Au trecut 36 de ani de la Revoluția din ’89. Ca în fiecare an, vorbim libertate, despre dreptate și injustiție, despre istoria noastră recentă, care pare nu și-a găsit – încă – adevărul. Ar trebui să vorbim mult mai mult despre memoria colectivă și despre cei care și-au dat viața în acel sângeros decembrie. Despre eroii care au murit visând la libertate.
Cum trăiesc aceste zile urmașii celor care și-au pierdut viața la Revoluție sau în Mineriade? Cum duc cei rămași în urmă povara nedreptății și cum se împacă aceștia cu faptul că nici după 36 de ani, justiția nu a găsit „vinovații”? În august 2025, după decesul fostului președinte Ion Iliescu, Totul Despre Mame a publicat articolul „A fost bun Ion Iliescu? Ce-i răspunzi copilului când te întreabă asta”. Cosmina Merca, fiica unui erou-martir din Cluj-Napoca, ne-a scris atunci un comentariu dureros: „I-am spus (copilului – n.r.) demult, că Iliescu e unul dintre cei responsabili de moartea bunicului ei, care, din păcate, niciodată nu a plătit pentru crimele sale. Când eu aveam un an, tatăl meu a murit în Revoluție și toată viața mea am așteptat să se facă dreptate pentru el și cei peste 1.140 de Eroi Martiri din Revoluție. Dreptate care nu a venit niciodată… călăii de atunci încep să „plece” pe rând, după ce au trăit zeci de ani, bine mersi, pe banii statului. Dar justiția divină e acolo pentru toți!”.
Replica sa – un amestec de revoltă și dorință pentru dreptate – ne-a determinat să o căutăm, să îi scriem și să îi aflăm povestea. Avea doar un an și patru luni la Revoluție, când i-a murit tatăl. Acum, la peste trei decenii distanță de acele momente, îi publicăm integral mărturia, exact așa cum ne-a fost relatată. „Nici nu știu ce aș putea să vă povestesc exact… Dacă m-aș apuca să spun pe bune toate urmările, s-ar putea scrie o carte…”, își începe Cosmina Merca destăinuirea și ne povestește cele câteva amintiri păstrate cu sfințenie (mai mult din poveștile mamei și ale surorii sale) despre tatăl său: Erou Aurel Merca.
„Avea 33 de ani și era anticomunist 100%”
„Auzind la Europa Liberă de cele întâmplate la Timișoara tatăl meu, Aurel Merca, i-a spus mamei că, dacă va începe revolta și la Cluj, el va ieși în stradă. Din spusele mamei, el era sătul de vremurile pe care le trăiau și de neajunsuri. Avea 33 de ani și era anticomunist 100%. Mama mea, bineînțeles i-a spus să se liniștească, să stea cuminte, căci are doi copii de crescut. Eu aveam la momentul respectiv 1 an și 4 luni, iar sora mea, 7.
Însă, pe 21 Decembrie, el s-a ținut de cuvânt: imediat ce s-a dat zvonul în oraș că armata e pe străzi, a plecat de la lucru direct spre Centru – zona în care, ulterior, a și fost ucis. În după masa zilei de 21 decembrie, el și alți Eroi au fost uciși în fața la Continental în Cluj-Napoca. L-au împușcat undeva în zona subrațului, glonțul ajungând până în zona inimii. Mama mea l-a așteptat… dar, din păcate, nu a mai venit acasă. Abia a doua zi a aflat ca el se afla la morgă.
„După ani, am realizat că cel la mormântul căruia aprindeam lumânări și căruia îi duceam flori… e TATĂL meu”
Au urmat zile și ani grei pentru familia noastră. Mama – o văduvă tânără (avea doar 29 de ani), eu foarte mică, iar sora mea, care era mai mare, și nu înțelegea exact de ce tata nu se mai întoarce acasă. Mama căzuse într-o depresie urâtă și ani de zile am avut, toate trei, foarte mult de suferit din cauza asta.
Au fost mulți ani în care stăteam nopțile împreună cu sora mea, și o auzeam pe mama cum plânge și îl cheamă. Mi-au trebuit ani întregi să îmi dau seama ce se petrece în jurul meu, de ce an de an, în data de 21 decembrie, mama ne ducea în Cimitirul Eroilor; să înțeleg de ce se adunau acolo atâția oameni: civili, soldați, preoți, funcționari ai statului. Nu înțelegeam de ce acei oameni se uitau la noi cu așa o milă… După ani, am realizat că cel la mormântul căruia aprindeam lumânări și căruia îi duceam flori… e TATĂL meu.
„Mi-am pus speranța în Justiția Divină”
Ani de zile am făcut naveta Cluj-București în speranța că într-o bună zi le vor face dreptate. Însă, de la an la an, îmi dădeam seama că cei ce au preluat conducerea țării după Revoluție nu doreau să se afle adevărul, și nici ca cei vinovați de moartea a peste 1140 de oameni să plătească. Mai trist, ei ocupau funcții importante în conducerea statului și, efectiv, cumva, ne râdeau în față. După ani, dezamăgită de direcția în care se îndrepta țara noastră, de nedreptățile suferite am abandonat să mai sper că va veni „Ziua Dreptății” și mi-am pus speranța în „Justiția Divină”, justiție care le va face dreptate Eroilor Martiri cu siguranță. Acesta a fost și motivul pentru care am postat pe pagina dumneavoastră, la articolul referitor la moartea lui Iliescu. Nu mă bucură moartea unui om, dar în cazul lui mi-au dat lacrimile… pentru că a plecat și nu a dat socoteală nici măcar o zi pentru faptele comise la Revoluție, la Mineriade ș.a.m.d.
Dar a venit ziua aia în care mi-am pus speranța într-o zi: că Justiția Divină nu îi va ierta pe niciunul. Păcat, păcat de sângele vărsat! Mereu am spus că tinerii de atunci au murit pentru un ideal, ne-au oferit LIBERTATEA în dar, însă… noi nu am știut ce să facem cu ea. Am lăsat nenorociții și călăii să ne conducă țara, să o vândă și să o distrugă. Ne-am plâns, toți, pe la colțuri – fără să facem nimic, fără să ne gândim măcar la viețile pierdute în acel decembrie sângeros.
„A mai fost un lucru care m-a durut mereu, enorm de tare..”
A mai fost un lucru care m-a durut mereu, enorm de tare: niciodată în acești 36 de ani, măcar de milă sau din recunoștință, nu am văzut cetățenii României să fie alături de noi, să iasă în stradă alături de noi și să ceară DREPTATE pentru frații lor uciși atunci. Măcar dacă eram mai vocali, poate dacă poporul cerea asta, poate atunci mai exista o șansă. Însă noi – o mână de văduve și de urmași – am fost prea mici, nu ne-am putut face auziți și nimeni nu ne-a băgat (și nu ne bagă) în seamă. Asta e valabil și pentru toți răniții și luptătorii din Revoluție, care, în toți anii și-au cerut „drepturile”, „lucruri materiale”, dar nu au stat alături de urmași să ceară dreptate pentru frații lor!
Deși mi-e scârbă, efectiv, de tot sistemul ăsta infect care ne conduce de atunci până azi, niciodată nu m-am gândit să îmi părăsesc țara. Iar singurul motiv pentru care nu m-am îndurat să o fac fost TATA. Pentru că el a iubit România mai mult decât și-a iubit propria ființă. A preferat să își dea viața în schimbul unei vieți mai bune pentru țară – și pentru noi toți.
„Păcat, păcat de sângele vărsat!…”
Copilului meu, care acum are 14 ani, încă de când era mic i-am povestit toată situația. I-am spus cum bunicul ei a ajuns să fie un EROU. I-am spus și de ce mama, bunica și mătușa ei au rămas cu „sechele” și traume după toată suferința și toate nedreptățile din trecut. Ne-am îmbolnăvit și continuăm să o facem când vedem… ceea ce vedem azi. Uitați… e zi de doliu național pentru Iliescu. Mai poți să spui ceva? Păcat, păcat de sângele vărsat…
Nu pot să vorbesc despre asta fără să mi se pună un nod în gât și fără să plâng. Va rămâne durerea mea eternă, până voi închide ochii la rândul meu. Durerea mea și a tuturor urmașilor de Eroi Martiri din țara asta, căci toți am suferit.
Eu vă mulțumesc vouă, celor care continuați să vorbiți despre acele zile. E un adevăr care nu trebuie să se uite niciodată!”
