Crima petrecută în localitatea Cenei, județul Timiș – Mario, un copil de 15 ani, a fost ucis de alți minori de 13 și 15 ani –, a produs un șoc profund, care a depășit rapid granițele comunității locale și s-a transformat într-un caz național. Reacțiile publice au oscilat între furie, neputință, dorința de pedeapsă exemplară și căutarea unor vinovați. Dincolo de emoția colectivă, cazul a adus în prim-plan întrebări vechi, dar rareori discutate în profunzime: cum ajung copiii să comită fapte extreme, ce rol joacă familia, școala și comunitatea și ce poate face, în mod realist, statul într-o societate în care violența nu mai este un accident izolat, ci un simptom?
În acest context, Erwin Albu, pedagog social și specialist în intervenții de criză, cu experiență de lucru în România și în mai multe țări din Europa de Vest, vorbește despre limitele intervenției instituționale, despre ruptura dintre generații și despre o societate care, deși declarativ preocupată de copii, produce tot mai puține cadre reale de protecție și dezvoltare.
„Situația este șocantă, dar, din păcate, nu mai este complet surprinzătoare. Trebuie să ne așteptăm la tot mai multe cazuri de acest tip, nu pentru că acești copii ar fi fundamental diferiți, ci pentru că societatea în care cresc este din ce în ce mai fragmentată, mai individualistă și mai lipsită de mecanisme de autoreglare”, spune acesta. Pedagogul subliniază faptul că există în societatea noastră tendința de depersonalizare, de cât mai puțină empatie, de individualism.
Ce este un pedagog social
Meseria de pedagog social este prea puțin cunoscută în România, deși în țări din Europa de Vest este comună. Acesta este un specialist care lucrează la intersecția dintre educație, asistență socială și intervenție comunitară, având ca obiectiv sprijinirea copiilor și adolescenților aflați în situații de risc, vulnerabilitate sau criză. Spre deosebire de alte profesii din zona de sprijin și terapie, pedagogul social nu se limitează la consiliere sau evaluare, ci intervine direct în viața de zi cu zi a copilului, urmărind modul în care acesta trăiește, relaționează și își gestionează conflictele. Activitatea sa poate include lucrul individual cu copilul, în contexte informale (tabere în munți, spre exemplu), organizarea de activități educaționale și sociale, ieșiri în aer liber, proiecte de responsabilizare, dar și intervenții intensive în situații de criză, uneori de durată, menite să restabilească un cadru minim de siguranță și funcționare.
În paralel, pedagogul social lucrează cu familia și cu alți adulți de referință, colaborează cu școala, serviciile de protecție a copilului și, atunci când este necesar, cu autoritățile judiciare. În multe țări din Europa de Vest, pedagogia socială presupune inclusiv intervenții unu la unu, proiecte educaționale personalizate, activități de reconectare socială și programe de reintegrare pentru copii implicați în fapte grave, accentul fiind pus pe prevenție, reconstrucția relațiilor și reducerea riscului de recidivă, nu pe pedeapsă.
Când comunitatea nu mai vede copilul
Printre primele „gesturile reflexe” ale întregii societăți, apărute după crima din Cenei, s-a numărat căutarea unor semnale ratate. Cu toții ne-am întrebat de ce școala nu i-a văzut pe acești copii, ce nu au observat părinții, ce nu a făcut comunitatea. Ideea că fapta a fost premeditată a amplificat această nevoie de explicație, mai ales într-un sat mic, unde oamenii se cunosc, iar noțiunea „anonimatului urban” nu poate fi invocată.
„Este foarte greu să intri în mintea unui om, indiferent de vârstă, și statul nu are toate pârghiile să urmărească fiecare individ. Există o tendință de a căuta vinovați în exterior, dar, în același timp, ar trebui să ne privim pe noi ca societate, în ansamblu. Copiii sunt produsul societății noastre. Nu vin din altă parte”, explică pedagogul social.
În opinia sa, problema nu este lipsa totală a semnalelor de alarmă, ci incapacitatea sistemică de a le gestiona într-un context în care tot mai mulți copii prezintă dereglări comportamentale, iar resursele umane și instituționale sunt limitate. „Sunt foarte mulți adolescenți care au perturbări serioase, care trec prin dereglări comportamentale, iar noi nu avem capacitatea să dublăm fiecare copil cu un adult de referință. Pe vremuri se spunea că tot satul crește un copil. Astăzi, nici familia extinsă nu mai are rolul pe care îl avea, iar legăturile dintre generații sunt din ce în ce mai slabe”.
Absența adulților de referință și viața trăită în lumi paralele
În cazul copilului de 13 ani, considerat principalul instigator al crimei, informațiile apărute public vorbesc despre un tată plecat la muncă în străinătate și o mamă care lucra în ture de noapte. Dincolo de acest caz particular, Erwin Albu atrage atenția asupra unui fenomen mult mai larg, care afectează mii de familii din România. „Viața copiilor este extrem de complexă astăzi, mult mai complexă decât o înțeleg mulți adulți. Nu mai există acea legătură naturală cu adulți de referință, oameni care să fie prezenți, disponibili, capabili să asculte și să ofere repere. Copiii ajung să trăiască în universuri paralele, în care își rezolvă singuri conflictele, frustrările și nevoile”.
Această ruptură este accentuată de diferența tot mai mare dintre lumea copiilor, dominată de tehnologie și acces rapid la conținut violent, și lumea adulților, care, adesea, nu mai înțeleg instrumentele, limbajele și codurile în care se mișcă propriii lor copii. „Tehnologia este extrem de prezentă, iar părinții nu mai au control real asupra consumului de informație. De multe ori sunt complet depășiți. Copiii sunt conectați la șocuri extreme, la conținut violent, iar adulții nu știu nici măcar cum funcționează dispozitivele pe care le folosesc copiii lor”, explică Albu.
Violența ca formă de reglare a conflictelor
În lipsa unor cadre de exprimare și reglare emoțională, conflictele dintre copii tind să se rezolve între ei, uneori într-o logică a escaladării care scapă complet controlului. „Toți copiii trec prin probleme în adolescență. Diferența este că astăzi nu mai au portițe de scăpare. Își reglează conflictele între ei, fără intervenția unor adulți, iar uneori aceste reglări ajung la forme extreme, ireparabile”, spune Erwin Albu.
Faptul că în cazul de la Cenei copiii au premeditat fapta și au încercat să acopere urmele adaugă un nivel suplimentar de șoc, dar nu schimbă, în opinia specialistului, natura problemei. „Discutăm despre o complexitate care ridică foarte multe întrebări. Ce s-ar fi putut face anterior pentru acest copil? Răspunsul este greu, pentru că nu avem, ca societate, o ofertă reală pentru copiii aceștia. Nu avem suficiente activități care să canalizeze energia lor, inclusiv energia negativă, în direcții constructive”.
Statutul juridic al copilului de 13 ani și limitele legii
Un alt punct fierbinte al dezbaterii publice l-a reprezentat statutul juridic al copilului de 13 ani, care, conform legislației românești, nu poate răspunde penal. Au apărut petiții, cereri de modificare a legii și apeluri la sancțiuni exemplare. „Legile nu pot fi retroactive și nu pot fi construite pe baza unui caz singular, oricât de grav ar fi acesta. Trebuie să existe un punct zero. În acest moment, legea spune clar că până la 14 ani un minor nu răspunde penal, iar acest lucru ține de capacitatea de discernământ stabilită de legiuitor”, explică Erwin Albu.
În practică, acest lucru nu înseamnă absența oricărei intervenții, ci aplicarea unor măsuri specifice sistemului de protecție a copilului. „Este foarte probabil ca acest copil să ajungă într-o formă de instituționalizare, într-un centru închis, atât din cauza gravității faptei, cât și din cauza presiunii publice. Va beneficia de asistență juridică și psihologică. Nu vorbim despre o pedeapsă penală, ci despre o măsură de control și intervenție într-un caz extrem”, a spus pedagogul social.
Presiunea publică și pericolul stigmatizării
După producerea crimei, în comunitatea din Cenei s-a instalat rapid o stare de tensiune, descrisă de localnici ca o „vânătoare de vrăjitoare”. Furia colectivă s-a concentrat asupra copilului de 13 ani și asupra familiei acestuia. „Există o lipsă profundă de înțelegere a sistemului judiciar și a modului în care funcționează protecția copilului. Se cere ca acest copil să fie tratat ca un adult, ignorând faptul că legea nu permite acest lucru. În același timp, stigmatizarea este extrem de periculoasă, pentru că afectează orice șansă reală de intervenție și recuperare”, avertizează pedagogul social.
În experiența sa, stigmatizarea nu doar că nu rezolvă nimic, dar agravează situația copiilor deja vulnerabili. „Un copil poate fi etichetat foarte ușor ca fiind «rău». Dar, faptul că un copil este problematic nu înseamnă automat că va deveni criminal. Problema e că există copii care prezintă semne de dezvoltare agresivă și care, în lipsa intervenției, pot ajunge în situații foarte grave”.
Ce fac alte țări și de ce nu există soluții miraculoase
Erwin Albu a lucrat în Germania, Austria, Elveția și Luxemburg, în sisteme de protecție a copilului mult mai bine finanțate decât cel românesc. Chiar și acolo, spune el, anticiparea unor fapte extreme rămâne extrem de dificilă. „Există instituții specializate, intervenția este graduală, se lucrează atât cu copilul, cât și cu familia. Dacă este nevoie, copilul este plasat în familii sau centre specializate. În cazuri extreme se lucrează unu la unu, cu pedagogi sociali, inclusiv prin proiecte de călătorie și intervenții intensive. Toate acestea necesită resurse uriașe, umane și financiare, și nici acolo nu există garanția reușitei”.
În țările din vestul Europei mai întâi „se încearcă stabilirea unor soluții împreună cu familia. Dacă nu se poate, copiii sunt plasați în medii specializate. Uneori îi luăm și plecăm cu ei în munți, îi rupem de mediu pentru a lucra la comportament. Sunt resurse extraordinare, umane și financiare. Și, cu toate acestea, nu există garanția reușitei”, mărturisește Albu.
Ce presupune o intervenție a unui pedagog social
În cadrul intervențiilor pe care le are în țările Europei Occidentale, pedagogul social ia copilul din mediul său și îl duce în natură pentru o perioadă de timp, în funcție de nevoi. Acesta lucrează cu copilul prin activități concrete. De cele mai multe ori se fac drumeții care presupun efort fizic și asumarea limitelor proprii, organizează tabere, gătesc împreună, fac orientare în teren. Copilul trebuie să respecte regulile de siguranță și să își asume responsabilități reale, imediate. În acest cadru, copilul este confruntat cu consecințele directe ale acțiunilor sale, fără sancțiuni artificiale, dar și fără posibilitatea de a fugi în comportamente de evitare sau agresivitate.
Timpul petrecut împreună (de obicei, fără acces la internet sau telefon) permite discuții lungi, neforțate, în care pedagogul social observă reacțiile copilului la frustrare, oboseală, eșec sau cooperare și intervine punctual pentru a construi mecanisme de autoreglare, încredere și relaționare. Natura devine astfel un instrument pedagogic, nu un refugiu, un spațiu în care copilul este obligat să se raporteze la sine, la celălalt și la reguli simple, dar ferme, într-un mod care rareori mai este posibil în mediul urban sau instituțional.
Diferența majoră, spune el, este modul în care eșecul este asumat. „În Vest, dacă un specialist a făcut tot ce era posibil și totuși se întâmplă o tragedie, nu urmează automat o decapitare publică. În România, primul reflex este să găsim un vinovat și să cerem demisii. Această cultură a fricii blochează inovația și intervențiile curajoase”.
Erwin Albu spune că în Germania, de exemplu, primăriile au specialiști al căror rol este strict acela de a crea spații de comunicare și activități pentru tineri, pentru a preveni „universurile paralele” sau activitățile underground. Există, de asemenea, și referenți pentru tineri (Jugendreferent), care ascultă copiii, care au drept sarcină să organizeze evenimente pentru și împreună cu copiii.
Lipsa ofertelor „comunitare” pentru copii și energia lăsată fără direcție
Un element recurent în discursul lui Erwin Albu este absența unor spații reale pentru copii și adolescenți, mai ales în comunitățile mici. „Nu mai există cluburi ale elevilor, spații de întâlnire, activități organizate care să încurajeze creativitatea și responsabilitatea. Copiii ajung să își creeze formule underground, care par mai cool și mai atractive, dar care pot deveni periculoase”.
În acest vid apar și alte riscuri, precum consumul de substanțe sau purtarea armelor albe. „Vedem o tendință de înarmare a noii generații cu arme albe. Bricegele de tip butterfly, de exemplu, sunt ieftine, ușor de procurat și, în momente de criză, pot fi folosite în mod șocant. În Germania, astfel de obiecte sunt interzise. În România, nu”, explică Erwin Albu.
O societate care produce crize pe care nu le mai poate gestiona
Dincolo de cazul concret de la Cenei, Erwin Albu descrie un tablou mai larg al unei societăți care a evoluat rapid, fără să-și adapteze mecanismele de protecție. „Cu cât o ducem mai bine din punct de vedere material, cu atât apar probleme noi și mai complexe. Copiii au mai mulți bani de buzunar, mai mult acces, mai multe tentații. Alegerea între a merge la film sau a cumpăra o pastilă devine una reală”.
În lipsa unor relații autentice și a unor cadre de sprijin, aceste alegeri pot avea consecințe dramatice. „Trebuie să oferim copiilor nu doar hrană și adăpost, ci relații reale. Relații care presupun timp, conflicte, divergențe, dar și prezență. Plecatul la muncă în străinătate poate rezolva probleme financiare, dar nu poate înlocui relația umană”. Pedagogul spune că este foarte important să luăm copiii în serios și să încercăm pe cât posibil să păstrăm copilăria copilărie, în accepțiunea clasică a cuvântului.
