Seara trecută, pe toate posturile de televiziune, dezbatere. Candidatul X, candidatul Y, candidatul Z… Se întrerup, se jignesc, își recită sloganurile de campanie, așteptând să dea bine pe ecran. Nu răspund la nicio întrebare reală. Nu spun, concret, ce vor face cu țara asta obosită. În timp ce-i urmăresc, în alt colț de țară, fiica mea se află la faza națională a unei olimpiade, după luni întregi de muncă intensă. Ce-a primit la prânz? O lingură de pilaf, o pulpiță anemică și o prăjiturică – prânzul campionilor! Din „grijă față de copii”. Aseară a avut loc festivitatea de premiere. Copiii au urcat pe scenă, și-au primit medaliile și diplomele, câte o carte cadou, dar banii de premiu, nu. Li s-a transmis că ministerul nu i-a trimis. Și nici nu se știe când o va face. Mă uit la TV și îmi vine să urlu: DEZBATERE? Hai să dezbatem, dar pe bune!
Prânzul din buzunar, mâncare puțină, pâine mucegăită, simptome gastrice și premiul… la Sfântul Așteaptă
Copiii au ajuns în orașul care găzduiește olimpiada emoționați, pregătiți, cu sufletul cât un balon. După un drum lung – și nu mă refer aici doar la tren, ci la efortul lor de luni de zile de învățat ca să ajungă aici –, s-au cazat și… au fost trimiși să-și cumpere singuri prânzul. Nu era nimic organizat. Nimic asigurat. Fiecare s-a descurcat cum a putut. Așa a început olimpiada națională. Cu o notă de plată.
A doua zi, au început „mesele” la cantina unei universități din oraș. Le-au zis că se ocupă organizatorii. Că vor avea micul dejun la hotel, iar prânzul și cina – la cantină. Doar că acolo, farfuriile erau un exercițiu de minimalism: o pulpiță anemică, o lingură de pilaf, o lingură de salată de varză și o prăjiturică. Atât.
Un copil care dă tot ce are mai bun într-o zi de olimpiadă – intelectual, emoțional și fizic – nu poate trăi cu asta. Nu poate funcționa. Nu poate rămâne motivat. Așa că și-au comandat în camere. Din nou, pe banii lor. Și, ca să fie umilința completă, într-una dintre zile, pâinea de la cantină a fost mucegăită. Nu „mai veche”. Nu „tare”. Ci cu mucegai. Albastru, verde, vizibil. O rușine. Bonus: stări de greață.
Dezbatem? Despre ce doriți să dezbatem?
Această bătaie de joc spune tot despre cât „valorează” copiii noștri pentru cei care conduc. Hai să dezbatem, dacă tot e campanie electorală, și despre bursele de excelență olimpică II. Pentru premiile I, II și III la olimpiade și concursuri naționale – acelea în care copiii se califică după luni întregi de învățare și selecții dure – suma este de 700 de lei lunar. Niciun gram de recunoaștere pentru ani de muncă intelectuală, sacrificii familiale, weekenduri pierdute prin biblioteci și săli de clasă.
Hai să dezbatem despre câți copii merg în deplasări „asigurate de minister” și ajung să-și plătească mesele din alocația de 292 de lei. Alocație pe care, în multe familii, o lasă acasă pentru că e o sursă de venit constant care pune mâncare pe masă.
Hai să dezbatem si despre profesorii care scot bani din buzunar ca să nu-și lase elevii singuri, descoperiți, flămânzi. Care merg cu copiii în deplasări plătite de formă și acoperite, în realitate, din drag și rușine. Câtă muncă, intelectuală, ce-i drept, e pusă pe masă de acești profesori? Câtă tăcere au înghițit până acum?
Care e întrebarea? Cui dăm voturile noastre, dragi părinți, pentru ca cineva, undeva, să considere că a investi în mintea și educația copiilor noștri e mai important decât a tipări broșuri electorale cu zâmbete false?
- CITEȘTE ȘI: Cum îi vorbești copilului despre vot. Tips& triks de la un profesor și de la un sociolog
Dezbatere? Unde sunt banii pentru premii?
În România, performanța se pedepsește. Aseară, pe scena de premiere n-au fost bani pentru premii. 700 de lei era premiul fiicei mele. Nu i-a primit. A primit, în schimb, o scuză. Ministerul nu i-a virat. Nu au fost alocați la timp. Nu se știe nici cum vor intra în posesia lor. Adolescenții sunt revoltați. O scuză birocratică aruncată între două mese goale și două discursuri populiste. Tinerii cu care am vorbit azi și care sunt încă acolo, fac parte din lotul național. Sunt olimpici în toată puterea cuvântului. Știu să citească legislație, regulamente, programe educaționale, ordine de ministru. Și cred că dacă nu primesc banii, ar trebui să facă reclamație.
Și au dreptate. Își cunosc drepturile. Știu că munca lor merită recunoscută. Știu că li se cuvine. Dar încă n-au învățat lecția cea mai dură a realității românești: că între drept și fapt e un zid gros, opac, insensibil. Mi-e teamă că se vor lovi de zidul crunt al birocrației, al pasării răspunderii, al disprețului funcționăresc. De acele răspunsuri formale care nu spun nimic, care amână tot, care înlocuiesc empatia cu parafa. De acel sistem în care „se va rezolva” înseamnă, de fapt, „uitați, e degeaba”. Mi-e teamă că, în loc să se simtă mândri și motivați, se vor simți păcăliți. Dezarmați. Folosiți.
Și-atunci, da, hai să dezbatem. Nu cine iese președinte. Ci de ce ne batem joc, din nou și din nou, de singurii copii care mai trag țara asta după ei — cu mintea, cu inima și cu burta goală. Și nu doar de ei…
Mai dezbatem? În nicio dezbatere televizată nu s-a vorbit despre copii, în afara clișeului „viitorul țării”
Nimeni nu a întrebat în aceste dezbateri de ce în școlile din România încă se stă în frig, de ce nu există psihologi școlari de ajuns, de ce elevii din rural încă merg kilometri pe jos până la școală sau de ce în unele locuri nu există nici măcar un WC decent. Nu doar olimpicii sunt uitați. Toți copiii României sunt invizibili în ochii candidaților. Copiii cu nevoi speciale, copiii din centrele de plasament, copiii ai căror părinți nu mai pot plăti rechizitele, copiii care merg la școală flămânzi, copiii care ajung în spitale și pleacă acasă cu diagnostice greșite. Ei nu fac parte din nicio strategie reală, din niciun plan concret, din niciun buletin de vot. Sunt absenți. Și poate cel mai grav este că această absență nici nu mai deranjează pe nimeni.
Dar copiii văd. Simt. Țin minte. Nu au învățat doar formule și date istorice. Au învățat să recunoască umilința. Să vadă diferența dintre vorbele mari și faptele mici. Își dau seama când sunt folosiți pentru imagine și abandonați când nu mai dau bine în poze. Și va veni ziua în care vom ajunge la judecata lor. Nu în tribunale, ci în felul în care vor alege să trăiască. În felul în care vor decide dacă merită să rămână aici sau să plece. În tăcerea lor sau în strigătul lor. În votul lor de mâine sau în absența lui.
Pentru că dacă azi nu-i respectăm, mâine nu ne vor mai întreba nimic. Vor întoarce spatele. Și atunci, să vedem ce-o să mai „dezbatem”.
Dezbatere? Pentru cine mai e România?
Pentru copiii olimpici pe care îi ascultam la telefon aseară în timp ce candidații își prezentau „oferta” politică, astăzi e ultima zi în deplasare. Li s-a spus să elibereze camerele de dimineață. Dar trenul pleacă abia seara. Au mâncat micul dejun. După aceea? Prânzul și cina sunt, din nou, pe cont propriu. Pentru unii în gară. Pentru alții, pe străzi. Sau, dacă părinții au mai trimis bani, la vreo comandă grăbită într-un fast-food.
Adolescenții care au reprezentat județele lor la nivel național sunt trimiși acasă flămânzi, obosiți și cu un gust amar pe care nicio diplomă și nicio medalie nu-l poate spăla. Asta e răsplata pentru niște adolescenți care țin viu ce-a mai rămas din sistemul educațional românesc. Acești copii reprezintă excelența. Sunt cei care, în absența oricărui sprijin real, încă trag de ei și muncesc până la epuizare. Și dacă statul român nu poate să le ofere nici măcar o masă decentă pe zi în timpul unei olimpiade, atunci poate că dezbaterea adevărată trebuie să înceapă de la întrebarea: pentru cine mai e România?
Vreau o dezbatere despre asta!
Să stăm toți părinții în fața unei camere și să povestim despre drumuri făcute pe banii noștri, despre cazări „asigurate” dar fără mese decente, despre copii care se culcă flămânzi după ce au reprezentat județul, școala, uneori chiar România. Și să vorbim și despre ceilalți copii. Despre cei care nu ajung la olimpiade pentru că nu au cu ce să se îmbrace decent la școală, pentru că n-au bani de meditații, de caiete, de autobuz. Despre copiii din rural, din cartierele uitate, din familii sărace, care renunță pe drum, nu pentru că nu sunt buni, ci pentru că n-au nicio șansă reală.
Să vorbim despre cum e să fii copil în România și să înveți că poți munci cât vrei, poți fi bun cât cuprinde, dar dacă nu te naști în locul „corect” sau dacă n-ai în jurul tău o armată de părinți sacrificați, sistemul te înghite. Te toacă. Te minte că-ți poartă de grijă, în timp ce te împinge tăcut către resemnare.
Hai să dezbatem asta! Să o punem pe ecran, în locul urletelor electorale. Să-i lăsăm și pe copii să vorbească. Că ei știu. Poate nu mai bine ca noi, dar sigur mai clar. Și mai cinstit.
Părinți, e rândul nostru să dezbatem!
Poate te întrebi de ce nu spun ce olimpiadă a fost. Sau unde s-a ținut. Nu pentru că vreau să protejez pe cineva, ci pentru că nu contează. Azi e un oraș, mâine e altul. Azi e olimpiada X, mâine e concursul Y. Pentru că problema nu e locală, e sistemică. Mâncare puțină și proastă, porții rușinoase, pâine mucegăită, toxiinfecții alimentare, lipsă de fonduri, comunicare zero, condiții precare – toate astea sunt norma, nu excepția. Toxiinfecțiile alimentare sunt ascunse, mesele de mizerie sunt ignorate, iar părinții tac de prea multe ori. De rușine, de frică sau pentru că sunt prea obosiți să mai lupte. Dar exact de-asta trebuie să începem să vorbim. Fără menajamente. Fără eufemisme.
Și nu doar copiii sunt tratați așa. Profesorii care îi însoțesc primesc exact același tratament. Dorm în aceleași condiții, mănâncă aceleași porții de umilință, își plătesc din buzunar transportul, mesele, uneori și cazarea. Nu se plâng. Nu pentru că le e bine, ci pentru că sunt acolo pentru copii. Pentru că simt o responsabilitate morală uriașă și nu pot să-i lase singuri. Sunt oamenii care nu doar că îi pregătesc pe acești elevi luni și ani la rând, dar îi și țin la suprafață când sistemul îi abandonează. Ei sunt coloana vertebrală invizibilă a educației românești.
Eu vreau să-i întreb pe ceilalți părinți: voi ce dezbateți, în serile astea? Că eu am început s-o fac cu voce tare. Și mi-am făcut lista: lipsa de respect, lipsa de fonduri, minciunile instituționale, batjocura mascată în „sprijin logistic”. Haideți să dezbatem și noi! Adevăratele probleme. Poate că din vocea noastră, a părinților, se va naște o altă Românie. Una care, înainte să vorbească despre „viitorul copiilor noștri”, să le dea, măcar, o masă decentă.
