Halloween, la a treia generație în familia noastră. „Nu-i nicio pierdere dacă nu suntem în trend! Spunem pas măcar până crește nepoata”

Laura Bogaciu, redactor
trei-copiii-deghizati-de-Halloween-alergand-pe-strada
Halloween-ul, o sărbătoare iubită de unii, hulită de alții. FOTO: Shutterstock Sursa foto: Shutterstock

Cică Halloween-ul a fost „adoptat” de români pe la sfârșitul anilor ’90. Nu mai țin minte, așa o fi, că ne-am trezit cu el dintr-o dată. Îmi amintesc vorbele pe care le auzeam în copilărie la cei bătrâni, care mă îngrozeau, cum că în anul 2000 o să vină Sfârșitul Pământului. A trecut 2000 și n-a venit. Tot asta zic și vârstnicii de azi când aud și văd lucruri pe care ei nu le pot înțelege și tolera, că trăim „vremurile de pe urmă”. Fără să mai dea termen. Această poveste este despre cum am primit și privit noi, cele două generații tinere din familie, Halloween-ul. Acum rămâne să vedem dacă nu cumva „o să-l guste” Victoria, a treia generație…

Că nu am prins gustul așa-zisei sărbători, nu-i de mirare. Fiindcă în 2000 aveam treizeci și ceva de ani, nu mai eram la vârsta la care să mă deghizez în toate arătările și să mă și distreze chestia asta. Fiică-mea avea 11 ani în anul 2000. În primul an în care la ea la școală s-a serbat Halloween-ul, a venit acasă după petrecere fleașcă de supărată că toate fetele din clasă – inclusiv ea – fuseseră deghizate în vrăjitoare. Vremurile de început. Atât s-a înțeles, atât s-a putut. Prin urmare, farmec nu a prea avut câtă vreme nu era diversitate.

Curios că nici mie nu mi-a venit vreo idee, deși locuiam lângă cimitirul Ghencea, care putea fi o puternică sursă de inspirație pentru costumație, de vreme ce se celebrează morții. Fata a zis că anul următor nici n-o să mai mergă la petrecerea asta, în care au stat și s-au uitat unii la alții. Așa de dezamăgită a fost. Și s-a ținut de cuvânt. Și nu numai în anul următor, ci în toți anii pe care i-a mai petrecut prin școli, nu i-a mai trebuit.

La douăzeci și ceva de ani, deghizată în Strumfette

Chiar dacă nu a fost niciodată interesată de Halloween, chiar dacă nu a găsit nimic distractiv în a se costuma în vreun fel, au fost doi ani în care a făcut-o. Într-un an, convinsă de anturaj, care a promis o petrecere de pomină, iar în celălalt de dragul copiilor de la serviciu, de la after-school. Deși deja om în toată firea, avea – și mai are și în ziua de azi – o slăbiciune pentru Ștrumfi. Am avut în casă o adevărată galerie ștrumfească formată din DVD-uri, căni, tricouri, hanorace, pijamale, botoși, ștrumfi din pluș, plastic și lemn. Pe multe dintre… exponate încă le păstrez pentru că sub nicio formă nu mă lasă nici să le dau (de cuvântul „arunc” nici nu poate fi vorba!), dar nici nu vrea să și le ia acasă la ea. De frică să nu i le distrugă fiică-sa. Cică o să i le arate când o fi mai mare.

Ei bine, în anul în care a zis că, gata, își calcă pe inimă și pe promisiune și sărbătorește Halloween-ul, a hotărât că, dacă tot o face, măcar să se transforme în  personajul ei preferat. Și s-a deghizat în Strumfette. A căutat până a găsit „piesele” din care a încercat să recreeze costumația. Sau să fie cât de cât aproape de original. Unde nu a reușit… a vopsit. Respectiv fața. Dar asta după ce, cu o zi înainte, a probat toate vopselele pe pielea mea și a celei mai bune prietene.

FOTO: Arhiva personală

Când personajul și situațiile sunt… albastre

A fost o Strumfettă destul de reușita, nimic de zis, numai bună de făcut mișto pe seama ei. Doar că după ce și-a terminat transformarea și-a dat seama că trebuie să iasă așa pe stradă, să-și cumpere nu-știu-ce din Mega și să mai și oprească la benzinărie, să alimenteze în drum spre petrecere. Cum a înțepenit un vecin în ușa liftului, cum se uita lumea după ea pe stradă, cum a flancat-o în Mega permanent angajatul de la pază, ce privire acră i-a aruncat casiera, câte degete s-au îndreptat spre ea la semafoare și cum băiatul de la pompă a rugat-o să facă o poză cu el pentru nepoată-sa, toate astea mi le-a povestit a doua zi. În timp ce își freca pielea cu sârg, să scoată albăstreala și să redevină om.

FOTO: Arhiva personală

De Halloween, cel mult dovleac

Anul trecut a fost primul Halloween pentru Victoria, nepoata mea de 2 ani și 8 luni. Nu că ar fi înțeles vreo iotă din ce se întâmplă la o astfel de… „sărbătoare”, că avea numai un an și jumătate. Drept să spun, nici eu nu înțeleg. Eu știu de niște Sâmbete ale Morților, de Moșii de iarnă, cu împărțit pomană, cu pachete și colivă. Cu bomboane pe ea, coliva, adevărat, dar e cu totul altceva. Că nu bați la nicio ușă ca să ceri bomboane, sunt incluse. Iar de înspăimântat, mă înspăimânt numai când se afișează întreținerea și se apropie revizia periodică la instalația de gaze, că scumpesc serviciul ăsta ceva de… groază!

Dar să revin: dacă tot a luat fata cu ea la serviciu, unde era petrecerea de Halloween și copiii abia așteptau să cioplească dovleci, a zis să fie și ea cât de cât în tematică. N-a pocit copilul, nu l-a făcut nici drăcușor (asta poate să fie și fără recuzită!), nici vampir, nici fantomă, nici schelet. A mers pe cea mai soft variantă: doar să o îmbrace în portocaliu, să fie un dovleac. La atât s-a redus anul trecut „distracția”. Și la scobit un dovleac burtos.

Victoria, la petrecerea de Halloween. FOTO: Arhiva personală

Dacă vrei să sperii oamenii, deghizează-te în carte             

Nu e nicio pierdere dacă nu ne atrage Halloween-ul și nu-l sărbătorim, așa-i? Nici dacă nu le facem vânzare magazinelor care gem în perioada asta de tot felul de prostioare pe care se aruncă bani, nu-i așa? Și nu se întâmplă nimic nici dacă n-avem la fereastră dovleac cu dinți rânjiți și lumânare în el. Mai degrabă ar merge o felie de dovleac copt sau o bucată de plăcintă caldă, cu miros de toamnă.

Să fie vreun necaz că la noi în familie nu va ști copilul că există o seară în care se merge la bântuit case pentru a le cere oamenilor bomboane? Hai, că sigur nu-i nicio pierdere dacă nu suntem în trend. Din partea noastră, să sărbătorească alții cum știu mai bine! Să se deghizeze în vrăjitoare, monștri, vârcolaci, în cărți (că ele chiar sperie oamenii). Îi vom privi de la distanță. Dacă nu cumva va decide cândva Victoria altfel…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa