Nu toate formele de bullying arată așa cum ni le imaginăm, cu insulte, îmbrânceli sau scene dure în curtea școlii. Uneori, copilul vine trist acasă, dar nu poate explica exact „ce i-au făcut”, pentru că „agresiunea” e invizibilă. Ceilalți nu-l bagă în seamă sau nu-i mai răspund pe grupul de Whatsapp, nimeni nu și-l dorește în echipă, nimeni nu se așază lângă el la masă. Iar asta doare la fel de mult ca o lovitură fizică.
Specialiștii numesc aceste comportamente „covert bullying” sau „bullying relațional”. Sunt forme subtile de agresiune socială care folosesc relațiile și apartenența la grup ca arme. În literatura de specialitate apare și termenul „relational aggression” (agresiune relațională), adică acel tip de comportament prin care un copil încearcă să rănească alt copil afectându-i relațiile sociale, statutul sau sentimentul că aparține grupului.
„Nu m-au lovit. M-au exclus”
În viața reală, în curtea școlii sau în cercurile de prieteni, excluderea poate părea un fapt divers. La vârste mici, putem observa aceste dinamici sub forma unor reguli nescrise: „Nu te primim în joc. Se joacă doar în trei”. Sau „tu nu ești în echipa noastră!”. Spre adolescență, lucrurile se schimbă. Excluderea e „invizibilă”, dar extrem de prezentă. Putem surprinde copilul uitându-se în gol pe ecran, pentru că mesajele sale au primit doar „seen” sau oftând pentru că în grupul paralel de WhatsApp sunt „toți ceilalți”, ori pentru că a aflat, de pe Insta, de un party la care numai el a lipsit. Pentru că n-a fost invitat.
Ca părinte, e foarte greu să-l ajuți să gestioneze problema, pentru că nu există mereu „dovezi”. Nu există amenințări explicite sau mesaje agresive, ca în bullying-ul convențional. De multe ori, efectele se văd în lucruri mici. Copilul verifică obsesiv telefonul, devine anxios sau spune că îl doare burta dimineața, înainte de școală. Unii se retrag complet în carapace. Alții fac exact opusul și încearcă cu disperare să fie acceptați: își schimbă felul în care se îmbracă, modul în care se poartă, schimbă muzica pe care o ascultă sau acceptă glume care îi rănesc doar pentru a nu mai fi excluși.
Din păcate, mulți copii nu cer ajutor. Se tem că adulții vor exagera sau vor face situația și mai dificilă. Sau cred că nu vor fi luați în serios tocmai pentru că „nu li s-a făcut nimic”. Fără sprijin adecvat și un adult de încredere, mulți dintre ei aleg să îndure sau să încerce, cum pot, să își recapete locul în grup.
Excluderea doare, la propriu
În studiul The Invisibility of Covert Bullying Among Students, cercetătorii de la Cambridge arată că acest tip de bullying poate fi greu de observat de către adulți tocmai pentru că se desfășoară prin excludere, alianțe sociale, ignorare și manipularea relațiilor dintre copii, nu prin conflicte vizibile sau agresivitate directă.
Doare acest gen de respingere? „Enorm!”, răspund cercetătorii. Studiile despre respingerea socială arată că excluderea activează aceleași zone cerebrale în care resimțim și durerea fizică. Cercetătorii au vrut să înțeleagă ce se întâmplă în creier atunci când oamenii sunt excluși social. Într-un experiment devenit celebru, participanții au fost invitați să joace un joc simplu pe calculator, în timp ce activitatea cerebrală le era monitorizată prin RMN. Pe parcursul studiului, aceștia au fost excluși treptat din joc de către ceilalți jucători (cercetătorii). Chiar dacă vorbim despre gaming online cu necunoscuți, deci o formă relativ „blândă” de excludere, participanții au descris sentimente puternice de disconfort și suferință. În studiul imaginilor RMN, cercetătorii au descoperit că respingerea socială activa aceeași zonă cerebrală asociată și cu durerea fizică. Autorii studiului subliniază faptul că excluderea doare tocmai pentru că organismul nostru o percepe ca pe o amenințare reală.
- CITEȘTE ȘI: Este bullying sau doar o ceartă între copii? Semnele care îi ajută pe părinți să facă diferența
„Poate eu sunt problema”
Din păcate, tocmai pentru că acest tip de bullying este „invizibil” îi face pe copii să se îndoiască de propria suferință. Pentru că „nu pot dovedi” o agresiune clară, evidentă, mulți ajung să creadă că exagerează, că sunt „prea sensibili” sau că problema este la ei. Un copil exclus din grup nu suferă doar pentru că a fost lăsat pe dinafară la o aniversare sau pentru că nimeni nu i-a răspuns pe grupul clasei. Excluderea socială repetată poate afecta puternic stima de sine și modul în care copiii își construiesc relațiile mai târziu în viață.
Pentru adolescenți, acceptarea socială nu este un detaliu superficial, ci o parte esențială din felul în care își construiesc identitatea și stima de sine. Psihologul Mitch Prinstein, specialist în relațiile sociale dintre adolescenți, explică faptul că statutul în grup devine extrem de important în această perioadă a vieții, iar excluderea poate fi resimțită foarte intens emoțional.
În timp, copilul începe să se întrebe ce este „greșit” la el însuși. De ce toți ceilalți par să se distreze împreună, iar el nu mai este acolo. De ce trebuie să se străduiască atât de mult ca să fie acceptat. Așa ajung, mulți dintre ei, să creadă că soluția este să se schimbe: să vorbească altfel, să se îmbrace altfel, să fie „mai interesanți”, „mai amuzanți”, „mai puțin enervanți”.
- CITEȘTE ȘI: Corina Dobre, psiholog: ”Bullying-ul debutează foarte timpuriu, chiar la începutul grădiniței”
Nu sunt „drame copilărești”
Una dintre cele mai mari probleme ale excluderii sociale este că, din exterior, poate părea ceva minor. „Nu poți obliga copiii să fie prieteni.” „Și noi ne certam când eram mici.” „Lasă că le trece.” Pentru profesori și părinți e mult mai ușor să observe un conflict deschis decât tăcerile, privirile sau felul în care un copil ajunge să fie împins la marginea grupului.
Psihologul Signe Whitson, specialist în bullying relațional și autoare a cărții Friendship & Other Weapons (Prietenia și alte arme), atrage atenția că acest tip de agresiune este adesea trecut cu vederea tocmai pentru că apare în interiorul relațiilor dintre copii și poate semăna, la prima vedere, cu simple tensiuni sau schimbări de prietenii. „Agresiunea relațională este o formă de violență emoțională caracterizată prin comportamente de bullying menite să afecteze prieteniile unui copil, sentimentul lui de apartenență sau statutul social”, explică Whitson într-un articol publicat de Psychology Today.
Cercetările despre bullying-ul relațional dovedesc faptul că multe dintre victime își interiorizează experiențele și, în loc să acuze dinamica toxică a grupului, se auto-învinovățesc. Într-o analiză publicată în Journal of School Counseling, cercetătorii explică faptul că respingerea socială repetată este asociată cu scăderea stimei de sine, anxietate, singurătate și dificultăți de relaționare pe termen lung.
Nevoia de apartenență, la orice vârstă
Psihologii și cercetătorii care studiază bullying-ul relațional spun că excluderea lovește exact într-una dintre nevoile fundamentale ale copiilor și adolescenților: nevoia de apartenență. În studiul Bullying and social exclusion anxiety in schools, cercetătoarea daneză Dorte Marie Søndergaard vorbește despre „anxiety of social exclusion” (anxietatea profundă produsă de teama de a fi împins în afara grupului). Oamenii sunt dependenți, la nivel profund, de sentimentul că aparțin unei comunități, iar când această apartenență este amenințată, apare anxietatea socială și nevoia disperată de a nu rămâne pe dinafară.
În aceeași cercetare, Søndergaard descrie clasele sau grupurile în care se întâmplă astfel de dinamici ca spații „dominate de un nivel ridicat de anxietate legată de excluderea socială”, unde copiii se analizează permanent unii pe alții și încearcă constant să evite riscul de a deveni următorul exclus din grup.
Când excluderea se mută online
În epoca online-ului, excluderea din grup nu se mai termină la finalul programului de școală. Bullying-ul invizibil continuă pe WhatsApp, Instagram, TikTok sau Discord. Copilul observă că e exclus din grupuri, din conversații, din pozele de la party. Sunt „glume interne” pe care nu le înțelege pentru că n-a fost acolo, pentru că a fost exclus.
Raportul despre sănătatea mintală a tinerilor publicat de U.S. Surgeon General (Direcția de Sănătate Publică americană) atrage atenția că social media poate accentua anxietatea, comparația socială și sentimentul de izolare la copii și adolescenți, mai ales atunci când relațiile online devin principala sursă de validare și apartenență.
Social media schimbă complet felul în care copiii trăiesc respingerea socială. Telefonul devine un fel de barometru permanent al apartenenței: cine răspunde, cine reacționează, cine îl caută și cine îl ignoră. Iar pentru mulți adolescenți, lipsa reacțiilor (a like-urilor, a inimioarelor) poate deveni la fel de dureroasă ca un conflict direct.
Cum pot ajuta adulții
În astfel de momente, felul în care reacționează părintele sau profesorii de la clasă contează enorm. Formula „lasă că trece” nu e deloc o soluție. Însă nici intervențiile impulsive (care îl pot umili pe copil și mai mult în public) nu sunt recomandate, căci îi pot expune și mai mult bullying-ului. Specialiștii ne recomandă, înainte de toate, să îi ascultăm pe copii și să observăm dinamica și tiparele din grup. Cât de des se întâmplă aceste evenimente? Cum îi afectează pe copiii? Vorbim despre o excludere sistematică sau despre conflicte de moment? Pentru mulți copii, faptul că un adult îi crede și le validează experiența pe care o trăiesc este deja un sprijin enorm.
Specialiștii recomandă părinților să ajute copiii să-și construiască o viață socială complexă, astfel ca experiențele sale interumane să nu depindă de un singur grup. Sportul, activitățile extracurriculare, hobby-urile sau alte cercuri sociale pot deveni spații de siguranță și apartenență pentru copiii care se simt marginalizați la școală. Iar atunci când excluderea începe să afecteze constant starea emoțională a copilului, discuția cu un psiholog poate deveni necesară. Însă, ne spun psihologii, mai important decât rezolvarea rapidă a conflictelor este sprijinul emoțional: niciun copil să nu trebuie să rămână singur cu ideea că „el e de vină” pentru ceea ce trăiește.
