Informațiile care ies din Iran sunt fragmentare, iar pentru iranienii aflați în România fiecare oră fără vești devine motiv de frică permanentă. Pentru Nafiseh Shokri (44 de ani), fondatoarea Iranian Romanian Network, asta înseamnă nopți fără somn și momente de epuizare emoțională. Deși fizic este aici, în siguranță, inima ei bate și acolo, unde au rămas părinții, sora și fratele. În comunitatea din România pe care o coordonează, irianienii vorbesc despre vinovăția de a trăi în siguranță și confort în timp ce familiile lor de acasă își cumpără alimentele în rate sau își sacrifică viața ieșind pe străzi pentru libertate.
Pentru iranienii din România, lipsa veștilor nu este o problemă abstractă de politică internațională, ci o experiență zilnică de incertitudine și anxietate. Chiar și atunci când apar semne indirecte de viață, ele sunt fragile. „Marți, pentru câteva ore, a fost posibilă comunicarea doar din interior spre exterior. Am primit un apel foarte scurt”, spune Nafiseh Shokri. În lipsa internetului funcțional și a telefoniei stabile, comunitatea creată de ea a devenit un punct de sprijin informal. Construită, inițial, pentru a ajuta noii veniți să se descurce într-o țară necunoscută, comunitatea funcționează astăzi ca o rețea de susținere emoțională și informațională. „Ne-am întors la metode din urmă cu câteva decenii”, spune Shokri, referindu-se la lanțurile de contacte umane prin care circulă veștile de acasă și la apelurile care durează câteva secunde.
În această perioadă, când vocile din Iran sunt reduse la tăcere, jurnaliștii Totul Despre Mame prezintă povești de viață ale unor iranieni care și-au găsit refugiul în România. Sunt oameni pentru care exilul nu mai înseamnă doar dor de casă, ci și vinovăție, frică, neputință și sentimentul dureros că riscă să-și piardă familiile fără să poată face nimic.
TOTUL DESPRE MAME: Cum reușesc în aceste zile oamenii din Iran să transmită un semn de viață către familiile din afara țării?
Nafiseh Shokri: Cei rămași în Iran au pregătite din timp liste cu prieteni și rude din afara țării. Dacă cineva reușește, prin orice mijloc, să ia legătura cu exteriorul, este rugat să sune la acele numere și să transmită vești mai departe către următorul contact. Un contact care, de cele mai multe ori, nu mai este posibil pentru că legătura se întrerupe din nou. Și mesajele se reduc la „Toți suntem bine, spuneți-le să nu se îngrijoreze” sau „Aici e război, numărul morților e mult mai mare decât se crede”. Chiar dacă noi, cei de aici, știm că mesajul nostru nu va fi văzut, în fiecare zi scriem în chat-urile cu cei dragi și le vorbim despre grijile noastre.
Starlink (n.red.: internet prin satelit) a fost activ doar câteva zile, accesibil unui număr foarte mic de oameni din interiorul Iranului. Dar regimul iranian a perturbat și această legătură limitată cu jamere militare (n. red.: dispozitive de bruiaj folosite de armată și forțele de securitate). Practic, ne-am întors la metode din urmă cu câteva decenii.
Oamenii care au ieșit recent din Iran aduc cu ei mesaje. O bloggeriță iraniană a publicat, plângând, o fotografie cu o scrisoare de la mama ei, care a parcurs sute de kilometri până la aeroport ca să roage pe oricine pleacă cu avionul în afara Iranului să trimită poza scrisorii fiicei sale. În scrisoare scria: „Fiica mea dragă, nu-ți face griji, sunt bine. Te iubesc!”… E greu de imaginat că în 2026 trebuie să parcurgi sute de kilometri ca să ceri unui străin să transmită un mesaj celor dragi.
Marți, unii iranieni din afară au primit apeluri directe de la cei dragi din Iran. Pentru câteva ore, a fost posibil doar din interior spre exterior. Și eu am primit un apel foarte scurt. Am întrebat dacă mai au acces la rețele prin satelit – voiam să știu dacă primesc știri din interior și exterior. Am aflat că regimul face raiduri în locuințe și confiscă echipamentele de recepție prin satelit, inclusiv antenele TV și terminalele Starlink, pentru a bloca accesul la informații din exterior. Această lipsă totală de acces la internet pare scenariul unui film apocaliptic hollywoodian, dar iranienii îl trăiesc acum.
Cum se simte această lipsă de vești pentru imigranții iranieni din România? Unde lovește cel mai tare?
Nafiseh Shokri: Migrația iranienilor este foarte diferită de migrația din țări libere, precum România. Mulți dintre noi nu am plecat pentru o viață mai bună, ci pentru supraviețuire. Mulți ani nu ne-am văzut familiile. Pentru un iranian din diaspora, o vizită în Iran nu înseamnă un concediu simplu – bilet, bagaj, cadouri. Este un proces complicat, adesea anulat în ultimul moment. Apelurile video regulate sunt singura legătură care mai alină dorul și distanța. Când și această legătură dispare, durerea se amplifică enorm. Ajungem să ne fie dor chiar și de a vorbi în persană.
Din păcate, nu este prima dată când legătura noastră cu Iranul este complet întreruptă. Ultima dată s-a întâmplat vara trecută, în timpul războiului de 12 zile cu Israel. Dar asta nu înseamnă că ne-am obișnuit sau că ne este mai ușor să suportăm situația. A devenit aproape un model repetitiv: ori de câte ori situația din interiorul Iranului devine tensionată, legătura noastră cu cei dragi se întrerupe complet.
Pentru multe femei din comunitate, care au venit în România cu viză de familie sau de însoțitor, integrarea este și mai dificilă. Găsirea unui loc de muncă este lentă, limba română este greu de învățat, iar dependența emoțională de contactul zilnic cu familia din Iran devine foarte mare. Studenții resimt o vinovăție suplimentară, pentru că depind financiar de familiile rămase acolo, inclusiv pentru plata taxelor universitare.
În același timp, știm că devalorizarea monedei a distrus clasa de mijloc din Iran. Produse de bază, precum iaurtul sau ouăle, se vând în rate în supermarketuri. Iar noi, aflați aici, trăim cu o vinovăție constantă pentru confortul relativ pe care îl avem.
Ce înseamnă, concret, să ții o comunitate aproape în astfel de momente?
Nafiseh Shokri: Creează un sentiment foarte puternic de responsabilitate. Noi, cei care trăim în afara Iranului, în siguranță, simțim o responsabilitate colectivă față de cei rămași acolo. Pentru cei care administrează comunități sau grupuri de migranți iranieni, această responsabilitate este și mai mare. Din experiența mea, în primele zile ale unei crize, oamenii tind să-și ignore propriile emoții. Dacă fac ceva pentru sănătatea lor mentală, apare vinovăția. Vara trecută, în timpul războiului de 12 zile, am organizat două evenimente: unul de poezie și misticism, la care au participat mai ales români, pentru că iranienii se simțeau rușinați sau evitau astfel de întâlniri publice. Al doilea a fost un eveniment de susținere emoțională cu un psiholog, dedicat exclusiv iranienilor, și a avut un impact foarte mare.
Acum încerc, în limita capacității mele emoționale, să contactez individual membrii comunității și să îi întreb cum sunt. Uneori, simplul fapt că cineva întreabă contează enorm. Încerc, în limita capacității mele emoționale, să vorbesc sau să scriu fiecăruia, în parte ori să mă întâlnesc cu unii, și să calmez tensiunile care apar în canalul de Telegram. Multe relații au devenit personale. Cu unii membri ai comunității vorbesc acum ca și cum ar fi familia mea.
În crize, ne întâlnim mai des. Într-una din serile trecute, m-am întâlnit cu câțiva prieteni la fel de îngrijorați ca mine. Am stat la unul dintre ei acasă și am vorbit pur și simplu, fără nimic organizat. Aceste întâlniri ajută, pentru că virtualul, în astfel de situații, nu ajunge. Avem nevoie să ne vedem față în față, să ne îmbrățișăm sau doar să împărtășim tăcerea. Aceste legături ne fac să simțim că avem o familie mai mare, mai ales când familia adevărată e departe.
Simțiți că ceea ce se întâmplă acum în Iran este înțeles în România și în Europa? Ce ar ajuta cu adevărat diaspora iraniană în acest moment – dincolo de empatie?
Nafiseh Shokri: Nu, din păcate, înțelegerea reală e foarte redusă. În România și în multe părți din Europa, știrile despre Iran sunt văzute ca o „problemă din Orientul Mijlociu” – ceva îndepărtat și repetitiv. Oamenii spun uneori „zona aia mereu a fost neliniștită”, fără să înțeleagă că Iranul are o istorie de mii de ani, o cultură bogată și oameni care, ca oriunde în lume, merită o viață normală. Aceste comentarii dor foarte mult, pentru că reduc Iranul la o „zonă cu probleme”. La nivel global, atenția e trecătoare: când blackout-ul devine sever, lumea privește puțin, apoi uită.
Acțiunea concretă ajută mai mult, dincolo de empatie: presiuni diplomatice pentru deschiderea canalelor de comunicare (cum ar fi sprijin pentru Starlink liber sau Eutelsat). Acoperire media continuă – nu doar o zi, ci urmărirea situației, numărul morților, arestările. Sprijin pentru diaspora – programe psihologice gratuite, ajutoare financiare mici pentru cei cu familii în pericol, sau pentru studenții dependenți financiar de familiile din Iran. Proces mai ușor și mai rapid de angajare a iranienilor în România în diverse joburi, ca măcar să nu aibă griji suplimentare legate de statutul de rezidență și finanțe. Ascultarea vocii noastre – invitații pentru activiștii din diaspora în media, parlamente, ca să vorbim direct, nu doar să se vorbească despre noi. Empatia e bună, dar fără acțiune rămâne doar un sentiment trecător. Avem nevoie de solidaritate reală care să ducă la schimbare.
Care sunt nevoile cele mai urgente acum, în comunitatea iraniană din România – practic, nu doar emoțional?
Nafiseh Shokri: În momentul ăsta avem nevoie de fundații umanitare care să ne ajute să organizăm evenimente de sprijin. O altă problemă care mă îngrijorează și care va apărea curând e dependența financiară a studenților de banii de la familiile din Iran – acum, cu criza economică și întreruperea comunicațiilor, nevoia asta rămâne fără răspuns.
Cum reacționează oamenii când legătura cu familia se rupe? Ce efecte vedeți cel mai des – emoțional și fizic?
Nafiseh Shokri: Reacțiile sunt foarte diferite. Unii oameni simt nevoia să scrie mult, să-și exprime emoțiile, alții se retrag complet și nu mai pot comunica. Unii caută soluții tehnice sau informații și le împărtășesc, alții încearcă să ofere mai multă empatie celor din jur. Trăim și împărtășim un val uriaș de emoții: furie, vinovăție, îngrijorare, anxietate, empatie, dragoste, dor de casă. Am citit recent mesajul unei femei care se simțea copleșită de vinovăție pentru că, în vacanța de Anul Nou, a fost ocupată și nu a reușit să răspundă la unul-două apeluri de la familie. Astfel de gânduri devin foarte grele în astfel de momente.
Este important să înțelegem impactul psihologic al acestei rupturi. Când accesul la familie este tăiat într-o situație amenințătoare, creierul percepe asta ca pe un pericol de moarte pentru ei, chiar și fără dovezi concrete. Corpul reacționează imediat și intens: palpitații, tremurături, insomnie, lipsă de poftă de mâncare, senzație de sufocare, uneori atacuri de panică. În lipsa informațiilor, zonele creierului responsabile de supraviețuire se activează și generează cele mai catastrofale scenarii posibile – ceea ce numim „imaginație catastrofică”. Este un mecanism normal de apărare, dar extrem de dureros. În astfel de momente, devine esențial să nu rămânem singuri cu aceste trăiri. Chiar și pauzele scurte de la știri sau simplul fapt de a vorbi cu cineva pot ajuta sistemul nervos să se mai regleze puțin.
Cum resimt situația femeile de aici și ce înseamnă pentru o femeie iraniană lipsa contactului cu familiile rămase în țară?
Nafiseh Shokri: Pentru multe dintre ele, izolarea este accentuată de dificultățile de integrare aici. Lipsa limbii, lipsa unui job, lipsa unei rețele proprii fac ca legătura cu familia din Iran să fie și mai importantă. Când această legătură dispare, rămâne un sentiment profund de abandon și frică.
În mod tradițional, în familiile iraniene, femeile au un rol central în menținerea legăturilor și a tradițiilor. În astfel de momente, însă, acest rol devine mult mai greu din cauza impactului emoțional puternic. În multe familii, bărbații preiau mai mult responsabilitățile de îngrijire, inclusiv protejarea copiilor de știrile dure.
Cum trăiți dumneavoastră această perioadă, știind că familia este în Iran?
Nafiseh Shokri: Toată familia mea – părinții, sora, fratele – este în Iran. Legătura este complet tăiată. Nu știu dacă sunt în siguranță, dacă au mâncare, dacă au medicamente. Ultima dată când am vorbit, mama era îngrijorată pentru mine și am spus „Sunt bine”, deși nu eram. Acum nici măcar nu pot spune asta. Cel mai des rămâne nespusă frica pură că, dacă se întâmplă ceva rău, nici măcar nu vom afla. Mulți nu spun nimănui cât de speriați sunt sau cât de des stau treji noaptea verificând știrile. Nu le spun familiilor din Iran, ca să nu le îngrijoreze și mai mult. Nu le spun nici prietenilor de aici, ca să nu adauge o povară emoțională. Această neputință, combinată cu furia și cu momentele de prăbușire emoțională trăite în singurătate, se adună în timp și poate duce la izolare.
Am emigrat în România în perioada pandemiei de COVID. De atunci, la fiecare câteva luni, am trăit traume individuale și colective legate de Iran. Deși corpul meu este aici și încerc să-mi construiesc o viață nouă, fiecare eveniment politic îmi paralizează viața. În aceste zile, corpul meu este aici, dar mintea, sufletul și atenția mea sunt în Iran. Dorm foarte prost, plâng brusc de câteva ori pe zi, citesc știri non-stop, am dificultăți de concentrare și momente de uitare. Și, în același timp, trebuie să merg la muncă, să răspund la emailuri, să zâmbesc.
