Până acum câteva luni, Mirabela Grădinaru, partenera de viață a candidatului la președinție Nicușor Dan, a fost o prezență discretă în viața publică. Însă campania electorală din 2025 a adus-o în lumina reflectoarelor, echipele de campanie și de televiziune i-au trecut des pragul casei, iar viața de familie a fost pusă sub lupă. Mai mult, în ciuda încercărilor ei de a-și proteja copiii, relația tatălui cu cei mici a fost denigrată în spațiul public, iar acest lucru a fost, pentru ea, cel mai dureros aspect din campanie. Mirabela Grădinaru (41 de ani) și Nicușor Dan (55 de ani) sunt de peste 20 de ani împreună și au doi copii, Aheea (9 ani) și Antim (aproape 3 ani). Cei doi parteneri au protestat împreună în fața buldozerelor, apărând Hala Matache, și tot împreună au trecut nu doar prin campaniile electorale pentru Primăria Bucureștiului, ci și prin provocările vieții de părinte.
NOTĂ: Interviul de mai jos a fost realizat cu cîteva zile înainte de turul al II-lea al alegerilor prezidențiale.
În interviul oferit în exclusivitate pentru Totul Despre Mame, Mirabela Grădinaru (manager la o companie din industria auto) povestește despre viața familiei sale, de la nașterea prematură a ambilor copii și momentele dificile din primii lor ani, până la modul în care gestionează cei mici absența tatălui lor în această perioadă și la provocările pe care le are Aheea în curtea școlii. Aflăm cum reacționează Nicușor Dan la tantrumurile copiilor, ce povești cu împărați și prințese le spune celor mici, ce jocuri de rol creează pentru ei și în ce context a fost nevoit să le spună acestora „Nu contează ce funcție am, eu sunt tatăl vostru și atât!”.
Am vorbit cu Mirabela Grădinaru despre alegeri, nu doar din perspectivă politică, ci și din cea a modului în care își crește copiii, despre teama de război și despre agresivitatea din școli și societate, precum și despre un posibil viitor în calitate de Primă Doamnă a României. Discuția purtată în redacția Totul Despre Mame a început cu momentele în care Mirabela Grădinaru și Nicușor Dan se pregăteau să devină părinți, iar viața și prioritățile lor s-au schimbat semnificativ.
Când a venit Aheea pe lume, în 2016, erați de câțiva ani împreună…
Da, ar trebui să fac niște calcule matematice acum (râde). Eram de 11 ani împreună!
Cum v-a schimbat venirea copilului?
Viața amândurora s-a schimbat radical. Mă emoționez teribil când povestesc despre asta. Recunosc că înainte eram… aș putea să spun… superficială. Credeam că sănătatea este un dat. Că ne naștem sănătoși. Însă Aheea s-a născut prematur, iar primele trei luni de viață au însemnat multe vizite la medici, care suspectau diverse probleme de sănătate. A fost greu în acea perioadă și nu am reușit să mă bucur de copilul meu așa cum îmi imaginam la început că o voi face. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să trăiesc toate acele lucruri, ca să pot să prețuiesc cu adevărat viața, să pot să înțeleg cu adevărat ce înseamnă binecuvântarea de a avea copii, să înțeleg cu adevărat cât de mult ar trebui să-i respectăm pe părinții care au copii cu nevoi speciale. Dacă nu aș fi trăit acele emoții intense, nu știu dacă aș fi înțeles toate aceste lucruri cu tot sufletul, nu doar la nivel rațional. Aveam tot felul de supărări înainte de copii, chiar și în relația de cuplu – pentru că sunt momente în care discutăm și în contradictoriu -, dar după ce a apărut primul copil am realizat că erau doar mofturi.
Înainte să se nască Aheea, simțeam că sunt într-o continuă căutare. Nu știam cu adevărat care este scopul sau rolul, menirea, dacă vreți. „Ce caut eu în viața mea?” (râde). În momentul în care am aflat că sunt însărcinată, toate acele frământări, toate acele căutări, deodată, au dispărut. Bineînțeles că am diverse frământări în continuare, dar nu mai este acea „obsesie” pe care o simțeam înainte să am copilul. Acum, îmi spun „ok, este un obiectiv, un exercițiu, un drum pe care merg în prezent, dar nu reprezintă totul”. Pentru că am deja totul.
Cum a fost acasă, la început, cu un copil prematur? Care a fost „satul” care v-a ajutat să-l creșteți?
Mi-a fost alături o prietenă foarte dragă, o prietenă de suflet, care a trecut prin astfel de momente. Născuse cu 8 luni înaintea mea două gemene, copii prematuri de o vârstă foarte mică. Ea a fost ca un ghid pentru mine, căci nu știam nimic… Nu eram pregătită pentru un copil prematur, cum, de fapt, cred că nimeni nu e pregătit. Sunt tot felul de cursuri pe care le fac mamele înainte, și aveam acces la informație, dar niciodată nu mi-am pus problema că aș putea să nasc un copil prematur. Atunci când s-a întâmplat, nu aveam nici numele stabilit. Aveam lista, știam că Aheea este prenumele cu care rezonăm, dar nu stabilisem clar că așa va rămâne. Nu aveam nici pătuț, nici hăinuțe, așa cum se pregătesc părinții înaintea puiului, și a fost un șoc când doamna doctor, la un control, m-a anunțat că va trebui să intrăm în sala de operație. Știu și acum că am plâns foarte mult. (îi tremură vocea și îi dau lacrimile, n.r.) Ulterior, când mi s-a spus că trebuie să rămână în spital copilul și am voie doar la două vizite pe zi, a fost și mai dificil. Dar am avut parte de oameni foarte dragi alături, cărora le sunt foarte recunoscătoare. Și toată această experiență m-a ajutat și m-a ghidat să pot să iau decizii care să ducă la o dezvoltare armonioasă a copilului. Poate dacă aș fi născut-o la termen nu aș fi întâlnit aceiași oameni care să mă ajute și să-mi explice…
Și mai este un lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare. Odată cu nașterea Aheei, am început să o iubesc pe mama cu adevărat (plânge). Da, era mama mea, aveam recunoștință pentru ea, dar o simțeam ca pe un „dat”. Și abia după ce am născut primul copil, am realizat, de fapt, ce înseamnă să fii mamă cu adevărat. Adică nu este atât de simplu. Da, suntem femei, avem instinct matern, dar toate luptele și tot ceea ce facem pentru copiii noștri ne ajută să devenim mai puternice, să devenim mai recunoscătoare.
Este mare lucru ca o mamă, cu propriile sale greutăți – căci ați spus că avea gemeni prematuri acasă – să poată să întindă mâna și să ridice, totuși, o altă mamă aflată în momente grele.
Da, datorită acestei prietene am intrat pe un grup de mame cu copii prematuri și toate experiențele acelor mame m-au ajutat și – ceea ce contează cel mai mult -, mi-au dat speranța că va fi bine. Și, indiferent de ce diagnostic primisem de la diferiți medici în ceea ce privește propriul copil, faptul că erau mămici care îmi spuneau că și lor li s-a întâmplat același lucru, dar au copii care au reușit, au luptat și sunt bine astăzi, m-a ajutat. Am toată stima pentru acele mame care au copii cu nevoi speciale. Am tot respectul pentru experiențele lor, pentru lupta lor, pentru faptul că reușesc să răzbată în viață și le sunt alături copiilor lor.
Când v-ați liniștit? Când ați simțit că Aheea e bine?
În momentul în care la trei luni ni s-a spus că, din punct de vedere patologic, nu este nimic care să ne sperie și că trebuie doar să lucrăm cu ea. Asta a însemnat foarte multă kinetoterapie. Timp de un an de zile a făcut intens kineto, mergeam la un centru de trei ori pe săptămână, plus toate exercițiile pe care le făceam eu acasă cu ea, zilnic. Mi-aduc aminte și astăzi că am plâns în momentul în care a făcut primii pași. A fost și este un copil luptător. Mai spune acum, legat de școală, „Trebuie să muncesc mai mult!”, iar eu îi spun „Dar tu ai muncit mult, de multă vreme! Nu începi acum…”.
Cu Antim cum a fost? El s-a născut la termen sau au fost, și în cazul lui, probleme?
(zâmbește) Mi-am dorit ca al doilea copil să fie născut la termen, dar tot prematur s-a născut și el. Și aici au fost, din nou, aceleași temeri… Sunt acele ecografii transfontanelare care ne sperie. Eu îi înțeleg și pe domnii doctori că n-au cum să te asigure de absolut nimic, atâta timp cât ecografia naște niște semne de întrebare. Dar nu a mai fost aceeași teamă pe care am avut-o cu primul copil, pentru că trecusem deja prin toată această experiență. Am așteptat. Am așteptat să treacă cele trei luni de zile. La el au fost și niște probleme gastrice: până la șase luni de zile am dormit doar în șezut cu el. Pe el l-am ținut doar la verticală, pentru că avea reflux gastric foarte violent. Dar toate acestea au trecut, cu regim alimentar strict, căci n-am vrut să renunț la alăptare, și am vrut să elimin orice factor care ar fi putut să îi provoace refluxul. Nu se știa dacă era ceva fiziologic sau o intoleranță alimentară. Mi s-a cerut să renunț să-l mai alăptez, dar am considerat că trebuie să-mi ascult instinctul și mi-am zis că, dacă este ceva ce ține de mine (așa cum face fiecare părinte), o voi face. Sunt oameni care țin regim toată viața, așa că și eu voi putea să țin un regim alimentar atât timp cât e nevoie pentru ca el să fie alăptat.
Ce înseamnă să fii mamă?
Înseamnă să iubești necondiționat. Să fii mamă înseamnă să te respecți pe tine, înseamnă să-ți respecți copilul. Să fii mamă înseamnă să-ți ajuți copilul atunci când el o cere și are nevoie de ajutor. Să îl asculți activ. Înseamnă și multă dăruire.
V-ați pregătit mult înainte de a avea copiii? Ați citit cărți, ați mers la cursuri sau v-ați bazat mult pe instinct?
Eu am lucrat până în ultimul moment. Îmi făcusem planul, căci eram foarte organizată, să îmi iau concediu cu o lună și jumătate înainte de data la care ar fi trebuit să nasc. Începusem deja să am anumite simptome care nu îmi mai permiteau să mă deplasez. Făceam și naveta, uneori chiar de două ori pe săptămână, din București la Mioveni. Și atunci, pentru că începusem să nu mă simt prea confortabil la birou, am decis să intru în concediul de maternitate cu două luni înainte de data la care ar fi trebuit să nasc. Îmi spuneam că în astea două luni voi citi cărți, voi face tot ce trebuie pentru a fi o mamă pregătită… Și a doua zi am ajuns la spital și am născut. De aceea spun că nu eram deloc pregătită. A fost foarte mare stresul. În plus, nu aveam nimic cumpărat pentru copil. A apărut prin presă o poză cu noi și cu fetița care era în spital, îmbrăcată într-un body albastru. Pentru că eu nu aveam hăinuțe aduse de acasă, i-au dat de la spital un body ca să facem o fotografie. Și astăzi mă întreabă „de ce sunt într-un body de băiețel?”. Prin urmare, recunosc că la început n-am citit absolut nicio carte.
Dar ulterior, după toată nebunia aceasta cu diagnosticele date de medicii neurologi, am citit „Puncte de cotitură” (n.r. cartea „Puncte de cotitură – De la naștere la 3 ani. Dezvoltarea emoțională și a comportamentului copilului tău”). Și datorită acestei cărți, am înțeles ce înseamnă tantrumurile, „crizele de afect”. Primul copil a fost un copil cu foarte multe astfel de crize – au început la un an și trei luni și s-au terminat în momentul în care a început preadolescența și început să-mi trântească ușile în nas. (râde) Adică n-am avut o perioadă prea mare de liniște. Și, cum spuneam, m-a ajutat foarte mult această carte să înțeleg, de fapt, ce înseamnă aceste tantrumuri și că are nevoie de ele ca să poată să-și gestioneze emoțiile și să poată să facă față tuturor interacțiunilor din timpul zilei, și, în momentul în care era lângă mine – având încredere doar în mine -, să refuleze și să reușească să supraviețuiască cu toate aceste emoții.
A trebuit să-l fac să înțeleagă și pe Nicușor că e nevoie de aceste momente în care copilul trebuie să se manifeste. La început nu a înțeles de ce o las, de ce o țin în brațe fără să încerc să-i opresc criza. Dar, pentru că este destul de rațional, în momentul în care i-am explicat, și i-am arătat ce spun specialiștii, a înțeles. Și nu doar că a înțeles, dar au fost momente în care el a fost cel care a ținut-o în brațe și i-a oferit sprijinul de care ea avea nevoie.
V-ați întors repede la muncă după nașterea copiilor?
Inițial am promis că mă întorc repede. Însă, în momentul în care au apărut problemele – au fost acele trei luni destul de provocatoare – mi-am sunat angajatorul și am zis că îmi pare foarte rău, nu știu exact ce va fi, cum va fi și că aleg să rămân doi ani acasă. Nu regret niciun minut! Pentru al doilea copil am zis din prima că voi alege să stau doi ani. Repet, prioritățile în viață s-au schimbat. Dacă până la primul copil cariera, într-adevăr, era una dintre prioritățile mele, acum da, în continuare îmi doresc să fac performanță, să evoluez – pentru că rămân și eu un om! -, dar am considerat totuși că e important, dacă tot am acest drept, să fac tot ce ține de mine ca ai mei copii să crească și să devină adulți echipați din punct de vedere emoțional.
Ce ați preluat de la felul în care ați fost crescută de propriii părinți?
Mama este învățătoare și a petrecut foarte mult timp alături de noi. Și nu vorbesc doar despre faptul că avea programul de patru ore la școală, pentru că după-amiază era acasă cu noi, ci de faptul că absolut niciodată nu ne-a lăsat la bunici fără acordul nostru. Nu ne-a dus la țară să ne lase acolo, cum se obișnuia atunci când eram mici (se termina anul școlar, copiii erau urcați în tren, în autobuz, mașini, mergeau la bunici și erau preluați în septembrie). Nu că nu ar fi frumos. Am petrecut și noi timp la bunici, numai că erau perioade mici, și în momentul în care spuneam că vrem acasă, ne lua acasă. Asta pentru că natura serviciului i-a permis acest lucru. Îmi dau seama că alți părinți nu aveau de ales.
Dar, faptul că ea a fost alături de noi m-a ajutat foarte mult în viață: să știu că sunt în siguranță. și că sunt ascultată, și că părerea mea contează. De aceea, în momentul în care a trebuit să iau decizia legată de revenirea la birou, mi-am adus aminte că ceea ce a contat cel mai mult pentru mine a fost că mama mi-a fost alături. De aceea, toate vacanțele noi chiar le-am petrecut împreună cu copiii. Niciodată nu i-am lăsat acasă. Este alegerea noastră, și respect orice alegere, e decizia părinților. Dar, pentru că m-ați întrebat ce practic astăzi din stilul părinților, asta mi s-a părut important.
Și ce vreți să evitați din modelul părinților?
Întotdeauna am suferit când mama considera că sunt prea mică pentru anumite discuții. Eram trimisă în camera copiilor când veneau prietenele la ea. Eu încerc să nu fac acest lucru. Bineînțeles că mă întâlnesc și eu cu prietenele mele, avem și noi discuțiile noastre. Dar nu le spun copiilor „plecați de aici!” sau „tu ești mic, nu știi nimic”. Mama întotdeauna m-a privit ca pe fiica ei, iar eu, în relația cu Aheea, încerc să fiu și mamă, dar și prietenă în același timp. Povestim… desigur că discuțiile se poartă într-un limbaj pe înțelesul copilului, și încerc să nu pun vreo povară pe umerii ei. Dar altfel, da, asta o fac diferit. Adică sunt mamă atunci când trebuie să iau decizii ce țin de sănătatea ei, nu stau să negociez reguli. Nu sunt multe, dar le respectăm pe cele care sunt. Ne consultăm, îi mai spun ce anume m-a supărat la birou, îi povestesc când am zile mai grele, îi spun și cum reacționez, o întreb pe ea cum aș putea să reacționez…
Vorbeam mai devreme, înainte să pornim reportofonul, despre copiii din ziua de astăzi.
Da, faptul că ei reușesc astăzi să-și recunoască emoțiile și să le verbalizeze este minunat, îi face mai puternici. „Mă simt puțin trist”, îmi spune cel mic. Sau „Simt că mi-este frică”. Nu are trei ani încă! Cea mare îmi spune „Sunt nervoasă, sunt supărată pe tine, dar știu că nu tu m-ai supărat!”. Acest lucru este, din punctul meu de vedere, cel mai important pentru creșterea lor. Sunt multe, multe lucruri pe care noi le facem pentru ei, ca să aibă o viață mai bună, mai ușoară. Ne dăm peste cap uneori și facem lucruri care poate nu ne sunt ușoare, doar gândindu-ne la binele lor. Dar cred că mai importantă este această confirmare a emoțiilor lor. Adică, atunci când vin copiii și-mi vorbesc despre emoțiile lor, nu spun că o să treacă. E o emoție. Putem să stăm împreună, să vorbim despre ea, să vedem ce anume a declanșat-o. Să o trăim, să o simțim, să nu ne fie frică. „E normal să-ți fie frică”, le spun. „Mergem la doctor. E normal să-ți fie frică de ace”. „Urmează să-ți ia analize. O să te înțepe, o să te doară puțin. E normal. Dar o să treacă durerea respectivă”. „E normal să-ți fie frică. Dar să fii curajos nu înseamnă că nu trebuie să-ți fie frică. Să fii curajos înseamnă să faci acea activitate sau să accepți să ți se facă un anumit lucru (dacă vorbim de un act medical), astfel încât tu să fii bine. Și, da, o să-ți fie frică. Dar faptul că tu vei accepta, fără să te zbați, asta înseamnă curaj”.
Cum a fost momentul în care Aheea și Antim au mers la grădiniță? Le-a fost ușor să se desprindă de părinți?
Recunosc că am simțit o bucurie, o mare bucurie, pentru că amândoi au reușit să se integreze în noul mediu. M-am bucurat foarte tare că au reușit să-și gestioneze emoțiile. Și, în același timp, faptul că am avut încredere și în cadrele didactice, unde lăsam copilul dimineața, mi-a redat libertatea. Libertatea care, recunosc, îmi lipsea. Am trecut, timp de doi ani, de la femeia care mergea la birou și, uneori, petrecea după-amieze alături de prietenele sale, la mama care este, zi de zi, minut de minut, alături de un copil pe care îl ghida, îl ajuta. Îmi lipsea partea asta de socializare. În momentul în care am ajuns din nou în câmpul muncii, mi-am reîntâlnit colegii și am avut parte de noi provocări la birou, m-am simțit bine. Și nu numai că m-am simțit bine, dar am observat că inclusiv timpul pe care îl petreceam după birou cu copiii era unul de calitate.
Bineînțeles că am regretat anumite momente. Copiii evoluau, descopeream seara noile lor achiziții și eu nu eram prima care să le observe. Asta se întâmpla la grădiniță, pentru că amândoi au mers direct la grădiniță după perioada de concediu de îngrijire copil. Dar m-am bucurat că ei au putut să se desprindă de mine și să aibă ei înșiși încredere că pot să facă față programului și tuturor provocărilor.
Cum arăta o zi din viața obișnuită a familiei înainte de campanie?
Ceasul meu sună la ora șase dimineața. Pregătesc tot ce trebuie – un mic dejun pentru trei persoane. Se trezește și Nicușor, o trezim pe Aheea, luăm micul dejun împreună, facem glume, râdem, pentru că este singura masă pe care o luăm cu tatăl în timpul săptămânii. La 07:30 Nicușor și Aheea pleacă spre școală. El este responsabil de dusul și de preluarea copilului de la școală. După plecarea Aheei, pregătesc micul dejun pentru Antim, îl trezeșc și pe el la 07:45. El își gestionează foarte bine energia și timpul. Cred că seamănă și cu tatăl său la acest capitol. Nicușor face acest efort pentru fiica lui – să se trezească cu ceas, să o ducă la școală… Altfel, dacă nu ar fi școala, îmi aduc aminte că înainte să se nască Aheea, el în trei minute pleca din casă. Punea ceasul să sune în ultimul moment. Și cel mic pare că îi calcă pe urme, pentru că Antim mănâncă dormind. Abia când ieșim pe ușă și ne îndreptăm spre grădiniță se activează. După ce îl duc la grădiniță, mă întorc acasă (pentru că încă mai am șansa de a lucra, patru zile pe săptămână, de acasă). E genul de job care îmi permite să merg doar o zi pe săptămână la birou. În ziua aceea se întoarce Nicușor, după ce lasă fetița la școală, mă ia și pe mine și pe cel mic, îl ducem pe Antim la grădiniță, mă duce pe mine la o stație de metrou, pentru ca apoi să se îndrepte către primărie.
În weekend reușiți să petreceți mai mult timp împreună?
În weekend micul dejun începe undeva la ora 9, se termină la ora 11. Aheea este cea care aranjează masa, adoră să facă asta, și tot timpul spune că e „picnicul de sâmbătă”. Ne mai face ea sendvișuri… Și se stă foarte mult. Discutăm, râdem, ne mai citește Nicușor câte o poezie (râde).
Ieșiți în parcuri?
Recunosc că de când este primar, mai puțin. În primii ani mai ieșeam împreună. Ulterior, lucrurile au început să se precipite destul de mult. Și acum doar el mai iese cu copiii în parc, astfel încât să-mi dea mie timp să gătesc, să mai fac puțină ordine prin casă. Pentru că, altfel, el lucrează destul de mult. Și atunci, în timpul pe care îl are, sau, mai bine spus, în timpul pe care și-l oprește numai pentru copii (pentru că timp nu are!), îi las pe ei trei împreună, ca să câștig și eu timp, la rândul meu.
În ultimii doi ani, cea mare a fost destul de categorică: „nu mai ieșim în parc cu tati, pentru că, de fapt, dacă ieșim în parc, nu stă cu noi, stă cu ceilalți oameni și preferăm să stăm în casă”. Așa că stau în casă și au diferite jocuri de rol: „merg” la munte, la mare, la restaurant, merg în expediții pe diferite continente…
Și mă fascina că, atunci când era mică, în fiecare zi, în funcție de culoarea cu care era îmbrăcată Aheea, Nicușor devenea împăratul verde, împăratul roșu, împăratul alb. Poveștile lui plecau de culoarea aceasta. Bineînțeles că împăratul avea o prințesă… Îi mai arăt înregistrări din când în când și mă întreabă „dar de unde sunt poveștile astea?”. Și îi răspund că nu sunt din cărți. „Tati le-a creat pentru tine”.
Cum e Nicușor ca tată de fată? S-a jucat jocuri de fetițe, l-a fardat Aheea? Și-au pus amândoi coronițe?
Recunosc că eu sunt destul de strictă în ceea ce privește cosmeticele. Mai e până va ajunge la etapa cu oje și farduri. Dar i-a prins niște clame în păr lui Nicușor, mai ales în perioada în care avea părul mai mare, l-a ținut la coafor puțin. (râde)
Au acea relație specială dintre un tată și o fetiță? De obicei tații sunt topiți după fiicele lor și ar face orice…
Au o relație specială. Recunosc că a fost șocant pentru mine prima dată, când a început ea să crească și am mers, la un moment dat, la medic. Ni s-a spus că poate intra un singur aparținător cu ea în cabinet. Ea l-a ales pe tatăl ei. „Dar eu stau mai mult cu tine. Ce se întâmplă aici?”, mi-am zis (râde). Apoi, când am început să jucăm tot felul de jocuri cu copiii, ea alegea mereu să fie în echipă cu tati. Și mi-am zis că e foarte ok. Este relația perfectă.
Și cu Antim cum e?
Antim e al doilea copil, este mult mai independent (râde). Chiar dacă începuturile au fost dificile, pentru că avea acel reflux violent, ulterior, a devenit foarte independent. Într-adevăr, au fost mai multe momente în care mi-a sărit inima din piept, căci este mult mai curios. Și Aheea era curioasă, numai că ea nu mergea până la limita aceea maximă, până la a-și pune integritatea fizică în pericol. El nu are nicio problemă – se cațără, se aruncă… dar am înțeles că, fiind băiat, e normal să facă toate acestea, să experimenteze. Aheea nu a căzut, nu s-a lovit la cap (poate o dată sau de două ori). Cu Antim, era ziua și lovitura. Până când mi-am zis „ok, e nevoie să-l lași liber, chiar să se lovească, ca să înțeleagă că trebuie să fie mai atent”. Căci, altfel, dacă eu voi fi mereu acolo, nu are cum să învețe să fie pregătit pentru orice pericol, să știe să se ferească, să pună mâinile, să nu se lovească… Am învățat și eu, alături de el, și ce înseamnă să fii mamă de băiat.
Înțeleg că, de când a devenit primar, programul zilnic nu-l implică foarte mult pe tatăl copiilor. I-ați preluat din atribuții, acum când e în campanie?
Recunosc că, mai ales în ultimele săptămâni, a trebuit să o duc la școală și pe Aheea. Nu-l mai trezim. Dar asta se întâmplă doar de trei săptămâni. Altfel, chiar dacă precampania a început de ceva vreme, m-a fascinat că, indiferent de ora la care ajungea acasă, de la primărie sau de la diferitele evenimente la care participa, ceasul suna în continuare dimineața și își ducea fetița la școală.
Apropo de campanie, cum simt copiii agitația asta?
Încerc să-i feresc cât pot. Cel mic nu este atât de afectat. El simte doar că îl vede pe tati mai rar, că nu ajunge înainte să adoarmă seara. Iar dimineața Antim doarme când el pleacă. Pot fi chiar două zile în care nu-l vede deloc. Și atunci când îl vede, spune „Tati, ce mult ai lipsit! Ce dor mi-a fost de tine!”. Și sare pe el – chiar dacă uneori suntem la masă când ajunge tatăl lor, seara, și este plin de mâncare. Se duce și pune mâinile pe costumul lui Nicușor, căci el vine direct în camera în care sunt copiii. Degeaba spun eu „Hai mai întâi să ne ștergem pe mâini!”, pentru el nu contează: „Dar mi-a fost atât de dor de tati!”. Și Nicușor îi lasă, el nu este atât de strict.
Altfel, pentru Aheea este ceva mai dificil, pentru că este la o vârstă la care înțelege. Va împlini 9 ani la sfârșitul lui mai și este mult mai matură decât o arată vârsta ei. Eu îi spun mereu Aheei ca la școală să nu discute absolut cu nimeni despre funcția pe care o are tatăl său. Din fericire, face parte dintr-o clasă în care atât doamna învățătoare, cât și părinții au înțeles că suntem doar părinți și că ea este un elev, așa cum sunt și ceilalți elevi. Și nu amintim absolut niciodată cine ce face – fiecare cu funcția și cu serviciul pe care îl are! În schimb, au fost copii de la alte clase care l-au recunoscut pe Nicușor la școală, care i-au mai strigat prin pauză, „Uite-o pe fata primarului!”. Și i-am spus tot timpul, dacă este vreun copil care îți spune acest lucru, să îi spui că tu ești fata lui Nicușor Dan. Atât. Nu ești fata celui care ocupă funcția de primar în București. Și Nicușor s-a raportat la toate astea în același mod, indiferent unde iese cu ei: „Nu contează ce funcție am, eu sunt tatăl vostru și atât”.
Vă ajută mama sau altcineva în perioada aceasta?
Nu. Suntem în continuare noi patru. Pentru că în momentul de față, dacă lipsește tatăl și eu i-aș „arunca” pe copii în brațele altcuiva, cred că ar fi o traumă pentru ei. Și atunci încerc cât pot de mult să suplinesc absența tatălui. Într-adevăr, în serile în care a trebuit să-l susțin pe Nicușor la diferitele dezbateri, mă ajută o tânără domnișoară. Când m-am întors la serviciu, grădinița nu acoperea programul meu de lucru și atunci am apelat la o tânără (era studentă în acea perioadă), să o preia pe Aheea de la grădiniță și să mai stea cu ea încă o oră ca eu să ajung de la birou. Dar, de când Aheea e la școală, nu prea a mai fost nevoie de implicarea nimănui. Noi, când am început colaborarea cu ea, i-am spus „Tu nu ești bonă, ești prietena Aheei. Și rugămintea mea este să o tratezi cum îți tratezi tu o prietenă de vârsta ta”. Și, da, este prietena Aheei, între timp a devenit și prietena lui Antim. Bineînțeles că are job-ul ei, dar când am nevoie de ajutor, cum au fost acele seri, a venit cu mare drag și copiii s-au bucurat de prezența ei. Dar altfel nu am pe nimeni, chiar dacă asta înseamnă un efort suplimentar în ceea ce mă privește.
M-a întrebat și mama de ce nu îmi iau concediu în perioada asta. Pentru că am nevoie ca ai noștri copii să crească într-o familie normală. Normalitate înseamnă că, da, avem obiectivele noastre, sunt anumite lucruri pe care noi le facem, dar nu renunțăm la responsabilitatea pe care o avem, pe care ne-am asumat-o. Căci eu, când m-am întors la serviciu, mi-am luat un angajament. Nu le-am spus „Vedeți că în luna aprilie sau în luna mai o să-mi dau X zile de concediu”. Și atunci nu voi face asta. Pentru că noi suntem exemplu pentru ei.
Am fost cu ei la una dintre dezbateri, am stat 10 minute, undeva în spate (căci încercăm să-i ținem cât mai departe de tot ce înseamnă viața asta publică), apoi le-am zis că mergem acasă, că oricum am depășit ora de somn. Și mama era mirată că îi mai duc la școală și la grădiniță în perioada asta. Da, îi duc la școală și la grădiniță, pentru că asta este viața lor. Niciun eveniment din viața adultului nu ar trebui să schimbe asta.
Știu că nu ați vrut neapărat să fiți o persoană publică și nici să îi expuneți pe copii. Însă campania s-a dovedit destul de agresivă.
Într-adevăr, m-am mâhnit foarte tare. Eu, ca adult, știam lucrurile astea. Pentru că Nicușor a intrat în viața politică din 2012, m-am antrenat oarecum. La început m-a durut să văd tot felul de manipulări și foarte multe minciuni. Știam cine e omul de lângă mine și nu înțelegeam de ce ar scrie cineva toate acele lucruri despre un om pe care nu-l cunoaște. Sau poate că-l cunoaște și împrăștie minciună cu bună știință… Pentru ce!? Dar am învățat să trec peste, m-am obișnuit cu emoția asta. Îmi zic, „Ok, este părerea lor, eu știu adevărul” – adevărul meu, căci, poate și pentru dumnealor e adevărul lor… Dumnezeu știe mai bine cine ce face.
Acum, în ceea ce îi privește pe copiii, cel mic, repet, în afară de absența tatălui, nu sunt alte elemente care să-i perturbe copilăria. În schimb, pentru Aheea, fiind la vârsta de 9 ani, lucrurile se complică. Într-o zi m-am mâhnit foarte tare când a venit în casă și m-a întrebat dacă tata a făcut ceva rău. Răspunsul a fost „nu”, dar, în același timp, am fost foarte surprinsă și normal că am început să o întreb ce s-a întâmplat, de ce anume a venit cu această întrebare, dacă a citit ceva undeva… Și mi-a spus că a fost o discuție cu o altă fetiță, care a întrebat-o de ce tatăl a luat decizia să candideze la prezidențiale. Am întrebat-o „Și tu ce i-ai răspuns?”. „Că o face pentru România”. I-am zis, da, pentru asta o face (asta în condițiile în care și ea l-a întrebat pe Nicușor, dacă tot e primar, de ce candidează la prezidențiale?). Și ulterior, mama fetiței i-ar fi spus că știe ea mai multe despre ce a făcut tatăl ei… Asta m-a mâhnit foarte tare. Într-adevăr, putem avea convingeri sau păreri diferite, noi ca adulți, dar să nu le revărsăm asupra copiilor.
Mama aceea ar fi putut să vină să-mi spună mie ceea ce are de spus, sau lui Nicușor, pentru că este foarte deschis, dar nu copilului nostru! Ce am putut eu să fac în acel moment a fost să o asigur pe cea mică de faptul că, indiferent de ce o să audă în stânga sau în dreapta, indiferent ce ar putea să-i spună un copil (pentru că cei mici mai aud acasă lucruri și le spun și ei, la rândul lor), niciodată, dar niciodată, tatăl ei nu o să facă ceva rău cu bună știință. Atât. În rest, da, mai greșim și noi, ca adulți, dar cu bună știință nu o să facă rău.
Și au mai fost anumite discuții în presă pe tema relației dintre ea și tatăl ei (lansate în campania dinainte de primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 2025 – n.r. ). M-am bucurat atunci că Aheea era într-o perioadă de recuperare și nu era nevoită să meargă la școală, pentru că mi-a fost foarte teamă ca un copil care ar fi putut să audă discuțiile din presă să-i pună întrebări pe acest subiect.
FOTO: Adi Iacob/Hotnews
Dacă ar fi să dezmințiți un lucru care v-a deranjat în campania asta, care ar fi acela?
Nicușor chiar este un tată prezent în viața copiilor. În ciuda faptului că muncește foarte mult, în acele câteva minute pe care le are la dispoziție sau pe care și le rupe din programul lui ca să le petreacă cu copiii, el este acolo. În acele momente „nu are telefon”. Gândurile îi sunt numai acolo. Efectiv dă shut down celorlalte lucruri.
Este prezent 100%. Iar modul în care copiii se raportează la tatăl lor sau cum reacționează atunci când îl văd și când petrec timp cu el (uneori îmi închid și mie ușa, și îmi spun să îi las că „acum ne jucăm cu tati”), spune totul despre relația cu copiii. Eu nu-mi permit să vorbesc despre relația dintre părinți și copii, că n-am de unde să știu ce se întâmplă în intimitatea, în casa fiecăruia. Și atunci, da, politica este murdară, politica este urâtă… dar până la copii. Adică, puteți să spuneți despre Nicușor absolut orice, dar nu despre relația lui cu copiii, pentru că nu aveți de unde să știți ce e în spatele ușii casei noastre. Și oricum, nici asta nu m-ar deranja, dacă nu mi-ar fi frică de faptul că un alt copil ar putea să le adreseze întrebări copiilor despre relația cu tatăl lor. Dacă aș fi sigură că nimeni nu ar întreba absolut nimic, niciun copil, nici asta nu m-ar deranja. Căci, repet, este adevărul lor.
Adevărul meu îl cunosc. Nu am nevoie să-mi confirme cineva că relația lui Nicușor cu copiii este una normală, este una minunată, este una pe care eu mi-aș fi dorit să o am cu tatăl meu. Pentru că eu văd și este suficient. O simt, o trăiesc zi de zi. Pentru că în momentul în care ai 9 ani și primești întrebări despre asta, iar copiii au impresia că ei cunosc adevărul absolut despre tine, nu știu câtă forță are Aheea să poată să spună „Nu știu ce credeți voi, că eu știu altceva și nu îmi pasă ce spuneți”. Când pe ea o deranjează și faptul că un copil i-a spus că „Ai față de băiat” și a plâns două zile pe acest subiect, până am reușit să-i explic. A fost nevoie de foarte multe exerciții de genul „Dacă eu îți spun că tu ești brunetă, tu te superi?”. „Nu, pentru că știu că sunt șatenă”. „Dacă cineva îți spune că ești urâtă, tu ce știi despre tine când te uiți în oglindă? Tu ce vezi?” „Sunt frumoasă”. „Nu are importanță ce-ți spune X. Asta este părerea lui. Dar adevărul tău este altul”. Dar e greu pentru un copil, e greu să combat cine știe ce neadevăruri.
- CITEȘTE ȘI: Vorbiți-le copiilor despre manipulare! Nu-i lăsați pradă algoritmilor, boților, propagandei!
Ați avut discuții cu copiii înainte de campanie? Ați făcut un consiliu de familie?
Nu. În familia noastră există un respect – să zicem – „nespus”. Încercăm să ne sprijinim, fiecare pe fiecare, dar fără să o declarăm neapărat verbal. Pur și simplu, sunt anumite lupte pe care le avem de dus și noi, ceilalți, ne implicăm cât putem. Facem ce ține de noi, și o facem din iubire și din respect față de celălalt membru al familiei. I-am spus Aheei doar că o să fie o nouă campanie a lui tati, așa cum au mai fost și altele, nespunându-i că această campanie este una care vine și cu mai multe provocări pentru tati. Mi-am imaginat că vor fi, într-adevăr, atacuri, dar am crezut că vor fi atacuri doar la persoana lui Nicușor și că familia nu va fi atinsă, cum fusese până acum. Reușise să ne apere și să nu fim implicați în lupta pe care el alesese să o ducă.
Am văzut, de curând un film documentar despre Zelenski. Soția lui a aflat de la televizor că el a decis să candideze…
Nu, nu, nu! N-a fost cazul! (râde)
Ați discutat aprig pe această temă? Sau ați fost de acord din prima?
Eu știam cu câteva zile înainte că o să-și anunțe candidatura. Nu s-a pus problema la modul „Uite, aș vrea să candidez, ești de acord sau nu ești de acord?”. Doar m-a informat. Ce-am învățat în toată această perioadă a fost să inspir-expir… (râde)
Noi luasem decizia să schimbăm ceva prin casă și eram în niște reamenajări. Asta implica inclusiv prezența și sprijinul lui, ca bărbat în casă. Și în momentul în care m-a anunțat, pentru mine a fost clar… „Ok, deci se termină proiectul nostru cu reamenajarea!” – pentru că știam ce implică o campanie, știam că nu o să aibă timp să bricoleze prin casă. (râde) Mi-am zis, „Mirabela, numărăm până la 5 și înapoi, inspirăm-expirăm” (râde). Asta ca să pot să fiu rațională, și nu emoțională. Și atunci am zâmbit scurt și am spus că o să-i fim alături. Asta în condițiile în care îi sunt alături de atâți ani. Când l-am cunoscut era matematician. Dacă ar fi fost politician, cu siguranță aș fi fugit. Dacă ar fi făcut politică în seara în care l-am cunoscut sau mi-ar fi spus că este politician, cu siguranță aș fi fugit fără să mă uit înapoi. (râde) Dar, cunoscându-l mai întâi ca matematician și văzând că a rămas neschimbat și că a rămas cu același set de valori, cu aceleași principii, că în relație este același, am încredere în el că nici această luptă nu-l va schimba și că va rămâne ancorat. Va fi cu picioarele pe pământ și va merge în direcția pe care și-a ales-o, fără să renunțe la setul de valori.
Campania prezidențială e ca în filme? Au venit consilierii, v-au zis cum să vă îmbrăcați, cum să gestionați diverse situații? Am văzut multe filmări acasă la dumneavoastră…
Da, camerele de filmare au intrat des în casă în perioada asta. M-am trezit de vreo câteva ori cu camere de filmat, în condițiile în care nu fusesem avertizată. Mi-am zis „Doamne, am doi copii care oricum nu își pun lucrurile la locul lor!”. (râde) Și, da, au fost perioade în care m-am simțit copleșită. Se spune că o casă e imaginea femeii. Și-mi ziceam „Dar eu nu pot să primesc acum oameni, că nu am fost anunțată!”. Și Nicușor spunea „Dar nu avem nimic de ascuns!”. „Nu, dar măcar vasele nespălate…” (râde)
Știți cum se spune, dacă sunt farfurii murdare, înseamnă că și copiii sunt hrăniți.
Da, dar parcă nici chiar așa! Mai sunt câteva lucruri de genul ăsta de care mă străduiesc să scap. În Moldova, de unde sunt eu, etichetele se pun destul de ușor. Și, oricât de mult am lucrat cu mine și mi-am zis că nu contează ce etichete îți pun cei din jur, uneori apar niște triggere dintr-astea: „Aha, deci nu ești gospodină! Nu e totul la linie! S-au văzut urme de mânuțe pe geam”. Dar, datorită lui Nicușor, care este echilibrul casei, mă mai relaxez și eu. Îmi spune „Ce contează, Mirabela? Contează că avem doi copii sănătoși și că suntem împreună. Asta contează! Nu etichetele pe care ți le pun cei din jur!”. Și pe urmă, o îmbrățișare strânsă din partea celui care contează cu adevărat, elimină orice stres, orice…
Revenind, nu, consilierii n-au depășit granița. Am vorbit ce am dorit, când am dorit. Au încercat, într-adevăr, să vină cu niște costume care nu mă defineau. Nu sunt genul de persoană care să poarte astfel de elemente vestimentare și nu au insistat. Au mai vrut odată să mă machieze și am zis că îmi pare foarte rău, dar eu nu mă machiez. Adică ăsta este stilul meu, dacă nu vă place, eu nu pot să fiu altcineva decât ceea ce sunt. „Dacă voi îmi puneți niște fond de ten pe față și ruj, dacă nu fac asta zilnic, eu nu mai pot să fiu autentică. Puteți să vă lipsiți… eu nu vreau să fiu persoană publică, mergeți doar cu Nicușor, căci el și-a ales acest drum!” (râde).
Însă nici Nicușor nu a făcut mari concesii. În afară faptul că s-a tuns, și-a pus o cămașă și o cravată, nu au fost alte elemente cu care să încerce să îl schimbe. Asta încercăm să le transmitem și copiilor- că important este să fii tu însuți. Nu are rost să pui o mască doar ca să fii plăcut. Căci unii te vor plăcea, alții nu. Tot timpul va fi așa. Ești tu cu tine și, cu siguranță, vei străluci… ca tine.
Ce alte principii vreți să le transmiteți copiilor?
Să respecte. Le spun că e important să-i respectăm pe cei din jur, dar mai ales să fim corecți cu noi înșine, pentru că nu trebuie să ne mințim. Să acceptăm când greșim, că oameni suntem. Mai ales acum, de când sunt doi, mai încearcă să-și arunce vina unul pe celălalt. Și le spunem că nu contează cine ce-a făcut, important este să corectăm, să vedem ce au stricat și cum se poate repara. Pentru fiecare acțiune există și un răspuns, automat: „Tu poți să nu-i dai mașinuța sau să nu-i dai păpușa copilului, dar trebuie să accepți că va veni o zi în care tu vei dori să te joci cu jucăria copilului respectiv și nu o vei primi”. Le vorbim despre respect și responsabilitate. „Regulile casei” vor fi, mai târziu, regulile din societate care trebuie respectate. Ne respectăm și promisiunile, este foarte important! În momentul în care promitem ceva, ne ținem de cuvânt, chiar dacă ne este dificil. Pot să apară, bineînțeles, și alte lucruri care să ne împiedice să ne ținem promisiunea. Să zicem că am promis că mergem la film împreună sâmbătă și a apărut un lucru pe care nu-l putem amânam sau care ține de sănătate – atunci refacem programul. Dar altfel, promisiunea este promisiune!
După alegeri cum va fi? V-ați făcut o proiecție despre viitor?
Apropo de proiecțiile de viitor, chiar înainte să se nască Aheea, în vacanțele împreună cu Nicușor eu eram cea care făcea planul: să mergem acolo și să facem aia, și cealaltă… Lui Nicușor îi plăcea să meargă fără să-și facă absolut niciun plan. Și eu insistam să vedem ce am putea să facem, dar el îmi spunea „Nu, ajungem acolo și o să vedem. Nu trebuie să ne facem proiecții dinainte”. Îl știam de atâta vreme și tot nu mă puteam obișnui cu asta. Iar cele mai frumoase vacanțe s-au dovedit cele în care eu am reușit să trec peste acest exercițiu al proiecției și să trăiesc, efectiv, prezentul.
Am vrut să mergem la un moment dat în Istanbul cinci zile, iar eu mă gândeam că luăm avionul. Dar el mi-a zis, „Nu, hai să mergem cu mașina!”. Plecăm și văd că o ia prin altă parte, deși ar fi trebuit să ieșim prin Vama Veche. „Mergem prin Giurgiu, stăm o noapte în Sofia….” „Păi nu mi-ai zis că mergem în Istanbul?” „Ba da, o să ajungem și în Istanbul! Dar până ajungem în Istanbul, stăm și în Sofia, trecem prin Grecia și după aceea…” (râde). „Mirabela, trăiește clipa!” (râde). A fost cea mai frumoasă vacanță, pentru că nu știam nici măcar unde o să fim cazați. Dar, dincolo de povestea asta, de la el am învățat să nu ne facem „proiecții”. Bineînțeles, avem un obiectiv, este acolo, e țelul nostru. Dar ce o să se întâmple până ajungem la acel obiectiv sau ce o să se întâmple când ajungem acolo, vom vedea la momentul potrivit.
Nu vreți să faceți proiecții pentru ce se va întâmpla după 18 mai. Îmi puteți spune măcar dacă v-ar plăcea să fiți activă în societate sau dacă v-ar plăcea să susțineți o cauză, în cazul în care ajungeți Prima Doamnă a României?
Înainte de copii am fost foarte activă. Acum, când mă mai întâlnesc cu domnul care m-a recrutat la compania pentru care lucrez, îmi mai spune, „Și acum îmi aduc aminte că nu înțelegeam cum cineva poate să facă atât de multe lucruri la o vârstă atât de mică”. Lucram, făceam și foarte mult voluntariat, aveam proiectele mele în afara programului de lucru, mai dădeam și meditații pentru limba franceză… Întotdeauna am fost o persoană foarte activă. Întotdeauna mi-a plăcut să ajut cauze în care am crezut. Nu m-am schimbat. Ce s-a schimbat, într-adevăr, în ultima perioadă, a fost faptul că a trebuit să suplinesc absența lui Nicușor, astfel încât ambii copii să trăiască într-o familie în care să simtă iubirea și afecțiunea și protecția părinților. Cu siguranță, ce pot să spun este că, dacă voi putea ajuta, voi ajuta, dar fără să-mi proiectez nimic în momentul de față. Și voi ajuta indiferent de poziția mea – fie ca parteneră a lui Nicușor, sau pur și simplu, în nume propriu. Și o voi face fără să am un anumit statut.
Dacă ar fi să vă așezați în calea buldozerelor pentru un țel anume (ca atunci când protejați Hala Matache), dumneavoastră, Mirabela Grădinaru, pentru ce v-ar plăcea să luptați?
Eu aș vrea ca ai noștri copii să crească într-o țară în care să fie respectați. Pentru respectul copiilor din România aș face absolut orice. Și când vorbesc despre a fi respectați, mă refer și la educație, și la sănătate, dar și la relațiile lor din familie, pentru că sunt copii care merită mai mult decât primesc.
Recunosc că-mi este foarte frică de acest bullying. Este un fenomen care ia amploare școlile din România și, având doi copii, îmi este teamă. Cred că am văzut cu toții filmul „Adolescență coruptă”, și noi, toți cei care avem copii mici, am început să ne punem foarte multe semne de întrebare, să fim mai conștienți de pericolul cu care se vor confrunta copiii noștri în anii următori. Și cred că ajung acolo anumiți copii care au comportamente nepotrivite din cauză că nu au primit respect la rândul lor. De aceea, noi, ca societate, trebuie să ne influențăm – noi între noi -, astfel încât copiii să crească într-un mediu sănătos.
Ca mamă, cum ați simțit războiul din Ucraina? Cum le-ați vorbit copiilor despre el?
I-am vorbit Aheei despre război, mai ales că, în momentul în care Rusia a atacat Ucraina, au fost nopți pe care nu le-am dormit și îmi ziceam că nu se poate să se întâmple asta în zilele noastre. De ce? De ce ai ataca un popor? De ce ai ataca oameni civili, școli? De ce ai trimite bombe în locuri unde știi că sunt copii?
Și da, i-am vorbit despre agresivitate, i-am vorbit despre ce înseamnă războiul. Iar, mai departe, tot ce pot eu, ca persoană, să fac este să cer lumină. Să ne lumineze Dumnezeu. Cel de Sus să-i lumineze pe cei care ne conduc. Și mă rog în fiecare seară să fie pace pe Pământ, căci, da, e războiul din Ucraina care ne suflă în ceafă, dar sunt atâtea războaie, sunt multe alte mii de copii care suferă. Și cred că asta este tot din lipsă de iubire, de iubire necondiționată. Când ajung la putere oameni care au suferit foarte mult… Eu nu pot să-i judec. Nu au avut aceeași șansă, să fie iubiți, astfel încât să poată să evolueze altfel.
Se simte în societate un val de ură, parcă suntem mai divizați ca niciodată. Vă e teamă pentru familia dvs. în acest context?
Cred foarte mult în Dumnezeu și cred că luptele cele mai grele au fost cele pe care le-am dus în primele luni de viață cu copiii. Acelea mi s-au părut lupte dificile! Acum îmi trăiesc viața la fel cum o trăiam și ieri. Într-adevăr, au apărut niște mașini de poliție în cartierul în care locuim, pentru că au fost niște incidente la început săptămânii, dar, altfel, nu-mi ies din „normal”. Chiar vorbeam cu două prietene cât de recunoscătoare sunt că sunt înconjurată de oameni – și când spun oameni, vorbesc de oameni luminoși, cu sufletele mari. Și sunt recunoscătoare că am avut această șansă să fiu astăzi aici, pentru că nu toți o avem. Sunt oameni care se nasc în medii în care, din nefericire, ca să poată să supraviețuiască, își mai pierd din lumină… Și nu-mi e frică de ei, dacă aș putea să-i ajut să vadă și să simtă din nou lumina, să simtă din nou dragostea, să simtă din nou respectul, aș face-o cu inima deschisă și asta din recunoștință pentru șansa pe care eu am primit-o. Căci e mare, mare lucru!
*Redacția Totul Despre Mame a făcut o invitație la interviu și soției candidatului AUR la Președinția României, însă, deocamdată, solicitarea noastră nu a primit răspuns.
