Când aveam copii mici, obișnuiam să ne petrecem vacanțele cu gașcă mare. Plecam câte 5-6 familii, uneori chiar mai multe, cu copii, cățel și purcel. Uneori chiar și cu bunicii. Câțiva ani am fost un nucleu în jurul căruia mai apăreau unii și alții pentru că auzeau că e distracție mare cu noi. A fost până n-a mai fost.
Concediul este în mintea mea acea perioadă de o săptămână sau cât își permite fiecare în care ne relaxăm și vizităm locuri noi. Când vrei ca această explorare să se întâmple cu alte familii și mai apar și copiii în peisaj, lucrurile o pot lua razna încă din faza de planificare.
În grupul nostru, mai întâi făceam un grup de WhatsApp și fiecare își exprima dorințele. Unii voiau all inclusive, alții libertate să viziteze și să mănânce în diverse restaurante. Unii voiau low cost, alții ziceau că nu s-au spetit degeaba un an în biroul corporației, așa că cereau lux și opulență. Te trezeai cu 100 de mesaje pe zi în grupul de WhatsApp și până la urmă renunțai să mai citești. Oricum nu se stabilea nimic concret. Se dădeau telefoane, fiecare încercând să atragă de partea propunerii sale cât mai multe persoane. Ba chiar într-un an am făcut chiar și o întâlnire fizică, toți câți eram în grup, și fiecare și-a prezentat ideea. La final am votat. Ca la multinațională, cu prezentare PPT și tot tacâmul.
Drumul până la destinație
Asta era oricum partea cea mai ușoară. Venea momentul să plecăm. Acum apăreau în peisaj copiii. „Al meu nu poate să meargă mai mult de o oră că i de face rău, trebuie să oprim”. „Al meu vomită”. „Al meu nu se trezește dimineața”. „Al meu e obișnuit să meargă doar noaptea”. Și-uite așa îmi venea, și cred că nu doar mie, să renunț la tot. Dar adulții erau simpatici dincolo de această organizare și consideram că merită efortul.
Și ajungeam la cazare, oprind de zeci de ori, mai greu decât dacă am fi luat trenul personal. Aici începea distracția. Copii de vârste diferite, fiecare familie cu regulile ei. Masa era punctul culminant. Unii aveau voie să se uite la desene în timp ce mâncau, alții nu, așa că se lăsa cu mutre îmbufnate. Nu ceda nimeni. Familiile care permiteau accesul la telefon voiau să mănânce în liniște și doar telefonul făcea ca niciunul dintre adulți să nu alerge după copil în jurul restaurantului. Familiile mai stricte rămâneau la părerea că regulile stabilite acasă nu se discută.
Cu clătite, fără clătite
Copiii, fiind de toate vârstele, aveau și alimentație diferită. Cu sugarii era simplu, dar cu cei de la doi ani în sus lucrurile se complicau, mai ales la desert. Banala clătită cu ciocolată rupea iar grupul în două. V-ați prins: era tabăra celor care credeau că nu a murit nimeni de la puțin zahăr, iar pe baricada cealaltă luptau cei care propovăduiau un final tragic oricui pune gura pe „moartea albă”. Lucrurile ar fi fost simple dacă fiecare se uita în farfuria lui. Dar cum să faci asta când copilul mănâncă cu atâta poftă și la final are ciocolata întinsă pe toată fața? Bașca, nu se poate abține să nu declare: „țe bună ie!”. Dacă mai apărea în peisaj și un pahar de suc colorat, lucrurile o luau razna cu totul. Dar, hei, eram în vacanță, unde „fiecare face ce vrea!”
După masa de prânz, ne întorceam de obicei la cazare și majoritatea copiilor, dar și a adulților, dormeau. Totuși, cei mai mari uneori rămâneau la piscină. Dacă se întâmpla ca un pitic să-i vadă ieșind din camere cu colacele nu ai fi vrut să îți intersectezi privirea cu mama respectivului. Se lăsa oricum cu plânsete și suspine și cu promisiunea că la trezire sigur va avea și el voie să se bălăcească.
Tensiunea oricum creștea, mai ales că în fiecare grup există cel puțin o persoană care vrea să aibă mereu dreptate și ține neapărat să își exprime punctul de vedere. Pe lângă ea trebuie să fie și cineva care adoră să se distreze băgând bățul prind gard și întărâtând și mai tare spiritele.
Joaca copiilor, bucuria părinților
Partea frumoasă este că până la urmă copiii se jucau foarte frumos împreună, timp în care părinții aveau răgaz să își aducă aminte că, înainte de face castele de nisip împreună, cântau la răsărit în Vama Veche. Evident că după un timp cei mici se mai certau între ei, se mai bruscau de la vreo jucărie pe care o voiau toți, dar aici în general cădeam de acord că nu trebuie decât să îi despărțim și să le distragem atenția. Apoi joaca se relua frumos, la fel și depănatul de amintiri.
Noroc că venea seara și ne strângeam cu toții la un pahar de vin și ne mai relaxam puțin. „Hai, lasă-i și tu pe-ai tăi puțin la masă pe telefon că n-or muri”/ „Cred că pot să fac o excepție, dar nu mai luați și voi tabletele la plajă și la piscină”/ „Nu mai comanda și tu desert sau măcar ia-le fără ciocolată”/ „Bine, hai ca le dau în cameră atunci când vor”.
Aparent se instala o stare de înțelegere, dar fiecare mergea în camera lui și trântindu-se în pat decreta „La anul nu mai merg cu ăștia în vacanță!”
