Sărbătorile de iarnă înseamnă, pentru mulți dintre noi, reîntâlnire cu familia, mese îmbelșugate și după-amieze liniștite, cu povești din copilărie. Însă nu toată lumea se întoarce „acasă” de sărbători. În anumite cazuri reuniunile de familie sunt imposibile. Copiii deveniți adulți refuză să se întoarcă la părinți de sărbători. Desprinderea completă de familia în care ai crescut poate părea greu de înțeles, dar are rădăcini adânci. Când traumele sunt prea mari, îndepărtarea de familie devine o formă de protejare a propriei sănătăți mintale și emoționale. Psihologul Ramona Ivan ne explică de ce se ajunge în astfel de situații, cum pot părinții (deja bunici) să abordeze situația și ce să evite adulții care au crescut în familii disfuncționale în relația cu propriii lor copii.
Dacă nu am trecut noi înșine prin astfel de situații, cu siguranță cunoaștem pe cineva din cercul nostru care provine dintr-o familie cu probleme sau care are o relație disfuncțională cu ai lui părinți. E greu de identificat momentul exact în care tensiunile depășesc pragul de suportabilitate. Însă, la un momet dat, copilul-ajuns adult spune „stop”. Cei care au avut parte de tensiuni și violențe încă din copilărie simt nevoia să facă un pas înapoi și să se distanțeze (definitiv, uneori) pentru a le fi bine. Neglijarea sau abuzul, conflictele nerezolvate, trădările și sistemele de valori total opuse sunt principalele surse de tensiune în familii și, desigur, motivul pentru care nu toate familiile se reunesc de sărbători.
Ruperea de familie: părinții toxici sau abuzivi
Mulți adulți care provin din familii toxice sau abuzive aleg, la un moment dat, să se distanțeze complet de părinții lor. Această decizie vine, adesea, după ani de terapie, multă introspecție sau după confruntări dureroase. Toxicitatea poate avea multe forme, de la critici constante și manipulare emoțională, la ignorarea nevoilor copilului sau chiar la abuz fizic sau verbal.
Diana a trăit într-o familie în care violența era la ordinea zilei (găsești întreaga sa poveste AICI). Tatăl ei venea beat acasă, și porneau certurile. Prima dată era rândul mamei să fie ținta agresiunilor. La rândul său, aceasta își vărsa nervii și frustrările pe copii – pe Diana sau fratele său mai mic. Astăzi, în casa Dianei e liniște. Aceasta și-a construit propria-i familie departe de România și de părinții săi, o familie armonioasă, cu un partener aflat la polul opus față de tatăl său și cu o fiică pe care a crescut-o liberă și iubită necondiționat. Dar până să ajungă aici a fost nevoie de ani întregi de „terapie” cu ea însăși. „Ai mei nu vor ști niciodată cât rău mi-au făcut. Încă am coșmaruri. 19 ani m-am chinuit să o conving pe mama să divorțeze. A acceptat când era deja prea târziu pentru ea. Nu, traumele nu au trecut, sunt tot acolo; doar am învățat să trăiesc cu ele. Îmi amintesc certuri, obligații, sarcini și amenințări. Mama nu îi suporta pe membrii familiei tatălui meu și nu pierdea nicio ocazie ca să arunce vorbe urâte. El făcea la fel cu familia ei. Cum, în astfel de condiții, să crești cu sentimentul familiei sau al afilierii față de familie?“, mărturisește Diana.
„Uneori, e suficient să construiești în jurul tău în liniște”
Ruperea de familie devine atât o provocare, cât și un pas necesar. Pentru acești adulți, a rămâne departe de casă împreună cu oameni care le oferă siguranță emoțională este singura cale de a sărbători cu adevărat. De multe ori, nu este vorba despre o lipsă de iubire, ci despre nevoia copilului devenit adult de a se proteja. Iar această nevoie ar trebui să fie respectată și înțeleasă. „Uneori, succesul înseamnă să acceptați lucrurile care nu pot fi schimbate, și, da, așa apare detașarea fizică față de familia toxică. Uneori, e suficient să nu mai simți tu nevoia să lupți și să începi să construiești în jurul tău, în liniște și armonie cu tine însăți”, spune psihologul Ramona Ivan.
Când părinții, azi bunicii, ajung la psiholog
Mulți părinți acceptă cu greu faptul că propriii lor copii au luat decizia de a se îndepărta. Reacțiile variază de la caz la caz, dar includ adesea o atitudine de respingere – li se pare absența copiilor lor de neconceput. Ca să înțelegi și să accepți o astfel de realitate este nevoie de timp, iar unii părinți continuă să caute reconectarea, negând motivele înstrăinării. Ei pot suferi de amnezie emoțională, blocând orice critică pe care o primesc și, în consecință, amintindu-și doar de furia copiilor lor, nu și de motivele specifice din spatele acesteia. „Din păcate, blocajul emoțional, mecanismul de apărare al bunicilor (părinții de odinioară), este prea puternic ca adultul de azi (copilul de odonioară), după ce reușește să-și pună viața emoțională în ordine – prin terapie -, să mai poată schimba și relația cu părinții săi”, spune psihologul Ramona Ivan.
Dar, când bunicii ajung în terapie, lucrurile stau cu totul altfel. „Am o poveste de succes, cu un cuplu, ajunși ambii la pensie, care au venit în terapie să înțeleagă de ce relația cu fiul lor este așa deficitară. Nu știu ce mi-a plăcut mai mult la ei: importanța pe care o dădeau ședinței de terapie, prin grija acordată codului vestimentar, faptul că au venit în terapie să înțeleagă cum pot ajunge la fiul lor sau faptul că au și reușit? Mi-a plăcut mult să lucrez cu aceștia, oameni cu studii superioare, prinși între două generații: o generație care își crescuse copiii cu frică și rușine și înfometare emoțională și o generație care își cerea drepturile și lupta și se opunea fricii și rușinii”, adaugă psihologul,
- CITEȘTE ȘI: Psiholog Monica Lespezanu: „Un copil abuzat astăzi va fi adultul agresor de mâine sau adultul victimă”
Sentimentul de trădare
Un alt motiv al discordiilor familiale este sentimentul de trădare din partea părinților. Acesta apare mai ales în urma unui divorț sau a altor situații de ruptură familială. De exemplu, un copil care a fost implicat într-o luptă acerbă pentru custodie poate să resimtă durerea și confuzia atunci când, ulterior, unul dintre părinți îl abandonează emoțional. Este și cazul lui Ionuț, care are acum 26 de ani. A plecat la studii în străinătate și rămas acolo după absolvire. „Părinții mei au divorțat când eu aveam 10 ani. Am rămas cu mama și, chiar dacă tata avea drept de vizită, nu m-a mai căutat niciodată după ce s-a despărțit de mama. Chiar în anul în care am plecat la studii, mama s-a recăsătorit și a rămas însărcinată. Vreo doi ani nici nu m-a mai sunat la aniversări. Apoi a revenit și acum se așteaptă să merg la ea de sărbători ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…”, povestește Ionuț.
Divorțul nu e o traumă, neglijența poate fi…
Ionuț resimte o trădare profundă, atât din partea tatălui care l-a abandonat emoțional, cât și din partea mamei, care, în încercarea de a-și reconstrui viața, a neglijat relația cu el în momente critice. Această dualitate amplifică senzația că a fost pus pe un plan secundar. Decizia tatălui de a nu mai menține legătura și lipsa de atenție din partea mamei în anii de tranziție spre maturitate au lăsat urme adânci. Pentru acești oameni sărbătorile sunt un moment de introspecție, nu de reconciliere forțată.
„În cazul lui Ionuț vorbim de o neglijare din partea părinților, care nu are nicio legătură cu divorțul. Cu siguranță exista și înainte de despărțirea părinților. El nu poate ajunge la iertare decât lucrând în zona lui individuală. E foarte greu să ajungi la iertare, dacă din partea cealaltă nu există compasiune și conștientizarea efectelor acțiunilor proprii”, spune psihologul.
Un studiu din 2021, publicat în Journal of Social and Personal Relationships a relevat faptul că părinții căsătoriți au fost mai predispuși să se împace cu copiii adulți care s-au rupt de familie decât părinții recăsătoriți sau divorțați. Atașamentul sigur a fost crucial pentru reconciliere. Cercetările sugerează că înstrăinarea de tați a fost mai frecventă decât cea de mame. Dintre cei care au experimentat înstrăinarea, 81% au raportat că s-au împăcat cu mamele lor, în timp ce doar 69% s-au împăcat cu tații lor.
- CITEȘTE ȘI: Nu uita să fii părinte și după divorț
Diferențe ireconciliabile de opinii
Dacă valorile sau opiniile copilului devenit adult diferă (drastic) de cele ale părinților vom avea încă un motiv de dezbinare în familii. Dezacordurile cu privire la deciziile personale, cum ar fi căsătoria sau alegerea unui stil de viață, pot duce la rupturi în ireconciliabile între copiii ajunși adulți și familiile în care au crescut.
Pandemia COVID-19, spre exemplu, a scos la iveală multe astfel de divergențe. Subiecte precum vaccinarea și teoriile conspirației au creat rupturi adânci în familii. „Ai mei sunt convinși că pandemia a fost o conspirație globală. Când m-am vaccinat, mama m-a numit «trădătoare» și nu mi-a vorbit luni de zile. De atunci, am realizat că avem viziuni complet diferite asupra lumii. Sărbătorile împreună nu ar face decât să amplifice aceste tensiuni”, mărturisește Ana, 35 de ani. Și alegerile prezidențiale din 2024 au generat discuții aprinse în sânul multor familii din România, evidențiind diferențele de opinii politice și, în unele cazuri, adâncind tensiunile familiale. În multe cazuri, de la discuții aprinse s-a ajuns la înstrăinare.
„E o gândire alb-negru”
„Diferențele de opinie vin din incapacitatea modelelor cu care am crescut de a accepta opiniile celorlalți, de a simți că există loc pentru mai multe păreri, nu doar pentru una singură. E o gândire alb-negru, care a fost prezentă foarte mult în zona de parenting – celebrele «că așa zic eu!» și «eu știu mai bine!». E un mod disfuncțional de a comunica, o incapacitate de a asculta și a relaționa funcțional”, explică psihologul Ramona Ivan.
Reconcilierea nu este întotdeauna posibilă și, uneori, menținerea limitelor este necesară pentru sănătatea mintală. Nu toate relațiile pot sau ar trebui să fie reparate. „De exemplu, în cuplurile disfuncționale, orice diferență de opinie – de parenting, politică, de orice natură – duce la ideea de divorț”, spune psihologul. Prin urmare, adulții care se confruntă cu astfel de diferențe în familia din care provin preferă să petreacă timpul alături de prieteni sau de parteneri care le împărtășesc valorile, evitând conflictele inutile.
Împăcarea începe cu empatia. Cum pot familiile să-și vindece rănile
Decizia unui copil devenit adult de a nu se întoarce acasă de sărbători poate părea dureroasă. Dar ea este adesea rezultatul unei lupte interioare între loialitate și nevoia de a se proteja emoțional. Fie că vorbim despre traume din copilărie, sentimente de trădare sau diferențe ireconciliabile de opinii. Aceste alegeri reflectă adesea dorința de a găsi liniștea într-un mediu care le oferă siguranță. Când copiii cresc fără să vadă dragoste și loialitate în familia lor, luptă să acorde prioritate acestor valori în propriile relații.
„Strategia principală este terapia. În terapie sunt multe tehnici de lucru: tehnica scaunului gol (când îți imaginezi că pe scaunul din fața ta este părintele tău și îi comunici ceea ce simți și gândești), tehnica scrisorii, constelațiile familiale”, spune psihologul. Cheia stă în empatie, comunicare deschisă și înțelegerea nevoilor acestora. Împăcarea nu înseamnă doar „a uita” trecutul, ci a-l recunoaște și a-l depăși împreună, prin eforturi sincere. De cealaltă parte, copiii-adulți pot găsi, în timp, puterea de a stabili granițe sănătoase. Dar și de a oferi șansa unei reconcilieri atunci când există dorința și angajamentul real din partea părinților. În familiile unde dragostea și respectul sunt prezente în mod constant, ruperea de familie este rară.
