Polonia a trecut printr-un du-te-vino politic care i-a pus la grea încercare instituțiile și democrația: regimuri conservatoare, crize sociale, proteste, interdicții și, în final, o revenire dificilă la valorile europene după alegerile din 2023. România pare acum pe marginea aceleiași prăpastii. Cu origini grecești, Marika (39 de ani), mamă a două fete, este căsătorită cu un polonez și trăiește în Varșovia din 2005. A plecat din Buzău la 18 ani, a studiat un an în Grecia, apoi a ajuns în Polonia. Aici, a trecut alături de familia ei prin toate schimbările politice ale acestei țări – de la democrație liberală la control autoritar și înapoi. Pe 18 mai, votează pentru doi președinți: unul pentru țara în care trăiește, celălalt pentru România, unde i-au rămas părinții. Într-o lume nesigură și polarizată, ne-a spus de ce nu mai votează doar ca cetățean, ci și ca mamă care vrea un viitor stabil pentru ambele lumi în care trăiește.
Marika a ajuns în Polonia acum 20 de ani la studii, și-a întâlnit soțul în campusul universitar, s-au căsătorit și au devenit părinți pentru două fete. În 2005, cu Lech Kaczyński președinte și fratele său, Jarosław Kaczyński, premier, Polonia era încă o democrație liberală, cu mecanisme funcționale și apartenență proaspătă la UE (Polonia intrase în spațiul comunitar european în 2004). „Eu am avut onoarea de a lucra pentru prima doamnă Kaczyński și pe amândoi i-am cunoscut de aproape. Erau niște oameni decenți. Niște patrioți. Nu era vorba de populism, era vorba de demnitate. Pe vremea aceea, partidul lor, Lege și Justiție (PiS), era cu totul altceva decât ce a ajuns acum”, povestește Marika.
Smoleńsk: moartea președintelui, de la tragedie la armă politică
Dar după moartea președintelui Lech Kaczyński în accidentul de la Smoleńsk (2010), totul s-a schimbat. „Un accident de avion care l-a ucis pe președintele Poloniei și pe alți 95 de oficiali a creat unul dintre cele mai puternice mituri din istoria țării. O minoritate semnificativă de polonezi n-a crezut că a fost un accident tragic, așa cum este detaliat într-un raport oficial. Aceștia au văzut prăbușirea de pe un aerodrom militar din apropierea orașului rus Smoleńsk ca pe un complot în care au fost implicați lideri polonezi și ruși. Partidul polonez Lege și Justiție (PiS) a transformat astfel de teorii în combustibil politic care a ajutat partidul să câștige alegerile din 2015”, scria Politico la vremea aceea. Marika spune că acest moment a schimbat totul: „PiS s-a aliat cu partidul Polonia Suverană, condus de Zbigniew Ziobro. Așa s-a stricat tot. Procurorii deveniseră instrumente politice. Oamenii erau acuzați pe nedrept. A început să semene cu ceva ce am mai trăit…”, spune Marika făcând referire la tot ce a mai trăit ea și familia sa extinsă, în regimuri politice din România, Grecia și Polonia.
Du-te vino pe drumul pro sau contra Europei
În ultimii 20 de ani, Marika a văzut cum se schimbă Polonia după fiecare alegeri, cum se închid universități și publicații, cum se restrâng drepturi și se învrăjbesc oamenii. După moartea președintelui Lech Kaczyński, PiS și Jarosław Kaczyński au început să construiască o narațiune conspiraționistă, sugerând că a fost un atentat și nu un accident. Această versiune a fost exploatată electoral, iar perioada 2010-2015 a fost marcată de o polarizare crescândă a societății, alimentată de cultul eroic al președintelui decedat și de neîncrederea profundă în guvernul liberal condus de Donald Tusk. „Scena politică a devenit haotică, politicienii au început să se lupte între ei, să dezbine poporul, să folosească manipulări și propagandă. Omul de rând nu mai știa cu cine să voteze…”, își amintește Marika.
Zbigniew Ziobro, fost ministru al Justiției și procuror general al Poloniei, a fost liderul unui partid care s-a desprins în 2012 din Partidul Lege și Justiție (PiS). În 2023, și-a schimbat numele în Suwerenna Polska (Polonia Suverană) pentru a reflecta mai clar agenda sa naționalistă, eurosceptică și conservatoare radicală. Ziobro a fost una dintre figurile-cheie în reformele controversate ale justiției din perioada guvernării PiS (2015-2023), fiind considerat arhitectul subordonării politice a sistemului judiciar. În 2024, partidul a fuzionat oficial cu PiS, încetând să mai existe ca formațiune independentă.
Viața în regimul PiS
Partidul radical Polonia Suverană a fost creat de foști membri PiS și a împins discursul public spre suveranism și politici anti-UE, pentru ca apoi să fie absorbit înapoi în mainstream. În România, vedem un fenomen asemănător: foști pesediști migrați spre AUR dau greutate unui discurs „suveranist” care contestă exact proiectul european pe care l-au susținut când PSD negocia integrarea europeană a României. Pe scurt, foștii gardieni ai drumului spre UE ajung azi să conteste direcția în care ne-au trimis.
În 2015, PiS a revenit la guvernare cu o majoritate absolută. A inițiat o serie de reforme autoritare, printre care subordonarea justiției (prin politizarea Curții Supreme și a Consiliului Magistraturii), controlul strict al televiziunii publice și atacuri la adresa presei independente, legi anti-LGBT+, limitări severe privind avortul, retorică anti-Bruxelles, însoțită de blocarea fondurilor europene pentru nerespectarea statului de drept.
„Copiii învățau în școli o istorie adaptată la nevoile partidului. Presa critică era ponegrită sau lăsată fără finanțare. Oamenii începeau să vorbească în șoaptă. Eu am lucrat în structuri militare. Am plecat pentru că nu mai puteam vedea cum sunt pedepsiți oameni nevinovați. Și după ce am plecat, m-am trezit că nu pot vorbi nici în corporație. Dacă spuneai ce gândeai, deveneai incomod. Nu-i nevoie de arestări când ai suficientă presiune socială”, spune Marika.
Legea avortului sau „compromisul“ care a devenit motiv de război
Ca mamă a două fete adolescente, Marika acuză politicile extremiste când vorbește despre scăderea natalității. „Compromisul semnat în anii ’90 era bun. Pe atunci, avortul era interzis cu trei excepții: viol, pericol pentru mamă, malformații grave. Apoi unii au vrut să-l interzică de tot, alții să-l permită până la 9 luni”.
Cuvintele acestei mame din Varșovia, stabilită în Polonia din 2005, sunt o sinteză onestă a polarizării sociale care a cuprins țara ei adoptivă. În 1993, Polonia a adoptat o lege a avortului considerată de mulți „un compromis acceptabil” între valorile religioase și drepturile femeilor. Dar începând cu 2016, sub regimul PiS, discuția s-a radicalizat: guvernul a susținut interzicerea totală, iar Curtea Constituțională controlată politic a eliminat în 2020 chiar și excepția privind malformațiile fetale. Pe de altă parte, opoziția a cerut dezincriminarea completă, ceea ce a fost prezentat de dreapta ca „avort până în luna a noua” – o exagerare propagandistică, dar eficientă din punct de vedere electoral.
Marika observă efectele acestor politici acasă, în viața propriilor fiice: „Tinerele de vârsta fetelor mele nu vor relații. Nu vor copii. Le e frică. Le e frică să nu rămână singure, le e frică de război, le e frică de viitor”. Dincolo de legi, discursul politic dur și lipsa unui climat predictibil le-au tăiat fetelor speranța.
Alegerile din 2023: primul vot pentru revenirea la democrație
În octombrie 2023, participarea record de 74,4% a arătat dorința electoratului de schimbare.
Deși PiS a câștigat cele mai multe voturi (35,4%), nu a putut forma o coaliție. Opoziția, formată din Coaliția Civică (KO), Calea a Treia și Noua Stângă, a reușit să adune 248 din cele 460 de locuri din Sejm (camera inferioară a Parlamentului Poloniei, echivalentul Camerei Deputaților din România) și l-a instalat pe Donald Tusk ca prim-ministru, după ce tentativa PiS de a forma un guvern a eșuat.
Guvernul Tusk încearcă să repare daunele regimului PiS, dar întâmpină numeroase obstacole. Blocaje instituționale (președintele Andrzej Duda, afiliat PiS, a folosit veto-ul pentru a bloca reformele din justiție și legislația privind drepturile femeilor), nemulțumiri sociale (promisiunile legate de relaxarea legii avortului întârzie, generând frustrare în rândul electoratului progresist), dar și îngrijorări privind apărarea și securitatea. Polonia a semnat un tratat militar cu Franța și a dispus instruirea generalizată a bărbaților apți de luptă, pe fondul temerilor privind Rusia și nesiguranța privind sprijinul SUA.
După opt ani de regim iliberal, Polonia încearcă să-și reconstruiască instituțiile democratice. Însă diviziunile sociale adânci, miturile politice întreținute și blocajele constituționale arată cât de greu e drumul înapoi. România, aflată acum între două tururi prezidențiale, se uită la Polonia ca la o oglindă: o țară care a pierdut temporar democrația și care acum luptă să o recâștige.
O mamă între două războaie – politice și reale
Pe 18 mai, și Polonia își alege președintele, iar pe Marika acest vot o îngrijorează. „Eu nu vreau ca fetele mele să fie carne de tun”, spune răspicat. Atât ea, cât și una dintre fiicele sale sunt încadrate în „categoria A”, adică sunt apte pentru serviciul militar, în caz de mobilizare. „Toți tinerii fac pregătire militară la un moment dat. Mie nu mi-e frică pentru mine, dar mi-e groază pentru copiii mei.”
Deși suspendase armata obligatorie în 2009, în 2024, în contextul războiului din Ucraina, Polonia a reluat pregătirea militară de bază, vizând și bărbați, și femei. Pentru a-i atrage, autoritățile oferă beneficii financiare și instruire.
„Nepoata mea de 16 ani vrea în armată! Mulți tineri o văd ca pe o opțiune mai sigură decât să urmeze o specializare – se tem că oricum îi scoate AI-ul de pe piața muncii. Din ce am trăit eu, cred că armata e utilă, însă numai dacă ai și o specializare. Când am plecat noi din structuri, ne-am descurcat pentru că aveam meserii cerute. Alții n-au reușit, pentru că nu-i angaja nimeni – le-ar fi zis: avem o mie ca tine la coadă. Cel mai bine e să fii specialist într-un domeniu cerut și în structurile militare – medic, IT-ist, traducător. Altfel, după BAC nu prea ai de ales”, spune Marika.
România testează echilibrul dintre apărare și frică
România se află la doar un vot distanță de pericolul de a avea un drum asemănător cu cel al Poloniei: o retorică naționalistă, în care „suveranitatea” e invocată nu doar împotriva Bruxelles-ului, ci și ca justificare pentru reînarmare accelerată și posibila reactivare a serviciului militar obligatoriu. În cadrul unui podcast din noiembrie 2024, liderul AUR, George Simion, a susținut ideea unui „stagiu cetățenesc” de trei luni pentru toți cetățenii români, argumentând că „fiecare cetățean trebuie să-și îndeplinească această obligație și să execute această pregătire minimală”, scria ziare.com. Nicușor Dan se opune reintroducerii serviciului militar obligatoriu în România. El susține că o armată profesionistă, bine pregătită și dotată, este mai eficientă în contextul actual de securitate. Într-un interviu recent, Dan a declarat că NATO preferă forțele profesioniste și că reintroducerea serviciului militar obligatoriu nu ar fi benefică pentru securitatea națională.
Ministerul Apărării Naționale a elaborat un proiect legislativ care prevede participarea voluntară a cetățenilor români, bărbați și femei cu vârste între 18 și 35 de ani, la un program de pregătire militară de bază cu durata de până la patru luni. Voluntarii vor beneficia de cazare, echipament, hrană, asistență medicală și o indemnizație lunară. La finalizarea programului, participanții vor primi un bonus echivalent cu trei salarii medii brute și vor fi înregistrați în rezerva operațională a Armatei Române. Această inițiativă urmărește să consolideze capacitatea de mobilizare a țării și să ofere tinerilor o oportunitate de formare militară în contextul actual de securitate regională.
Ce trăiește azi Marika în Polonia – frica legitimă de a-și vedea copiii transformați în „carne de tun” – poate deveni rapid și realitatea multor mame din România. Într-un climat regional tensionat, cu alegeri influențate de teme de securitate, întrebarea nu mai e doar „cu cine votăm”, ci „ce fel de viață vrem pentru copiii noștri în Europa de mâine?”
Un trecut tulbure, un viitor incert
„Știți ce mă sperie? Că o să ne împartă din nou, cum ne-au împărțit cândva. Ca pe Polonia. Sau ca pe Ucraina. Ori ca pe Grecia. Eu am trăit și comunism, și fascism. Nici unul n-a fost bun…”, spune Marika. Vorbele ei exprimă o teamă profundă: frica de a vedea, din nou, țările și oamenii transformați în pioni în jocuri geopolitice mari. Sacrificați fără control asupra propriului destin.
Când spune „să ne împartă din nou”, Marika se referă la episoade reale din istorie. Polonia – țara în care trăiește de 20 de ani – a fost împărțită în 1939, între Germania nazistă și URSS, prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Mai devreme, în secolul XVIII, fusese împărțită între imperii și dispăruse de pe hartă timp de 123 de ani. Ucraina a fost și ea fragmentată istoric și e din nou ruptă de războiul cu Rusia. Iar Grecia, țara din care provine familia ei, a fost prinsă între marile blocuri în timpul Războiului Rece.
Pentru Marika, istoria nu e doar trecut – e ceva ce poate reveni. Ea nu mai crede în siguranță deplină: nici NATO, nici Uniunea Europeană nu oferă protecție absolută într-o lume în schimbare. Memoria traumei – a crescut în comunismul românesc, iar familia ei a cunoscut dictatura militară din Grecia – se activează de fiecare dată când aude discursuri despre ordine cu orice preț. „Ordine” care pot însemna libertăți tăiate. „Suveranitate” care poate însemna izolare. De aceea, e vigilentă. Și de aceea se uită atent la cine vine, ce promite și mai ales, ce vrea să șteargă din memorie.
Europa între pragmatism și frică
Când vine vorba de Uniunea Europeană, mama din Varșovia e tranșantă: „Fără Uniune, n-aș vrea. Spre exemplu, prezența Poloniei în Uniunea Europeană a contribuit la o formă de cenzură mai blândă sub regimul PiS, comparativ cu cenzura din perioada comunismului”. Recunoaște că Polonia a reușit să atragă multe fonduri europene și să se dezvolte vizibil, în ciuda regimului politic PiS. Se teme că ieșirea din Uniunea Europeană ar lăsa țara „pradă altora” și ar putea duce la probleme grave. „Dar nici o supunere totală nu e bună. Ne trebuie echilibru”, spune Marika. Ea folosește o analogie din chimie, „regula echilibrului”, pentru a explica cum ar trebui să funcționeze relația cu UE – „ce e în stânga trebuie să fie de acord cu ce e în dreapta”.
Familia Marikăi urmărește tot ce se întâmplă în lume. Ea va vota pe 18 mai ca să aleagă doi președinți: unul pentru România, celălalt pentru Polonia. „Nicușor Dan mi se pare un om serios, dar nu-mi place că susține ajutorarea Ucrainei. Simion? Nu știu ce să zic. Îmi plac patrioții, dar nu extremiștii. Eu vreau un echilibru.”
Când votezi cu gândul la copii, alegerea nu mai e doar politică
Două țări, două destine politice în cumpănă. Într-una, democrația încearcă să se reconstruiască după ani de derapaje iliberale. În cealaltă, riscă să se fragmenteze sub presiunea populismului și a promisiunilor suveraniste. Pentru Marika, votul nu e doar un gest civic – e manifestarea grijii pentru viitorul copiilor ei și a părinților rămași acasă.
Între două țări și două lumi politice în schimbare, alegerile nu mai sunt pentru ea doar despre ce se întâmplă „acasă” – ci despre cum își poate proteja ambele rădăcini. A învățat din Polonia că democrația se poate pierde ușor și se recâștigă greu. România pare azi prinsă între două drumuri: unul spre o Europă de care mulți sunt ușor dezamăgiți, și unul spre o suveranitate care poate însemna izolare, frică, lipsă de fonduri, extremism. Polonia a fost acolo. Și se chinuie încă să iasă.
