În primele zile ale invaziei ruse din februarie 2022, Alisa Kovalenko, regizoare ucraineană de film documentar, și-a luat rămas-bun de la fiul ei, Théo, în vârstă de doar patru ani, și s-a înrolat în armata ucraineană. A fost o despărțire sfâșietoare, într-o gară din vestul Ucrainei. Partenerul său, jurnalistul francez Stéphane Siohan, pleca împreună cu fiul lor la familia din Franța. Iar ea a ales să meargă pe front, să lupte. Simțea că dacă n-ar face asta nu s-ar mai putea privi în oglindă.
De fapt, regizoarea în vârstă de 37 de ani, cunoscută internațional pentru documentarele în care vorbește despre traumele și victimele războiului din Ucraina, a luat decizia de a se înrola în caz de nevoie cu opt ani mai devreme. În 2014, în timp ce documenta conflictul din Donbas, a fost capturată de ruși, torturată și agresată sexual. După eliberarea din captivitate, și-a promis că, dacă războiul se va extinde, va merge să lupte pe front. În 2022, când a început invazia la scară largă în Ucraina, Alisa n-a mai stat pe gânduri: „Arta nu mai era suficientă”, spune ea.
Din această ruptură aproape imposibil de înțeles pentru un părinte s-a născut și documentarul filmat pe front „My Dear Théo”, dedicat fiului său. Filmul, foarte apreciat la nivel internațional, a avut premiera în România, anul trecut la Astra Film Festival, unde a și câștigat premiul pentru cel mai bun film est-european. Documentarul Alisei pare uneori un jurnal de război, alteori o confesiune sau chiar testamentul său – o dedicație pentru un copil care ar fi putut crește fără mamă. Regizoarea ucraineană s-a filmat pe front, încercând să păstreze vie legătura cu fiul său, chinuită de întrebarea „ce își va aminti copilul meu despre mine, dacă nu mă mai întorc?”.
În interviul acordat Totul Despre Mame, Alisa Kovalenko vorbește despre sentimentul de vinovăție al unei mame care își lasă în urmă copilul pentru a merge în tranșee, despre momentul în care a realizat că nu îi era frică de propria moarte, ci de gândul că, dacă va muri, va dispărea odată cu ea „toată iubirea, sprijinul și apropierea dintre ei”.
După cele patru luni petrecute pe front, Alisa s-a întors acasă, în Kiev. Tot atunci au revenit din Franța și Théo, și partenerul său. Au ales să rămână în Ucraina, împreună. Regizoarea povestește momente aproape ireale din viața lor de zi cu zi în capitala Ucrainei, despre nopțile pe care copilul său le petrece în baie, adăpostit în cadă, sau despre atacuri cu drone care te fac să crezi că ești într-un film din seria Star Wars. Alisa este convinsă că e datoria părinților să vorbească despre război cu copiii lor, atât cât pot ei înțelege, în funcție de vârstă. În același timp, e convinsă că iubirea și bunătatea oamenilor sunt adevărate surse de speranță și energie, chiar și pe câmpul de luptă, când nu mai poți să-ți faci planuri de viitor.
Totul Despre Mame: Aș vrea să începem cu decizia ta de a pleca pe front când Théo era mic. Cum este aceasta legată de evenimentele din 2014?
Alisa Kovalenko: Voi încerca să spun pe scurt această poveste foarte lungă. Totul a început, de fapt, cu Revoluția Maidan. Eram încă studentă la Facultatea de film documentar și am mers în Maidan cu prietenii și colegii. Voiam schimbări pentru țara noastră. Voiam să facem parte din Europa și nu să fim o colonie a Rusiei. Eram acolo pentru democrație, pentru valori democratice, pentru europenizarea țării noastre și pentru libertate.
Dar, în același timp, filmam, ca documentariști. După ce Revoluția s-a încheiat, a urmat anexarea Crimeei și apoi agresiunea rusă din Donbas. Eu am mers în Donbas să documentez evenimentele de acolo chiar la începutul agresiunii ruse, iar după două săptămâni de filmări am fost capturată la un punct de control rusesc. Am fost interogată de un ofițer rus care m-a violat. Am supraviețuit violenței sexuale și torturii în captivitate. M-a eliberat după patru zile, spunându-mi că ar trebui să fiu recunoscătoare că nu am fost executată. A fost una dintre cele mai îngrozitoare experiențe din viața mea. Mi-a fost foarte clar cum arată „lumea rusă” și ce se va întâmpla cu țara mea dacă această lume se va extinde.
În perioada următoare am mers și pe front să filmez luptători voluntari în Donbas și aveam această dilemă interioară: „Este suficient să fac artă, să fac filme documentare sau ar trebui să fac mai mult? Poate ar trebui să mă alătur unei unități de voluntari și să lupt”, îmi spuneam. Atunci am rămas pe front ca documentaristă, dar mi-am făcut o promisiune: dacă acest război se va extinde la scară largă, voi merge să lupt pe front. La începutul invaziei pe scară largă am simțit că „am murit” ca regizoare de documentar. Nu mai vedeam niciun sens în cinema.
Arta nu mai era suficientă…
Nu. Ce poți face cu o cameră de filmat când bombele cad peste capetele prietenilor tăi, ale familiei tale? Pentru mine a fost o decizie foarte clară: trebuie să merg pe front, trebuie să lupt. Și nu era doar pentru țară, ci și pentru că trebuie să ne protejăm valorile și libertatea.
Eram deja mamă, iar Théo avea patru ani la începutul invaziei pe scară largă (a împlinit cinci ani două luni mai târziu) și am simțit că trebuie să lupt și pentru această lume, pentru fiul meu. Pentru că voiam să crească într-o țară liberă și să aibă libertatea de a decide asupra propriului viitor și să nu trăiască într-un sistem totalitar, într-o lume a dictaturii.
Așadar, au fost două laturi ale acestei decizii. Desigur că a fost foarte dureros să-mi las fiul, dar în același timp aveam acest sentiment de responsabilitate – că trebuie să fac asta, și pentru el, și pentru alți copii. Este responsabilitatea noastră, ca părinți, să protejăm această lume pentru ei, să luptăm pentru o lume mai bună pentru ei. A fost o decizie pe care am luat-o cu inima.
Când a început războiul, în februarie 2022, cum te-ai regăsit în fața acestei decizii? Ce făceai înainte să te înrolezi?
A fost o nebunie zilele acelea! La începutul invaziei trebuia să merg să fac ultimele filmări pentru documentarul despre adolescenții din Donbas („We Will Not Fade Away” – n.r.) din sate foarte apropiate de linia frontului. Am luat trenul spre Donbas pe 23 februarie. Era un tren de noapte, așa că dimineața eram deja în Donbas. M-am trezit într-o nouă realitate și mi-am dat seama că trebuie să iau – foarte repede! – niște decizii în această nouă realitate.
Am rămas câteva zile cu familia unuia dintre personajele mele: un băiat de 14 ani (personajul principal al filmului), împreună cu tatăl și mama lui. Am rămas în satul lor, foarte aproape de linia frontului, și am decis că mă opresc din filmat. Am decis că voi ajuta această familie să se evacueze și că voi încerca să evacuez pe oricine pot. Un prieten de-al meu, un regizor belgian, era cu noi și s-a oferit să ajute, pentru că avea un Volkswagen T4 și puteam transporta oameni și să ajutăm la evacuare.
În acele trei zile nebune de la începutul invaziei mi-am zis, „Ok, mai întâi îi ajut să se evacueze pe cei pe care îi pot ajuta și apoi merg să-mi iau rămas-bun de la fiul meu. Théo urcase deja, împreună cu partenerul meu, în trenul de evacuare din Kiev, și au ajuns în casa unui prieten din Ujhorod, în vestul Ucrainei.
După ce am dus niște oameni până la granița cu Polonia, am mers să-mi iau rămas-bun de la ei. Mama mea era și ea acolo. A fost un moment greu. Vorbeam cu mama în bucătărie, noaptea, și ea tot plângea… I-am spus: „Mamă, știi, din familia noastră doar eu pot face asta. E vorba despre responsabilitate. Și nu cred că este doar decizia mea. Mulți oameni din țara noastră au luat această decizie”.
Atunci a trebuit să-mi iau rămas-bun de la Théo. Nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă, dar simțea că era ceva foarte rău și plângea isteric. A fost groaznică despărțirea, pentru că a trebuit literalmente să fug de el.
Îmi pare rău…
Da, a fost un moment foarte dureros. Apoi, odată ajunsă pe front, am realizat cât de fragilă este memoria. Și m-am întrebat ce își va aminti copilul meu despre mine dacă eu voi muri: „Oare peste zece ani, ce anume îi va modela memoria, ce va mai ști despre mine?”.
Așa că am vrut să-i las ceva. De aceea am început să filmez un fel de jurnal video și să-i scriu scrisori pentru viitor, astfel încât să aibă măcar niște răspunsuri când va crește. Încercam să-l sun tot timpul de pe front, atunci când aveam conexiune la internet și era posibil, măcar pentru a păstra acest contact cât de mult puteam și pentru a-i oferi iubire, atenție și căldură. Simțeam atât de puternic această nevoie de a păstra legătura cu el.
În filmul tău, „My Dear Théo”, comandantul spune la un moment dat că cele mai importante lucruri sunt copiii și iubirea, și că, fără oamenii care luptă pe front, aceste două lucruri nu ar mai putea exista. Cum ai trăit această tensiune dintre iubirea unei mame și datorie?
Putem spune că este o coexistență paradoxală a unor lucruri care pot fi într-un conflict permanent unele cu altele, dar care, în același timp, se pot amesteca. E chiar și în film un moment în care vorbesc despre asta. Erau bombardamente puternice. Credeam că vom muri cu toții, pentru că eram bombardați cu absolut orice: bombe cu fosfor, mortiere și multe alte tipuri de muniție. Era un iad. Tot pământul se cutremura și credeam că probabil vom muri cu toții.
Am început să mă gândesc la moarte. Într-un moment de introspecție, încercam să înțeleg ce simt în legătură cu propria mea moarte și am realizat că nu îmi era frică, nici milă – dacă muream. Cumva acceptasem această posibilitate. Dar, brusc, am realizat că nu este vorba doar despre mine: este și despre oamenii pe care îi iubesc și care mă iubesc. Atunci am realizat că voi dispărea pentru fiul meu. Toată iubirea mea, tot sprijinul meu și toată apropierea dintre noi ar dispărea pentru el – în cazul în care eu mi-aș pierde viața.
Gândul ăsta m-a ucis. Am realizat că dacă mor aici, pe front, nu mor doar eu. Este ca și cum aș muri de două ori. Am intrat într-un fel de panică și șoc și eram atât de tristă, dar, în același timp, mi-am dat seama cât de puternică este iubirea mea pentru el… Poate că în momentele extreme ne simțim cu adevărat sentimentele la modul cel mai intens. E ca și cum ai privi printr-o lentilă care mărește totul. Și mi-am spus atunci că îmi doresc foarte mult să supraviețuiesc, tocmai pentru că nu vreau ca această iubire să moară. Asta mi-a dat foarte multă putere în acele momente de pe front. Și mai târziu.
Chiar cred că iubirea este cel mai puternic „power bank”. E ca o baterie externă din care îți iei energia. Nu putem supraviețui acestui război doar cu durere sau ură, pentru că sunt sentimente care ne epuizează și care nu oferă prea multă motivație sau inspirație. Dar iubirea este ceva atât de valoros încât te poate ajuta să treci prin atât de multă durere și prin evenimente atât de extreme. Prin urmare, da, pot coexista atât de multe lucruri laolaltă: iubire, responsabilitate…
În plus, e și acest sentiment că noi, părinții, trebuie să oprim asta, pentru ca ai noștri copii să nu ajungă să lupte peste zece ani. Acum Théo are nouă ani și vorbește mult despre război. Se gândește la viitor și uneori spune că poate și el va merge pe front, dacă războiul va continua.
Théo a văzut filmul pe care i l-ai dedicat?
Da, am văzut filmul împreună, am organizat o proiecție de familie într-un mic cinematograf din Kiev. Eu și Stéphane, partenerul meu, stăteam lângă el. Exact în momentul în care spun în film că merg să lupt pentru ca peste cinci, zece sau cincisprezece ani copiii noștri să nu mai fie nevoiți să lupte, el mi-a spus: „Mamă, data viitoare va fi rândul meu, nu al tău!”.
A fost un moment atât de dureros, pentru că, pe de o parte, nu ai vrea niciodată să auzi asta de la copilul tău. Iar pe de altă parte, mi-am dat seama că a simțit filmul chiar mai profund decât mă așteptam eu, deși era încă foarte mic. Încă mai sper că nu va fi nevoit să lupte. Însă eu plănuiesc să mă întorc și să semnez un nou contract cu armata, pentru că – așa cum se vede – acest război nu pare să se termine.
Chiar plănuiești să te întorci pe front?
Da. Curând. Poate chiar anul viitor.
Uneori filmul pare o confesiune, o scrisoare către copilul tău, alteori pare un testament. Cum se vede viitorul când ești pe front?
Cred că războiul distorsionează timpul și spațiul și chiar sentimentul realității, al trecutului și al viitorului. Îl văd ca pe o gaură neagră. Iar tu, ca individ, ești foarte aproape de această gaură neagră, atât de masivă, atât de mare încât distorsionează totul: și timpul, și spațiul. Simt că trăim în această distorsiune permanentă a modului în care vedem lucrurile. Iar asta ne distorsionează și felul în care privim viitorul.
Ca să fiu sinceră, am încetat să mai privesc spre viitor. Trăim într-o realitate atât de extremă încât nu mai ai luxul de a te gândi la viitor. Te gândești doar cum să supraviețuiești aici și acum. Și nu doar fizic, ci și să rămâi măcar rezistent psihic în fața tuturor acestor lucruri.
La un moment dat, cred că era în 2023, mi-am interzis să mai privesc spre viitor. Altfel, riști să trăiești doar în frustrare, fiindcă viitorul nu va veni niciodată exact așa cum îl imaginezi. Mă concentrez mai mult pe ceea ce putem face aici și acum. Și, da, îmi este teamă să privesc dincolo de orizont.
Este acesta un sentiment răspândit în Ucraina acum? Multă lume gândește așa?
Cred că este la fel pentru aproape toată lumea. Nu mai avem luxul planurilor pe termen lung. Nu mai avem luxul viselor. Este ca și cum ai purta niște cizme foarte grele sau niște ochelari foarte întunecați. Încă vezi realitatea. Încă vezi soarele. Dar există atât de multe filtre și atât de multe obstacole care te împiedică să vezi clar viitorul.
Asta nu înseamnă că nu mai visăm. Înseamnă doar că totul a devenit mult mai complicat. De parcă am fi pierdut această „ușurință a vieții”. Dar, în același timp, vedem mai multe sensuri. Într-un fel, vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, le înțelegem mai profund, pentru că știm care este prețul valorilor noastre. Știm care este prețul libertății noastre. Iar asta ne face să înțelegem mult mai profund realitatea și ceea ce traversăm. Înțelegem și prețul viselor. Nu știu… este foarte greu să răspund la această întrebare.
Suntem permanent într-un moment de tranziție. Un moment care nu se oprește niciodată. Este ca și cum ai fi într-un curent de apă tot timpul. Iar când ești în acel curent este foarte greu să te oprești și să reflectezi la ce va urma. Pur și simplu trăiești într-o realitate atât de extremă. De aceea este atât de greu să construiești proiecții despre viitor și perspective pe termen lung.
- CITEȘTE ȘI: „Bombele care cad în Ucraina se aud în România iar copiii sunt speriați!” Cum le vorbim despre război
În film vedem și momente de lumină: îi filmezi pe colegii tăi râzând la telefon cu copiii, făcând yoga ori jucându-se în sala de sport a școlii. Ce anume păstra umanitatea și lumina pentru voi acolo?
Cred că tocmai ai răspuns la întrebare (râde). Iubirea și conexiunea, pentru că ele te mențin conectat la lumea reală. La normalitate. La acea normalitate pe care o aveam înainte: familiile, apropierea dintre oameni. Realitatea frontului nu este o realitate normală. Nu ar trebui să trăiască nimeni într-o astfel de realitate. De aceea familia și iubirea sunt lucrurile care te conectează cu partea ta umană, cu ceea ce ești în mod natural, ca ființă umană.
Nevoia de afecțiune și apropiere – acestea îți oferă forța și puterea de a supraviețui și de a merge mai departe. Această „lumină” era locul de unde ne luam energia pe front. Aceste momente de conexiune au fost – pentru noi toți – incredibil de valoroase în această nouă realitate nebună numită război.
Mamele au tendința să pună copiii sub un clopot de sticlă și să-i protejeze de veștile proaste, de război. Dar Théo era atât de mic, iar tu îi vorbeai despre bombardamente și despre următoarea ta misiune pe front. Cum ai găsit cuvintele potrivite ca să înțeleagă ce se întâmplă?
E o întrebare foarte bună. Știi, am avut multe discuții și în societatea ucraineană despre cum să vorbim cu copiii despre această realitate. Pentru că eu cred că este greșit să-i protejezi prin tăcere, prin faptul că nu le spui și nu le explici ce se întâmplă. Știu părinți care aveau copii mici și le spuneau despre bombardamente: „Este doar o furtună” sau alte lucruri de genul acesta. Eu m-am opus acestei abordări. Copiii simt oricum realitatea, nu sunt proști. Este important să le explici și să găsești cuvintele potrivite – cuvinte care să nu fie traumatizante, dar care, în același timp, să nu ascundă realitatea.
Pentru mine și pentru Stéphane, partenerul meu, care este jurnalist, era important să explicăm cât mai mult posibil. Să nu ascundem. Să nu spunem: „Totul este în regulă. Totul este normal”. Cred că aceste lucruri nespuse se transformă mai târziu în anxietăți adânci pentru copii.
De aceea este important să vorbim mult. Și simt că exact asta ne lipsește acum în școli. Copiii sunt excluși din dialog pentru că adulții spun: „Sunt prea mici ca să înțeleagă”. Iar eu cred că este o greșeală foarte, foarte mare. Cred că trebuie să-i includem cât mai mult posibil în dialog. Pentru că, știi, frica este întotdeauna mai mare atunci când nu este exprimată. Este un proces de raționalizare a lucrurilor, de a vorbi despre ele și de a construi acest dialog cu copiii. În felul acesta îi ajutăm, de fapt, să reziste acestei realități.
Copiii nu vor putea rezista niciodată dacă sunt doar protejați și ținuți departe de ceea ce se întâmplă, fără să știe nimic despre asta. Și este foarte greu să vorbești despre aceste lucruri. Uneori, nici eu nu găsesc cuvintele potrivite și mi-e teamă că poate îl traumatizez spunând lucrurile într-un mod care nu este cel mai bun. Dar încerc să fac tot ce se poate.
De exemplu, citim „Harry Potter” și uneori îi explic realitatea noastră prin metaforele din volum. Pentru că Harry Potter este o carte foarte metaforică, dar este și despre dictatură și despre cât de ușor este să manipulezi oamenii. Îi explic, de exemplu, cum funcționează un regim ca la Hogwarts și spun: „Uite, Rusia este ca Umbridge”. Sau îi spun că oamenii care nu credeau că Voldemort s-a întors seamănă cu oamenii care nu credeau că Rusia este periculoasă sau că Rusia poate ataca. Așa că și cărțile de ficțiune, precum Harry Potter, ne ajută să explicăm realitatea. Trebuie să găsim acest limbaj. Noi vorbim cu el și despre politică. Știe despre alegerea lui Trump, despre Orban și toate astea.
Cred că trebuie să le oferim copiilor un rol mai important și să-i includem cu adevărat în acest dialog despre realitate. Cred că trebuie să facem multe schimbări și în sistemul nostru educațional, pentru că acești copii cresc într-o realitate de război – totuși, au trecut deja mai bine de patru ani de la invazia pe scară largă.
Când au fost evenimentele din Donbas, poate că nu era toată lumea atât de profund implicată în această realitate. Dar acum trăim cu toții în ea. Trăim cu toții sub bombe și vedem urmele bombardamentelor peste tot. Și uneori nici măcar nu știm dacă vom supraviețui următorului atac. Trebuie să spun că unde locuim nu există adăpost antiatomic, așa că Théo se adăpostește în cadă.
În baie?
Da, este cel mai sigur loc din casă. Dar cada este foarte mică, așa că doar Théo poate sta întins acolo. Iar eu și partenerul meu facem glume – umor negru, desigur (râde) – , spunând că dacă Théo supraviețuiește și noi murim, măcar avem familia din Franța care îl poate adopta. Nu este deloc amuzant, știu. Dar aceasta este realitatea noastră și uneori trebuie să glumești despre lucruri îngrozitoare. Este o nebunie! Uneori, îți vine să plângi doar gândindu-te că acești copii trăiesc de patru ani în această realitate. Nu este corect!
Instinctele noastre în fața pericolului spun „luptă sau fugi”. Eu nu știu ce aș fi făcut în situația ta, mai ales că exista opțiunea de a pleca în Franța… Tu ai ales să lupți, apoi să rămâi în Kiev…
Mie nici măcar nu mi-a trecut prin cap cealaltă opțiune. Nu m-am putut gândi la așa ceva. Este vorba despre demnitate. Nu știu… cred că aș fi murit pe dinăuntru. Nu m-aș mai fi putut respecta niciodată. Nu cred că aș fi putut trăi cu asta în Franța. Ideea mi se părea îngrozitoare, simțeam că dacă aș face asta nu m-aș putea ierta niciodată.
Și, în plus, nici nu poți fugi de acest „întuneric”. Te va ajunge oricum din urmă, sub alte forme. Pentru că dacă noi ne prăbușim aici, el se va răspândi. Va începe să otrăvească întreaga lume, Europa, Franța. De fapt, trăim deja într-un fel de al Treilea Război Mondial hibrid. Asta nu înseamnă că vezi tancuri pe străzile Europei, dar există dezinformare, manipulare și regimuri autocratice care ocupă tot mai mult spațiu.
Toate acestea se întâmplă deja. Trăim deja în această luptă. Este vorba despre echilibrul dintre bine și rău în întreaga lume. Dacă fugi, înseamnă că îi permiți acestui întuneric să se răspândească. Pentru mine este atât de simplu. Și, repet, eu am luptat în primul rând pentru valorile mele, pentru o lume în care să aibă loc principiile mele. Dacă ele nu valorează nimic, dacă nu sunt pregătită să mor pentru ele, atunci înseamnă că nu sunt valori reale pentru mine.
Și dacă nu ești pregătit să mori pentru ele, dacă nu ești pregătit să lupți pentru ele, atunci ce ai, de fapt? Casa ta poate fi distrusă și bombardată, dar se poate reconstrui. Însă, dacă valorile tale sunt distruse, atunci cine mai ești? Asta nu mai poate fi reconstruit. Vei trăi în ruină în interiorul tău. Pentru mine a fost vorba despre demnitatea umană. De aceea trebuie să rezistăm. De aceea trebuie să luptăm. Așa văd eu lucrurile. Poate că este idealist, nu știu…
Cum a schimbat războiul copilăria? Cad bombe, lovesc locurile de joacă, sunt copiii care mor, copiii răpiți… Cât de conștienți sunt ei de toate acestea?
Este foarte, foarte complicat. Desigur, copiii sunt în continuare copii. Vor să râdă, visează, se joacă. Acum câteva zile am mers la un spectacol de muzică și dans pentru copii. Un fel de concert, aș spune, pentru că Théo cânta la pian și cânta împreună cu ceilalți copii, într-un fel de școală de arte. Era chiar după o noapte cu bombardamente foarte puternice, pe 24 mai. Și totuși erau fericiți să danseze, să cânte, să se joace.
Prin urmare, în ciuda acestui fundal îngrozitor, ei pot continua să existe ca niște copii. Și, desigur, este foarte important mediul format din părinți și prieteni. Trebuie să creezi acest cerc de susținere în jurul copilului tău. Da, nu poți să-l protejezi de bombe. Nu poți să-l protejezi de această realitate. Suntem în interiorul ei, nu putem fugi de ea. Dar poți crea acest cerc de sprijin și rezistență.
Și cred că este important să le oferi copilului exemple de rezistență. Nu este suficient doar să fii trist din cauza bombardamentelor. Trebuie să le arăți și cum rezistăm și cum putem rezista. Am avut zilele trecute un exemplu extraordinar: o mică cafenea a fost bombardată, dar proprietarul s-a încăpățânat să o redeschidă, chiar de a doua zi. Și a început din nou să servească cafea clienților lui. Iar oamenii au vrut atât de mult să-l susțină încât se formase o coadă de mii de persoane care așteptau să-și cumpere cafea de la el. I-am spus lui Théo: „Uite cât de frumos este. Uite cum oamenii îl susțin pe acest om care și-a deschis cafeneaua ieri, iar a doua zi a fost bombardată”. Nu mai avea geamuri și totuși continua să lupte, cumva.
Pe de altă parte, rămâne problema anxietății. Simt că mulți copii au devenit mult mai anxioși, pentru că nu există suficient dialog cu ei, așa cum spuneam. Și este o mare greșeală, pentru că anxietatea se acumulează și crește. Și observ că cei mici sunt mult mai emoționali acum și reacționează mult mai intens la lucruri. Avem nevoie de un sistem foarte bun de sprijin psihologic pentru copii și cred că nu este suficient dezvoltat. Iar părinții nu pot fi întotdeauna psihologii copiilor lor. Trebuie să acordăm mult mai multă atenție copiilor, pentru că ei nu pot spune întotdeauna: „Mă simt foarte trist din cauza acestui lucru”.
Nu au cuvintele necesare.
Exact. Trebuie să-i ajutăm să dea glas sentimentelor lor. Pentru că uneori nici ei nu înțeleg ce simt, de ce sunt triști și de ce reacționează într-un anumit fel. Și cred că uneori aceste sentimente pot fi înțelese prin lucruri aparent fără legătură: prin pictură, prin cărți sau chiar prin Harry Potter. Când citim împreună, fiul meu reflectează mereu la ceea ce se întâmplă în realitatea noastră, dar printr-o altă formă. Și atunci spune: „A, da, este ca la noi”. Îi este mai ușor să înțeleagă propria realitate și propriile sentimente printr-o poveste, printr-o carte sau prin desen. De aceea cred atât de mult în terapia prin artă și în toate aceste forme de exprimare.
Dar este greu… Recent au fost aceste bombardamente și a fost lovit Muzeul Cernobîlului. Cu doar o săptămână înainte, Théo fusese într-o excursie la acest muzeu și fusese foarte interesat de tot ce văzuse acolo. Apoi, a văzut că totul era în ruină și a început să plângă. I-am spus că vom reconstrui totul și că cel mai important lucru este faptul că nu au murit oameni în acel bombardament.
Aș putea spune că toate experiențele prin care trecem acum construiesc și un alt sistem de valori, în care lucrurile materiale devin mai puțin importante, iar viața oamenilor devine mult mai importantă. În această realitate nebună vezi mult mai clar ce este cu adevărat important. Și cred că este nevoie să vorbim și despre asta cu copiii.
În filmul tău se simte foarte puternic vinovăția de mamă, ești sfâșiată între vinovăție și datorie. Cum a schimbat filmul relația dintre voi?
Am văzut filmul împreună acum un an, chiar înainte de premiera mondială de la CPH:DOX (Festivalul Internațional de Film documentar din Copenhaga), pentru că am decis să-l aducem și pe el la premieră. Am considerat că este important – și pentru amintirile lui – pentru că filmul este și despre el. Mi-am dat seama că nu înțelegea încă nivelul existențial al filmului, pentru că eu scriam acele scrisori pentru viitor, pentru momentul în care va fi mai mare. Dar la nivel emoțional a înțeles foarte mult. A simțit filmul. Îl urmărea, reacționa, vorbea despre tot ce vedea, despre prietenii mei din armată, despre camarazii de pe front pe care îi cunoaște și el, pentru că sunt și prietenii noștri de familie.
Cred că filmul construiește încet-încet acest puzzle al memoriei și al înțelegerii pentru el. Procesul este încă în desfășurare și cred că mai târziu va înțelege mult mai multe. Dar cred că este important că are deja acest film, ca o amintire concretă.
Théo a călătorit cu mine și la alte festivaluri. Cred că a văzut filmul de cinci ori deja. Și îl întrebam mereu dacă vrea să urce pe scenă la sesiunile de întrebări și răspunsuri. La început nu voia, apoi a venit pe scenă, dar era prea timid. După aceea a început să vină de fiecare dată și să stea lângă mine, ținându-mă de mână în timpul întrebărilor.
Pentru mine aceste momente au fost atât de valoroase! Am simțit că este felul lui de a mă susține. Am simțit că acest film este ceva cu adevărat valoros pentru el. Îmi amintesc că, înainte de un Q&A, a venit la mine și mi-a spus: „Știu că poți să faci asta. O să te descurci bine!”. I-am mulțumit. Apoi mi-a dat o ciocolată. Théo nu poate încă să spună „Mamă, acest film este foarte important pentru mine”. Dar din gesturile lui, din comportamentul lui, din reacțiile lui, simt că este important pentru el. Și că are valoare pentru el.
Cum a fost reîntâlnirea voastră? Cât timp ai stat pe front?
Patru luni. Nu a fost foarte mult. Dar înainte de asta el era deja evacuat, așa că, în total, nu ne-am văzut aproximativ cinci luni.
V-ați reîntâlnit în Ucraina sau în Franța? A înțeles Théo de ce ai plecat la război?
S-au întors ei în Ucraina. Iar Théo a pus multe întrebări – voia să știe mai ales dacă mă voi întoarce din nou pe front. Aceasta a fost una dintre marile lui preocupări. Dar felul în care înțelege lucrurile s-a schimbat odată cu vârsta. Când avea cinci sau șase ani era diferit. A crescut împreună cu această întrebare. Dar a crescut și înțelegerea lui.
Îmi amintesc momentul în care comandantul meu a murit. Eram în Polonia și lucram la montajul unuia dintre filmele mele. Am aflat vestea în grupul de discuții al unității noastre și am avut o reacție aproape isterică. Plângeam în pat, iar Théo a venit lângă mine și m-a alinat timp de aproape treizeci de minute, m-a mângâiat în timp ce plângeam. Nu a spus nimic, dar a înțeles totul.
Mai târziu am mers împreună la mormântul comandantului meu. A stat acolo împreună cu ceilalți frați de arme. Nu a spus multe, dar a înțeles foarte multe. Cred că va veni un moment când va pune mult mai multe întrebări. Cred că încă este la vârsta la care adună aceste întrebări și le procesează în interiorul lui.
Dar vorbește constant despre cât de mult și-ar dori să-l omoare pe Putin. Iar eu îi spun: „O, Doamne, Théo! Mai bine să ne gândim cum ne putem proteja țara. Cum poți avea un impact pozitiv”. Pentru că el este interesat de inginerie și de IT, așa că eu îi spun: „Știi, acum este un război al tehnologiilor și al dronelor. Poți face multe lucruri utile în domeniul tău”. Îi spun că poate într-o zi va inventa ceva important pentru apărarea noastră, pentru front, pentru interceptarea dronelor sau orice altceva.
Simt că această frustrare apare mai ales după bombardamente. Și știu că pentru copii, până la o anumită vârstă, este foarte greu să vadă ruine sau lucruri distruse. Este ceva foarte dureros pentru ei. Este ceva legat de psihologia copilului – le e foarte greu să înțeleagă și să privească distrugerea.
Cum arată viața voastră de zi cu zi acum?
Cumva, cred că ne-am adaptat (râde amar). Este o coexistență între normalitate și anormalitate. Ceva care nu este normal devine normal, pentru că altfel nu am putea supraviețui psihic, așa trebuie să normalizăm totul. Deja există această glumă după un bombardament: „Ai supraviețuit? Bun. Este timpul să mergi la serviciu!”. Așa funcționează lucrurile. Și, da, uneori, sunt momente în care te oprești și te gândești: „Doamne, e o nebunie să trăiești așa!”. E o nebunie că noi continuăm să facem lucruri, să construim proiecte, să mergem înainte și să întâlnim oameni atât de frumoși, care fac lucruri frumoase, în această realitate.
Dar, în cea mai mare parte a timpului, accepți totul ca pe realitatea ta. Nu avem alta. Încercăm să trăim o viață normală. Dacă este alarmă aeriană dimineața, așteptăm să se termine și apoi mergem la școală. Uneori nici nu îl putem lua de la școală, pentru că regula este că, dacă începe alarma aeriană când trebuie să-l luăm, toți trebuie să rămânem în adăpost până când alerta se încheie. Toate aceste lucruri — adăposturile, dormitul în cadă — devin normale. La început reacționezi și spui: „Doamne, este îngrozitor!”. Dar apoi devine rutină.
Îmi amintesc un moment care m-a lovit foarte puternic. Era un bombardament uriaș, tot cerul era plin de explozii și lumini. Locuim într-un cartier al Kievului aflat pe una dintre rutele pe care vin dronele, un fel de „autostradă a dronelor”. Practic, zboară deasupra caselor noastre. Există multe unități antidrone care încearcă să le intercepteze și să le doboare. Uneori este realmente ca în Star Wars!
În noaptea aceea era un atac masiv cu drone și foarte multe interceptări. Tot cerul era plin de explozii luminoase. Iar Théo adoarme de obicei ascultând muzică clasică. Îl adoră pe Chopin, dar atunci asculta „Sarabanda” lui Beethoven – o muzică atât de frumoasă! Când am intrat în camera lui, dincolo de ferestre vedeai toate acele explozii, ca într-un film Star Wars, în încăpere răsuna această muzică minunată, iar el dormea. Dormea liniștit, fără să audă exploziile și bombardamentele. Și am avut acel sentiment că nu poate fi real. Mi-am zis că pur și simplu nu e adevărat. Sunt momente ca acestea în care ai străfulgerări de luciditate și îți spui: „E ireal! E imposibil! Trebuie să mă trezesc!”
Dar apoi totul devine din nou rutină. Viața merge mai departe.
Ai supraviețuit multor traume. Cum te vindeci pentru a putea să-ți protejezi copilul și, în același timp, țara? Cum reușești să-ți păstrezi echilibrul?
Cred că este foarte greu să te vindeci atunci când trăiești într-o realitate care continuă să te traumatizeze. Nu este ca atunci când ai o experiență traumatică și se termină, iar apoi ai timp pentru recuperare. Din păcate, toate rănile noastre continuă să sângereze din când în când. Este imposibil să vindeci totul acum.
Cred că important este să poți vedea lumina, să poți vedea iubirea prin durere și întuneric. Să fie încă posibil să le vezi. Să fie încă posibil să simți acele momente de fericire. Trebuie să te antrenezi pentru asta. Este o luptă interioară, pentru că în fiecare zi lupți cu tine însuți. Te lupți să ai mai multă lumină în inimă decât întuneric.
Și ce te ajută cel mai mult să te vindeci?
Oamenii. Oamenii frumoși care fac lucruri incredibile în circumstanțe teribile. Cred că acesta este cel mai bun leac pentru mine. Când vezi aceste exemple de rezistență, de forță, de putere care trece prin durere și prin toate aceste tragedii, ele devin ca niște picături care se adună în interiorul tău și îți întăresc propria rezistență.
Ce speri pentru viitor?
Știi, mi-am schimbat și conceptul de speranță. Există o speranță care este mai degrabă un vis. Și există o speranță mai constructivă, o speranță în care poți face ceva pentru a ajunge acolo unde ți-ai propus. Acum mă gândesc foarte mult la justiție, la recunoașterea tuturor crimelor de război comise de Rusia aici. Nu mă gândesc atât de mult la pace, mai degrabă la justiție, la faptul că pentru toate aceste crime de război și pentru toată această tragedie trebuie să existe răspundere.
Desigur, nu îi putem aduce pe toți în fața Curții Penale Internaționale. Dar cred că și filmele pe care le facem despre realitatea noastră și despre ceea ce trăim sunt o formă de recunoaștere. E o modalitate prin care oamenii ne pot vedea. Este și asta o formă de retribuție, dacă e să folosim un limbaj juridic. Măcar oamenii pot vedea realitatea noastră.
Mai sper și să avem o poziție mai substanțială în Europa. Să fim mai încrezători în noi înșine. Să fim mai mândri de ceea ce facem prin această rezistență, prin faptul că luptăm împotriva uneia dintre cele mai mari țări din lume, o țară cu arme nucleare și cu resurse incomparabil mai mari decât ale noastre. Sper să învățăm să fim mândri de noi înșine și să cultivăm mai puțin această mitologie a victimizării.
Noi luptăm pentru propria noastră identitate. Și deja construim ceva important – sensuri, valori. E important să întărim aceste valori să să ne luăm forța din ele. Pentru că știm care este prețul lor. Cred că trebuie să ne concentrăm mai mult pe lucrurile importante care s-au realizat și pe care le facem în continuare. Este nevoie de o abordare mai constructivă, pentru a continua lupta. Vom plânge mai târziu. Vom plânge, poate, mai târziu, când vom câștiga. Atunci vom avea cum să plângem pentru toate. Dar acum avem de lucru.
Ce urmează pentru tine – în carieră și în plan personal?
Tocmai am lansat un nou film, „Traces”, la Berlinale, în februarie și acum pe 6 iunie, în Ucraina (la Docudays UA). Ca să fiu sinceră, este un film pe care aproape că nu mi-am dorit să îl fac, dacă se poate spune așa. Mi-a fost greu să îl fac pentru că am înțeles că va fi o experiență foarte traumatizantă. Este un film despre femei care au supraviețuit violenței sexuale provocate de agresiunea rusă, de ocupație și de captivitate. Eu sunt și activistă pentru drepturile omului. Fac parte din organizația civică SEMA Ukraine.
A fost o decizie colectivă. Am decis împreună să realizăm acest documentar pentru a atrage atenția asupra acestor crime și pentru a folosi filmul ca instrument în lupta pentru justiție și recunoaștere. Filmul vorbește despre violența sexuală folosită sistematic de Rusia în Ucraina ca armă de război.
Un subiect foarte greu, din nou…
Da, este un film greu, despre povești îngrozitoare, despre ceea ce li s-a întâmplat femeilor, despre felul în care au supraviețuit torturii, violenței sexuale și violului. Dar, în același timp, este și un film despre recuperare, despre procesul de vindecare, despre felul în care femeile se susțin una pe alta și luptă împreună, în solidaritate, pentru justiție.
Există și lumină în acest film. Filmul vorbește și despre ruperea tăcerii colective. Pentru că aceasta este una dintre cele mai stigmatizate și mai puțin discutate crime de război din lume. Nu este ceva specific doar Ucrainei. S-a întâmplat în Bosnia și în multe alte țări care au trecut prin războaie și conflicte.
Pentru noi este important ca femeile să vorbească, să rupă stigma și tăcerea. Și să transforme propriile voci într-o armă împotriva agresorilor și a celor care au comis aceste crime. Acum desfășurăm, alături de film, o amplă campanie de impact și advocacy. Organizăm proiecții și multe activități în zona drepturilor omului.
În rest, nu mai încep proiecte noi deocamdată. Am lansat trei filme în patru ani. Este foarte mult! Am decis să iau o pauză și să lucrez mai mult în zona drepturilor omului, împreună cu organizațiile femeilor supraviețuitoare și cu acest film, prin campaniile de advocacy. După aceea vom vedea. Poate că în martie anul viitor mă voi întoarce pe front.
Ce părere are Théo despre asta?
(oftează) Suntem încă în faza discuțiilor. Încă procesăm. Încă discutăm despre asta. Nu este ușor.
