Jeff Kinney este autorul seriei „Jurnalul unui puști” și „părintele” unuia dintre cele mai iubite personaje din cărțile pentru copii. Când cei mici încep să citească singuri, „Jurnalul” e seria care îi face să devoreze volum după volum și care le dă părinților speranța că ai lor copii vor citi de bunăvoie și cu mare plăcere orice de acum înainte. Apariția cărților lui Kinney, acum aproape 20 de ani, a iscat o adevărată „revoluție” în viața părinților îngrijorați de apetitul pentru lectură al celor mici. Volumele sale, cu o formulă care îmbină ideea de jurnal și bandă desenată, vorbesc pe limba copiilor, iar Greg, personajul principal, este un „antierou” amuzant: un copil stângaci, care intră mereu în bucluc. Cărțile sale au fost contestate de unii părinți (alarmați că Greg nu e tocmai un copil-model) sau de profesori, care acuză limbajul sau „lejeritatea” scriiturii și a formatului. Însă autorul este convins că cei mici, care abia descoperă lectura, au nevoie de „cărți-punte”, ca ale sale.
Autorul celebrei serii (ajunsă la 20 de volume) ne-a acordat un interviu în exclusivitate cu ocazia lansării filmului „Jurnalul unui Puști: Ultima picătură” pe Disney+. Pe parcursul interviului, acesta ne-a vorbit – cu sinceritate și umor – nu doar din calitatea sa de scriitor sau scenarist, ci și ca părinte care încearcă să țină pasul cu generația ecranelor și a „atenției fragmentate”. Spune că e de datoria sa, ca autor, să știe să își captiveze publicul, să îi scoată pe cei mici din fața ecranelor.
Totul Despre Mame: Prima carte din seria „Jurnalul unui puști” a apărut acum aproape 20 de ani. Sunt cărți foarte populare încă, deși copiii s-au schimbat mult între timp. Cum reușiți să rămâneți relevant pentru ei?
Jeff Kinney: Cred că, într-un fel, Greg este un copil „de modă veche”. Seamănă foarte mult cu mine când eram mic: are tarabe cu limonadă, se oferă să deszăpezească aleea vecinilor și tot felul de lucruri de genul acesta. Iar copiii de azi, evident, au telefonul ca parte foarte importantă a vieții lor. Uneori, ating acest subiect în cărțile mele, alteori nu. Cred că ar fi povești cam plictisitoare dacă aș vorbi doar despre copii și telefoane, nu-i așa? Da, unele lucruri s-au schimbat cu siguranță, dar cred că altele au rămas la fel.
Dar copii de azi sunt generația „cu atenție fragmentată” din cauza ecranelor. Cum îi aduceți înapoi spre carte?
Cred că e adevărat că trăim într-o economie a atenției, iar în ultima vreme există multă îngrijorare din partea părinților din cauza lipsei de concentrare a copiilor și a faptului că nu mai citesc la fel de mult. Tocmai de aceea, este treaba mea, ca scriitor, să spun povești care „să prindă” un copil, pentru că o carte e ceva special. O carte e diferită de un ecran. E responsabilitatea mea să mă asigur că povestea merită atenția unui copil. Cred că e foarte important să le dăm noi exemplu, să ne vadă cu o carte în mână în loc de telefon. Cred că e important, ca părinte, să spui „da” unei cărți oricând poți. Așa am făcut și eu cu copiii mei — și-au „clădit” singuri propria bibliotecă. E mult de muncă în lupta împotriva ecranelor și a deficitului de atenție.
Unii părinți, chiar și profesori, spun că Greg nu e tocmai un model pentru copii și că uneori îi încurajează pe cei care fac năzbâtii. Ce ați răspunde acestei critici?
Nu cred că Greg e un băiat-problemă. Cred că e un personaj imperfect. În multe cazuri, în literatura pentru copii – când citești cărți precum Harry Potter sau Percy Jackson – protagonistul este unul eroic, aspirațional. Astfel de personaje sunt importante, dar cred că e la fel de important să avem și personaje realiste, unde „ții o oglindă” în fața vieții copiilor. Eu cu siguranță nu eram nici magic, nici puternic, nici curajos când eram copil. Așa că am vrut să scriu o carte în care copiii să se poată vedea pe ei înșiși și chiar să râdă de ei înșiși, sincer.
Dar Greg? Ce i-ar răspunde unui adult care crede despre el că e o influență proastă pentru copii?
(râde) Știi ce? Cred că ar spune: „Mai bine uitați-vă la fratele meu mai mare, Rodrick! El este așa!”
Copiii români sunt obișnuiți în școală cu lecturi grele, cu romane, cărți mari. Credeți că un format „de jurnal”, așa cum sunt cărțile dvs. le vorbește altfel? Ar putea fi acesta motivul pentru care seria e atât de populară aici?
Da, cred că avem nevoie de aceste „cărți-punte”. Când copiii sunt mici, părinții le citesc cărți ilustrate și foarte colorate. Apoi ne așteptăm ca ei să treacă direct la cărți cu pagini pline de text. E prea mult. Și atunci copiii pot spune: „Dacă asta înseamnă lectura, atunci nu-mi place să citesc”. De aceea, cred că e important să le dăm cărți „de mijloc”, care să fie o treaptă spre ceva mai provocator. Cărțile mele fac asta. Cel mai important lucru pe care îl putem face este să îi facem pe copii să simtă că au succes, că au realizat ceva, atunci când citesc – să ajungă la finalul unei cărți, s-o închidă și să ceară alta. Cărțile mele îi atrag prin ilustrații, umor și ritmul poveștii. E bine să existe astfel de cărți.
Părinții sunt, de multe ori, foarte riguroși: împart cărțile pentru copii în „bune”, „proaste”, educative sau nu. Ce le-ați spune despre importanța unor povești reale, a unor povești despre „un puști imperfect” în educația copilului?
Cred că cel mai important este să le oferim copiilor o experiență pozitivă cu lectura. Iar umorul este o cale excelentă. Uneori, părinții greșesc când încearcă să le dea copiilor cărțile pe care le iubeau ei în copilărie. Poate sunt prea dificile sau le par demodate. Am trăit asta cu copiii mei: am scos cărți pe care le adoram, le-am citit, iar ei… nimic. Eram dezamăgit. Dar e real: există un decalaj între generații, iar noi trebuie să îi întâmpinăm pe copii acolo unde se situează ei pe „drumul lecturii”. Spun mereu asta: hrănește interesele copilului tău! Dacă îi plac rechinii, sau Pokemonii, sau dinozaurii, cumpără-i cărți și reviste despre acele subiecte. Așa vor asocia lectura cu un sentiment pozitiv.
Tocmai s-a lansat o nouă ecranizare a cărții „Jurnalul unui puști. Ultima picătură”, pe Disney+. Nu credeți că le va fi mai ușor copiilor să vadă filmul decât să pună mâna pe carte? Sau și filmele pot aduce cititori noi?
Funcționează în ambele sensuri. Se hrănesc reciproc. Un copil începe să citească cărțile mele cam pe la opt ani, dar filmele de pe Disney+ sunt accesibile copiilor mai mici, de cinci, șase, șapte ani. Ei pot începe prin film, pot crea o asociere pozitivă cu personajele, iar apoi vor citi cartea. Pentru copiii care deja citesc, filmul poate fi o bucurie să-ți vezi cartea preferată ecranizată. Deci funcționează în ambele direcții.
Când ați scris scenariul pentru noua ecranizare, care a fost scena emblematică pe care ați vrut neapărat să o păstrați în film?
De fapt, e o scenă nouă, prima scenă: Greg nu știe să folosească o cheie ca să descuie ușa. Cred că e ceva foarte adevărat acolo. Tatăl lui e supărat fiindcă își spune: „Nu mi-am învățat copilul să folosească o cheie!”. E simbolic pentru anxietatea noastră, a părinților, în ceea ce privește pregătirea copiilor pentru lume. Îmi place scena, chiar dacă nu e în cartea originală. E amuzantă și cred că mulți părinți se vor regăsi în ea.
Ce „adevăr” despre copilărie ați vrut să protejați gândindu-l pe Greg ca un copil „imperfect”?
Am vrut să țin o oglindă în fața copiilor care nu sunt eroi, curajoși sau mari sportivi. Am vrut ca și copiii ca mine să se simtă văzuți. Și, desigur, să își recunoască membrii familiei în personajele din carte. A fost grozav să merg în locuri precum România, China, Brazilia, Turcia: copiii din aceste țări îl văd pe Greg ca pe un prieten sau ca pe un frate. Asta îmi spune că fac bine ceea ce fac: că le reflect, cumva, viața.
Dacă ați putea da un singur sfat oricărui adult care vrea să ajungă la sufletul unui copil în aceste vremuri, care ar fi acela?
Le-aș spune să îi întâmpine pe copii acolo unde sunt: la nivelul lor de lectură, la nivelul lor de interes. Să nu ridice ștacheta prea sus. Dacă mergi spre ei, observi unde se află, iar copiii încep să aibă succes pe drumul lecturii, vor căuta singuri următoarea carte.
Vă mulțumesc pentru interviu și sper să vă vedem curând în România.
Am fost în România acum 10 ani, îmi amintesc cu bucurie de acea experiență. Abia aștept să mă întorc. E chiar amuzant – trebuie să vă mărturisesc – am un program pe banda de alergat cu care „vizitez” România în timp ce fac mișcare. Așa „am fost” peste tot, inclusiv la Castelul lui Dracula, și în multe alte locuri (râde).
