Una dintre marile frici ale părinților de astăzi este aceea de a nu-și traumatiza copiii. Iar această teamă îi împiedică să-și asume rolul de ghizi și-i împinge spre dorința de a construi relații de „prietenie” cu copiii. În spatele acestei atitudini nu e altceva decât frica mascată de a intra și a rămâne în rolul de părinte. O frică ce nu aduce avantaje nimănui.
Văd frecvent părinți care se tem să impună copiilor reguli legate de timpul petrecut la ecrane, consumul de dulciuri, banii dați pe jucării, rutina și programul de somn. De asemenea, evită impunerea de reguli privind ceea ce e acceptabil sau nu în interacțiuni dintre copii și alte persoane (de exemplu, nu pun limite atunci când copiii vorbesc urât sau deranjează lumea la restaurant).
În ceea ce îi privește pe părinții de adolescenți, dacă limitele nu au fost puse încă din copilărie, devine mult mai dificil ca ele să fie implementate abia acum. Ma refer aici la reguli privind implicarea în responsabilitățile casei, siguranța online și cea offline, ora de întoarcere acasă și modul de gestionare a timpului (inclusiv limite legate de ecrane).
Puterea de a lua decizii nepopulare
Un părinte conștient nu își face un scop din a-i fi mereu pe plac copilului și a-l proteja de orice eventuală supărare. Un părinte conștient este acela care are curajul să ia decizii nepopulare, să mențină hotărâri care stârnesc proteste vehemente și manifestări emoționale intense din partea copilului și care se poate menține pe poziții chiar și atunci când aude replici precum „Te urăsc, ești cel mai rău părinte din lume!”. Maturitatea în rolul de părinte presupune rezistență în fața unei astfel de respingeri și a tentației de a schimba deciziile sănătoase pentru copil în unele populare și agreabile.
Când rănile din trecut te împiedică să fii ferm în fața copilului
De multe ori, atitudinea părintelui e justificată prin replici precum: „Nu vreau să sufere așa cum am suferit eu”. Însă, în felul acesta, deciziile nu au legătură cu nevoile reale ale copilului, ci cu neîmplinirile personale ale părintelui. E adevărat, e greu să nu lași trecutul, cu toate experiențele de respingere trăite în mod dureros în relație cu proprii părinți, să contamineze prezentul. Însă, până la o vârstă, nu e responsabilitatea copiilor să ia decizii pentru ei înșiși, pentru că nu sunt înzestrați cognitiv să o facă. Trebuie să o facem noi, ca părinți, iar pentru asta sunt necesare munca și introspecția, ca să putem distinge între experiențele din copilăria noastră (care poate au însemnat agresivitate, pedeapsă, umilire, devalorizare) și respingerea pe care o simțim din partea copilului atunci când îi punem limite sănătoase.
În fața unor părinți slabi, copiii nu au siguranță emoțională
Uneori, avem tendința să îi protejăm pe copii de emoții intense pentru că nu facem noi față la ale noastre, cu atât mai puțin la ale lor. Acelea sunt momentele în care, în loc să avem curajul asumării, cedăm. Însă copiii au nevoie să se simtă în siguranță emoțională, și nu au cum să simtă asta dacă își percep părinții ca fiind slabi.
Dezvoltarea armonioasă a copiilor nu e posibilă fără limite, iar reziliența se construiește (și) prin expunerea la un nivel optim de frustrare. Evitând tot ceea ce le poate provoca emoții intense, tot ceea ce le poate aduce disconfort sau frustrare, le facem rău, pentru că o astfel de atitudine nu îi înzestrează pentru viitor, ci îi fragilizează. E nevoie ca noi să îi pregătim pentru viața reală, nu să îi protejăm de lucrurile care fac parte din ea.
Limitele, dovadă de iubire
Maturizarea unui copil presupune inclusiv a înțelege și a asimila faptul că nu totul este posibil și nu totul ne este permis. Pe bază de reguli și legi funcționează însăși societatea în care, într-o zi, va fi necesar că acești copii și adolescenți să fie adulți integrați. Așa că nu trebuie să ne temem că ne vom traumatiza copilul atunci când îi punem limite la comportamente nedorite sau nesănătoase. Asta este, în esență, o dovadă de iubire.
Ca părinte, e normal, chiar sănătos, să îți pui întrebări, să faci mereu introspecție legat de ce impact pot avea comportamentele tale asupra copilului tău, dar nu dintr-un loc acaparat de teamă, ci cu limpezime și cu seninătate. Să îți adresezi sincer întrebarea „cum pot să îmi rănesc mai rar și mai puțin semnificativ copilul?”, nu să te gândești că limitele adecvate sunt cele care îi fac rău. Aceasta din urmă este o gândire în extreme și e contraproductivă pentru toată lumea implicată. Însuși faptul că ai maturitatea să îți adresezi întrebări legate de efectul comportamentului tău asupra lui e un semn că ești un părinte care încearcă și își dorește să trăiască conștient. Iar acest lucru e foarte valoros pentru copilul pe care îl crești.
Cum le punem copiilor limite
Faptul că părintele este autoritatea care setează o regulă nu este un argument suficient ca ea să fie și respectată. „Faci așa pentru că așa spun eu” sau „Nu ai ce comenta, trebuie doar să faci” – sunt abordări care nu aduc niciun beneficiu. Regulile trebuie explicate pe înțelesul copilului și, uneori, unele dintre ele pot fi chiar negociate. Altfel, vor fi încălcate cu prima ocazie. Nu putem să ne dorim să creștem tineri cu gândire critică dacă nu le dăm șansa să exerseze această gândire – în primul rând în relație cu noi.
Monica Popa este psihoterapeut cognitiv-comportamental și trainer, cu experiență în lucrul cu femei, mame și cupluri. Activitatea ei este dedicată promovării sănătății emoționale materne și conștientizării impactului pe care îl are sprijinul psihologic în perioada maternității. Recent a publicat cartea „Mame suficient de bune” – o lucrare dedicată tuturor femeilor care, odată devenite mame, se confruntă cu îndoieli, vinovăție, presiuni sociale și teama că „nu sunt destul de bune”. Cartea e disponibilă AICI.
