Am doi copii pe care îi iubesc cu toată ființa mea. Dar vara asta, când am petrecut foarte mult timp împreună, fără un program clar și fără reguli atât de stricte ca în timpul anului școlar, m-a lovit o realitate: deși îi iubesc în egală măsură, pe unul dintre ei îl plac mai mult.
Mi-a fost extrem de greu să scriu frazele de mai sus. Dar și mai greu mi-a fost atunci când m-a izbit acest gând. Mi s-a pus un nod în gât, pentru că iubirea de mamă nu trebuie să fie doar necondiționată, ci și dreaptă, echitabilă, nu? Ce-i dai unuia îi dai și celuilalt. Ce simți pentru unul trebuie să simți și pentru altul. Cel puțin asta e teoria. Dar iată că, în cazul meu, bucuria de a sta în preajma unuia dintre copii nu e la fel ca cea de a fi în compania celuilalt. Admirația pe care o am pentru unul dintre ei și felul în care rezonez cu el nu se regăsesc în cazul celuilalt.
Mă provoacă, mă forțează, îmi apasă butoane vechi
Unul dintre ei e calm, cooperant, înțelegător, empatic. Îmi face viața mai ușoară. Glumim împreună, se adaptează ușor, e sensibil la emoțiile mele și ale celorlalți din familie. Îmi place să petrec timp cu el – pentru că e simplu, pentru că nu mă provoacă la fiecare pas. Celălalt e un vulcan. Explodează când ți-e lumea mai dragă, totul este o luptă și o negociere cu el, are o voință de fier și o nevoie de control uriașă. Îl iubesc enorm, dar mă și obosește enorm. Mă provoacă, mă forțează, îmi apasă butoane vechi și dureroase. Și faptul că nu-mi place de el în momentele lui vulcanice e tare greu de dus.
La început, mi-a fost rușine de acest adevăr. Am încercat să îl ignor, să îmi spun că e doar o fază, că poate trece odată ce se termină vacanța și revenim la rutină. M-am simțit o mamă rea. Cum să-mi permit să simt asta? Cum să admit că în compania unuia dintre copii mă simt mai bine? Mi se părea o trădare a rolului de mamă – acea imagine idealizată a femeii care își iubește copiii în mod egal, în orice clipă, fără nuanțe, fără preferințe. Și cel mai dureros era gândul că acest copil, cel pe care uneori îl înțeleg mai greu, ar putea simți diferența, chiar dacă îmi dau toată silința să o ascund. Vinovăția nu venea doar din ce simțeam, ci și din frica de a nu răni, fără să vreau, o inimă mică pe care o iubesc enorm, chiar dacă uneori nu știu cum să o gestionez.
Părinții nu sunt roboți, copiii nu sunt clone
Apoi, mi-am dat seama că singurul lucru greșit pe care îl fac este că ascund de mine însămi această realitate. E normal să ne simțim diferit alături de oameni diferiți, chiar și atunci când aceștia sunt sânge din sângele nostru. Părinții nu sunt roboți, iar copiii nu sunt clone. A-l plăcea mai mult pe unul, într-un anumit moment din viață, nu înseamnă a-l iubi mai puțin pe celălalt. Suntem oameni, iar relațiile noastre, chiar și cu propriii copii, sunt complexe, în continuă dezvoltare și influențate de personalitate, de etapele în care ne aflăm cu toții, de propriile noastre răni nevindecate. Copilul vulcanic e încă la vârsta la care învață să-și gestioneze frustrările, să-și accepte emoțiile, iar uneori îmi dau seama că și lui îi e greu în propria piele. Nu mă obosește doar pe mine, ci și pe sine. Sunt sigură că va veni o zi când voi privi doar cu mândrie spiritul lui competitiv, dorința de a-i ieși lucrurile perfect, ambiția fără margini. Practic, tot ceea ce acum se manifestă prin mulți decibeli, agitație continuă și vorbe grele.
Când am înțeles asta, m-am eliberat puțin. Am început să fiu mai blândă cu mine, să admit că această realitate e un prilej de creștere și dezvoltare ca om și ca părinte. Încerc să fiu corectă cu ei, să ofer fiecăruia exact ceea ce are nevoie. Încerc să fac eforturi mai mari pentru copilul pe care îl înțeleg mai greu, dar asta fără a neglija nevoile și emoțiile celui cu care îmi e mai ușor. În tot acest timp, vreau să fiu corectă și față de mine. Îmi dau voie să fiu mama imperfectă, stângace uneori, care-și iubește copiii enorm, egal, dar imperfect.
