„Postez asta în caz că, într-o zi, copilul îi va spune terapeutului că i-a fost greu” scria o mamă în dreptul unei poze pline de veselie pe care o postase pe o rețea socială. Psihologa Robyn Koslowitz explică într-un articol publicat de Parents.com de ce astfel de postări sunt un real semnal de alarmă. „Fericirea din vitrină” se referă la acea imagine frumoasă și atent aranjată pe care o arătăm lumii. Dar care nu spune tot adevărul despre ce se întâmplă acasă.
„Îmi apar mereu în feed. Fotografii adorabile cu copii fericiți, fețe luminate de bucurie, în timp ce se dau pe toboganul unui parc acvatic sau savurează o înghețată uriașă. Pozele cu copii sunt grozave. Dar textele de sub ele îmi dau o senzație de rău la stomac: «Postez asta în caz că, într-o zi, copilul meu îi va spune terapeutului că a avut o copilărie grea». Sau alte variante pe aceeași temă. Ca terapeut, nu am cum să nu tresar”, își începe psihologul articolul.
De ce sunt aceste postări o problemă?
Autoarea recunoaște că nu pozele cu copiii sunt problema, ci folosirea lor ca probă pentru a demonstra o copilărie „fericită”. „Fotografiile surprind expresii, nu experiențe. Copiii se simt în siguranță nu prin felul în care arată viața noastră on-line, ci când sunt văzuți, auziți, înțeleși și sprijiniți”, spune psihologa. Altfel spus, e ușor să pui un filtru peste un weekend greu și să-l numești „amintire frumoasă”. „Fericirea” din rețele e seducătoare, dar nu ține loc de siguranță emoțională, avertizează ea.
Pentru un copil, siguranța se construiește din mici interacțiuni în viața de zi cu zi, din consecvență, limite blânde și disponibilitatea părintelui de a asculta chiar și când ceea ce aude e greu de auzit. O poză nu are cum să cuprindă ambivalența, faptul că în aceeași zi au existat și joacă, și frică, și conexiune, și tensiune. Iar să-i arăți copilului o fotografie din copilărie în care zâmbea când el îți spune cât de trist era pe-atunci, de fapt, este o formă de invalidare emoțională.
„La cabinet, întâlnesc părinți care îmi arată poze minunate din copilărie – la Disney, pe plajă ori într-un parc acvatic – în timp ce-mi spun povești șocante despre ce se întâmpla în acea perioadă. Și eu vă pot arăta fotografii cu momente fericite din copilăria mea, dar felul în care mă simțeam era departe de fericire. Generația noastră știe că imaginile nu dovedesc nimic. Deci, de unde tendința asta? Și de aceste postări au peste jumătate de milion de vizualizări? Ca terapeut, nu găsesc sensul. Ca părinte, înțeleg”, scrie Robyn Koslowitz.
- CITEȘTE ȘI: Otilia Mantelers: ”Consider conectarea mai importantă decât controlul părintelui asupra copilului”
De ce postează unii părinți astfel de „alibiuri”
De ce un părinte bine intenționat simte nevoia să își „documenteze” on-line bunătatea? Sunt câteva motive, să le luăm pe rând. Trăim într-un mediu saturat de evaluare publică și rușinare. Când copiii aleg să se distanțeze sau să rupă legătura cu familia, când apar tensiuni sau separări pe termen lung, societatea transformă acestea într-o acuzație directă la adresa părinților și a felului în care și-au crescut copiii. Când simți că vei fi judecat, spunea autoarea, este de înțeles să-ți pregătești apărarea cât mai din timp și cu materiale „beton”: fotografii impecabile, excursii, zâmbete.
Apoi, mai e ceva: presiunea care apasă pe părinți în zilele noastre. Există foarte mult conținut de parenting prezentat în alb sau negru. Platformele de socializare împing la suprafață mesajele extreme, pentru că atrag atenția. Așa se viralizează idei de tipul „Bunicii strică toată munca părinților” sau „temele sunt un abuz” care cresc anxietatea părinților. Când deciziile acestora sunt arătate ca potențial dăunătoare, un părinte poate trece reflex la defensivă. În logica aceasta, pozele din social media devin „alibiuri”. Problema, spune Koslowitz, e că „alibiul” nu repară nimic față de copii. Nu-i face pe copii să se simtă mai văzuți, nu le crește siguranța emoțională și nici nu corectează un obicei care dăunează relației.
Părinții care încearcă să nu repete tiparele din propria copilărie sunt cei mai afectați. Cu modele slabe de atașament, aceștia sunt primii care caută în on-line confirmarea că sunt „suficient de buni”. Dar cercul se închide aici: anxietatea care îi face să-și adune dovezi ca să-și probeze iscusința ca părinte îi îndepărtează de la sarcina reală, aceea de a fi prezenți în viața copilului lor.
- CITEȘTE ȘI: Părinții mileniali, generația pierdută în informații. „Nu mai au deloc încredere în instinctul de părinți”
Ce fel de părinți să fim pentru copiii noștri
Koslowitz spune: „Copiii au nevoie de părinți care le dau siguranță și îi văd cu adevărat. De părinți suficient de încrezători încât să rămână adulți. Care să suporte momentele grele. Care să schimbe direcția când e nevoie. În practică, asta înseamnă să-l asculți pe copil chiar și când e incomod. Să nu te grăbești să te aperi sau să contrazici. Și să ajustezi lucruri concrete – programul, regulile, ritualurile – atunci când vezi că afectează relația”.
„Terapeuții nu verifică pozele de pe net”, le mai transmite Koslowitz părinților: „Dacă într-o ședință copilul zice «mi-a fost greu», eu nu-i spun «Păi, uite fotografiile!», ci «Spune-mi mai multe». Apoi urmează partea grea, dar folositoare: reparația”, punctează ea.
Psihologa oferă părinților un mod simplu de a începe discuția care contează: stabiliți o oră pe săptămână fără telefoane, în care fiecare spune un lucru care a mers și unul care n-a mers. Exersați trei replici care țin relația: „Te înțeleg”, „E important pentru mine”, „Data viitoare schimb X.” Și o regulă pentru postări: dacă n-aș putea spune asta despre copil într-o sală plină de străini, atunci nu e potrivită nici să o postez on-line. În felul acesta, învățăm, încet, încet, să mutăm accentul de la „cum arătăm” la „cum ne simțim unii cu alții”. Fericirea din vitrină este doar un decor: poze frumoase, zâmbete și filtre. Copiii noștri nu au nevoie de decor, ci de părinți prezenți, care îi ascultă, îi văd și fac schimbări reale atunci când relația are nevoie.
