adversarul nu mai poate reveni. Armata nu se mai poate reface, intră pe pauză și se încheie un tratat. În lumea medievală nu se încheiau tratate de pace așa cum le înțelegem astăzi. Erau conflicte câștigate când de o tabără, când de alta. E adevărat că aceste conflicte de graniță au însemnat pentru noi un lucru extraordinar: nu am fost transformați în pașalâcuri.
Nu există, așadar, un adevăr absolut. Istoria nu poate fi privită arbitrar, ci cu toate instrumentele pe masă. Noi învățăm încă din primul an, când studiem grecii și primele referințe istorice scrise în Antichitate, de la Homer și Tucidide până la istoricii romani, că trebuie să prezinți și instrumentele prin care analizezi lucrurile, fără să eludezi punctele de vedere și partea unei tabere sau a celeilalte. Abia după aceea tragi concluziile.
- CITEȘTE ȘI: Alegerile au schimbat programa școlară: Istoria comunismului devine materie obligatorie la liceu
Observăm tot mai des discursuri anti-imigranți și o teamă față de „străini”, inclusiv în țări care au trecut ele însele prin migrație masivă. Ce ne arată istoria europeană despre momentele în care societățile încep să construiască dușmani interni sau externi?
Adrian Majuru: Aceste lucruri se nasc prin educarea acestei idei, prin televiziune, prin podcasturi, prin presă. Românul nu se naște așa. Românul devine așa. Cândva, societățile europene nu promovau asta. În secolul XVIII, când se conturează în Occident imaginea, să spunem, a «indianului bunului sălbatic», mai bine zis umanizat, Jean-Philippe Rameau compune pentru regele Franței un balet elegant. Se întâlnesc soprana și protagonistul, provoacă un dialog, dar scena se petrece în preeria nord-americană. Franța avea acolo colonia de la Louisiana. Apar indieni și negri aduși în Franța, îmbrăcați frumos, în frac, și considerați egalii nobililor. Nu exista această tendință de segregare.
Revoluția Franceză vine tocmai ca să sprijine ideea aceasta și să elimine segregarea feudală dintre cei privilegiați, de fapt dintre cei care se roagă și cei care se luptă (adică nobilii) și cei care muncesc, dar nu aveau dreptul la propria voce. Asta este structura Evului Mediu timpuriu. Dar societățile contemporane au, probabil, particularități care au apărut în această perioadă de deschidere a piețelor și de circulație liberă a oamenilor și a ideilor. Probabil că s-a mers prea repede.
Exemplele cele mai clare de acceptare și de înțelegere a unor culturi diferite le vedem în fostele țări coloniale. Maniera în care era gândită lumea aceasta se vede foarte bine, de pildă, la Amsterdam. Olanda a rezolvat problema coloniilor, care au fost foarte îndepărtate și diferite, de la Indonezia până la Surinam, deci cu popoare absolut diferite și cu lumi musulmane.
Și vedem că fostele puteri coloniale, în general, s-au desacralizat și s-au hiperculturalizat. Este, probabil, cursul firesc al lucrurilor. Economia, când apasă puternic, schimbă lucrurile în resorturile intime ale societății. Noi încă suntem într-o zonă rural-feudală. Lucrul acesta se întâmplă în România pentru că este reacția ruralului față de străini. Dacă vă mutați undeva la țară, veți vedea că vă consideră venetici.
Apare segmentarea. Ești ostil față de nepalezi, să zicem, dar, în egală măsură, ei sunt vulnerabili față de tine, care ești majoritarul orașului. Nepalezii, din punctul meu de vedere, sunt mai vulnerabili, pentru că tu știi să te aperi: te duci la un avocat, suni la poliție. Nepalezul este într-o țară străină, nu cunoaște limba. Tu ai fi într-o situație similară în Laos sau în altă parte. Dar asta nu îi dă nimănui dreptul să îl umilească.
În trecut, propaganda avea ziare, afișe și discursuri publice. Astăzi are algoritmi, influenceri și platforme sociale. Este mai greu acum pentru tineri să distingă între manipulare și adevăr?
Adrian Majuru: Da. În trecut, informația se propaga doar prin presa scrisă, ulterior prin radio. Și atunci discutai despre ea cu colegii de generație, cu alți adulți, la școală, la liceu, la facultate sau în cercul de prieteni și anturaje. Sau, dacă erai deja prins într-o profesie, discutai cu colegii de lucru ori cu comunitatea mai largă. Și atunci propaganda se construia mai greu.
Acum, este mult mai accelerată, pentru că și accesibilitatea este mai mare. Totul este facil, comod. La fel cum iei și rețete pentru boli de pe Facebook, crezând că cineva știe mai bine ce vorbește. Este mult mai ușor să primești sfaturi decât să le verifici. Sau, chiar dacă le verifici, o faci superficial, pe Google, prin orice căutare rapidă. Ar trebui să fie invers: să verifici cu o altă persoană ceea ce ai găsit pe Facebook despre situația în care crezi că te afli. De ce nu se face invers? Pentru că, dacă s-ar face invers, atunci s-ar destructura treptat și influența manipulărilor, adică n-ar mai fi totul atât de facil.
Din perspectiva istoricului, ce semne ar trebui să îngrijoreze o societate atunci când vine vorba despre relația tinerilor cu democrația și valorile europene?
Adrian Majuru: Fiecare generație are propria percepție asupra toleranței, asupra atitudinilor, deciziilor și alegerilor. E adevărat că măsura acestor lucruri este dată de educație și de cultura pe care o au oamenii. Dar, dacă nu există o preocupare pentru pregătirea lor până la 18 ani, acesta este rezultatul. Și în anii următori vom începe să vedem consecințele.
Care ar fi previziunile dumneavoastră? Tinerii de astăzi, cei care au acum 16, 17, 18 ani, în ce direcție ne vor duce pe noi, ca nație? Vor păstra democrația?
Adrian Majuru: Nu cred că lucrurile mai sunt separate astăzi. Națiunile sunt interconectate. Dacă una merge într-o direcție, merg mai multe. Fiind interconectate, decizia devine una colectivă, fără doar și poate. Nu mai este atât de simplu ca una să se prăbușească și alta să nu o facă, pentru că există o susținere și un sprijin reciproc între ele. În ceea ce privește generația tânără, dacă se întâmplă ceva grav, atunci trebuie să existe manifestări similare și în Germania, și în Franța, și în Spania. Există o interconectare.
E adevărat că avem particularitățile noastre, pentru că și sistemele de educație sunt diferite. Dar alte țări au, totuși, la nivel local, departamental sau regional, instituții și chiar operatori privați care filtrează și intervin la timp. Ai posibilitatea să ai și licee foarte bune, elitiste chiar, dar foarte multe filtre de acest tip nu există. În concluzie, revenind la România și la cealaltă componentă despre care am discutat, totul va depinde de factorul de acasă și de alegerile pe care le vor face ei în privința mediului în care vor dori să trăiască și să performeze. Dacă vor avea continuitate într-o ocupație, vor înțelege ce înseamnă constanța în responsabilizare. Și de aici până la o armonizare cu viața personală este, într-adevăr, doar un pas, bazat pe felul în care înțeleg lucrurile, în funcție de ceea ce au văzut la adulții din jur, de mediile în care au crescut și s-au dezvoltat, inclusiv comunitatea, nu doar familia.
Ei bine, cred că aceste lucruri se pot observa deja. La vedere, sunt totuși atenți cum se îmbracă, sunt foarte atașați de igienă și au, totuși, un simț al frumosului, al moralității și chiar o formă de altruism. Nu mai suportă să fie mințiți, nu suportă tergiversarea, acel lucru spus și apoi lăsat în coadă de pește sau prezentat frumos, când în realitate este altceva. Nu suportă amânările sine die sau promisiunile încălcate. De aceea, eu cred că există niște elemente primare autentice, care în perioada comunistă erau eludate, ca să îți poți da mai multe șanse de supraviețuire profesională și cotidiană. În orice caz, se vede foarte clar că spectrul politic este fărâmițat, în primul rând pentru că nu mai există majorități de opinie.
