Sunt părinte. Nu politician, nu analist, nu strateg geopolitic. Sunt un om care își trimite copilul dimineața la școală și își dorește seara, când trage ușa după el, să găsească același „acasă”: o țară liberă, stabilă, demnă, europeană. Iar azi, după turul I al alegerilor prezidențiale 2025 din România, nu mai pot spune că simt același lucru. Nesiguranța zilei de mâine s-a instalat ca o durere surdă și greu de alungat.
Un candidat extremist, deschis prieten cu Rusia, a câștigat detașat primul tur. Pe locul al doilea, la mare distanță, un independent pro-european, o voce timidă într-o lume care urlă. Și între acești doi poli se joacă acum viitorul nostru. Și, mai ales, cel al copiilor noștri.
Ce înseamnă să trăiești cu Rusia la ușă
Pentru unii, discursurile despre influența rusă par abstracte. Dar pentru părinții care își țin copiii în brațe seara, ascultând știrile despre bombardamente în Ucraina, frica e reală. Granițele nu mai par de netrecut. Un președinte cu simpatii pro-Kremlin poate transforma România într-un pion docil într-o nouă ordine autoritară, iliberală. Iar când drepturile omului devin o glumă, școlile pot deveni spații de propagandă, spitalele și locurile de joacă – ruine, iar libertatea – o poveste din cărți vechi.
Ce fel de viață îl așteaptă pe copilul meu într-o Românie care iese din zona de influență europeană? Ce fel de viitor poate construi într-o țară care ar putea închide granițele, în numele „protecției” și „identității naționale”? Unde poate învăța? Unde poate munci? Ce mai poate visa?
Amintiri dintr-un comunism care nu moare
Am crescut în România lui Ceaușescu. Știu ce înseamnă să-ți fie frică să vorbești. Să stai la coadă la lapte. Să pornești televizorul și să vezi un singur om ținând discursuri pompoase pe toate posturile. Să nu ai voie să ieși din țară. Să nu ai voie să visezi. Să fii „format” să nu întrebi. Nu vreau asta pentru copilul meu! Nu vreau să mă întorc înapoi în întuneric! Extremele politice – de stânga sau de dreapta – se întâlnesc mereu în același punct: controlul. Iar controlul începe mereu cu frica. Când frica devine normă, democrația moare.
- CITEȘTE ȘI: Și eu sunt furioasă că țara a fost condusă de netrebnici! Dar nu mă răzbun pe copiii mei
Ce pierdem dacă ieșim din Europa
Putem pierde libera circulație, stabilitatea economică. Putem pierde drepturi, acces la justiție, salarii competitive, investiții, granturi europene pentru școli, spitale, afaceri. Putem asista la moartea presei libere (cât mai poate fi ea liberă în ziua de azi). Putem pierde toate planurile noastre de viitor. Toate acestea nu sunt garantate. Se pot pierde într-o singură generație. Și noi suntem acea generație.
Cunosc familii care își pregăteau copiii să plece la studii în SUA. Fuseseră admiși cu bursă la mari universități. Planurile lor s-au schimbat peste noapte, în mai puțin de 100 de zile de când e Trump președinte. Cât de greu e să fii în situația acelor copii? Cum le poți explica, tu, ca părinte, că trebuie să își ciuntească visurile?
În plus, o economie ruptă de Uniunea Europeană e o economie izolată, slabă, instabilă. Și o familie obișnuită, ca a mea, care face eforturi financiare pentru un concediu la mare, pentru a-și putea plăti ratele și pentru a menține un trai decent, va fi prinsă din nou în cercul vicios al supraviețuirii. Fără speranță. Fără progres. Cu copii care vor învăța din manuale despre „măreția națiunii”, nu despre gândire critică.
Când viitorul devine o ceață groasă, pui viața pe „hold”
În ultimele luni am încetat să mai fac planuri. Sunt într-un stand-by permanent. Nu mai pot decide dacă să cumpărăm o casă sau să mai așteptăm. Nu mai știu dacă vara asta vom merge în vacanță sau vom sta acasă, cu bagajele pregătite pentru orice eventualitate: pentru emigrare, pentru un reset complet. Nu știu ce să-i răspund copilului despre viitorul nostru. Mă întreabă dacă poate Putin să invadeze România. Mă întreabă când vom vizita rudele din străinătate. Vrea să știe dacă va merge la aceeași școală la anul și de ce tot spunem „mai vedem” când ne adresează întrebări concrete despre viitor. Ce putem, noi, părinții, să răspundem copiilor noștri, când viitorul pare o ceață groasă? Eu una abia dacă mai disting conturul zilei de mâine. Și câți părinți s-or simți – ca și mine – la fel de pierduți?
Planul B: plecăm sau rămânem?
Gândul de a pleca din țară nu mai e o fantezie. E o discuție reală, cu prieteni care deja și-au făcut bagajele, cu rude care ne întreabă dacă avem unde merge. Dar plecarea nu e o soluție ușoară. E o ruptură dureroasă, o despărțire de tot ce am construit aici, de limba noastră, de părinți, de prieteni. Și, mai ales, e o renunțare la luptă. Dar dacă rămânem, ce ne așteaptă? Un regim care ne va spune ce să gândim, ce să spunem, ce să visăm? Un viitor în care copilul meu va învăța să tacă, să se teamă, să se conformeze? Nu pot accepta asta.
Și, totuși, unde să plecăm, când Vestul, așa cum îl știam odată, e frământat de aceleași probleme? Extremism, criză economică, democrații în pericol. Cu un război în Europa, cu niște lideri mondiali care par că ne joacă destinul la barbut, o scânteie poate fi de ajuns pentru un dezastru și mai mare. Ce țară poate deveni „acasă”? Unde să te duci să fii sigur că ești primit cu brațele deschise? De ce s-ar îngriji de tine (un emigrant) mai mult decât de propriii lor cetățeni?
Sunt întrebări care nu mă lasă să dorm noaptea, care mi-au adus anxietatea la cote maxime. Sunt griji pe care mă feresc din răsputeri să nu le transmit sub nicio formă copilului meu.
- CITEȘTE ȘI: Vorbiți-le copiilor despre manipulare! Nu-i lăsați pradă algoritmilor, boților, propagandei!
Ce mai putem face?
Nu știu dacă se poate schimba ceva într-un tur doi. Dar știu că speranța nu se negociază. Și că absenteismul nu e o formă de revoltă, ci o complicitate tăcută. Mai știu și că planul B al familiei mele trebuie, din păcate, să existe: poate înseamnă să ne gândim la emigrare și să căutăm soluții în altă parte, poate înseamnă să sper că binele va invinge și să îmi pregătesc, totuși, copilul pentru o lume mai puțin bună și blândă, așa cum nu mi-am dorit. Înseamnă – fără doar și poate – să luptăm în continuare, să fim vigilenți, să ne organizăm, să nu tăcem.
Democrația se exersează cu moderație, în liniște. Extremismul e foarte vocal și acaparator. Așa cum ne-au demonstrat secolele trecute, răul învinge atunci când binele stă cuminte, pe margine. Asta e lecția dură a istoriei. De aceea fiecare vot contează, de aceea nu putem lăsa soarta copiilor noștri pe mâna indeciziei, a dezgustului sau a fricii. Așa că poate cel mai important lucru pe care îl pot face eu azi, ca părinte, e să nu îmi pierd vocea. Să votez. Să vorbesc. Să mă implic. Să nu las frica să devină normalitate. Și, oricât de greu mi-ar fi, să îmi fac – totuși – un plan B. Și să fac toate astea pentru binele copilului meu.
