Simona Popescu s-a mutat împreună cu familia sa în Elveția în vara anului 2022, după ce soțul său a primit o ofertă de job în această țară. Acum locuiesc împreună cu cei doi copii ai lor într-un orășel la 5 km de Zürich, foarte aproape de natură. Au privit această mutare ca pe o experiență nouă. Nu și-au spus „nu ne mai întoarcem niciodată acasă”. Copiilor li se potrivește de minune stilul de viață activ și sportiv al elvețienilor, iar pe părinți îi bucură libertatea de care cei mici se bucură aici. Însă, ca orice schimbare majoră, emigrarea vine și cu anumite provocări: de limbă, de înțelegere a cutumelor sociale sau legate de job. Deși avea ani buni de experiență ca om de marketing și comunicare în mari companii din București, după mai bine de doi ani de când au emigrat, Simona se luptă încă să intre pe piața muncii din Elveția. Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, aceasta ne povestește care sunt plusurile și minusurile traiului dincolo de granițe, ce ajustări au fost necesare pentru a se integra și cum arată viața lor între cele două locuri pe care le numesc „acasă”.
Totul Despre Mame: De ce ați decis să plecați din țară?
Simona Popescu: Mircea, soțul meu, a primit o ofertă de job (într-o mare companie din domeniul IT) într-un moment în care și eu parcă aș fi vrut o schimbare. Nu mi-am dorit niciodată să ne mutăm din țară. Eu sunt din categoria celor cărora România li se pare, cu bune și rele, „acasă”. Elveția suna bine, totuși. Așa că destinația a jucat un rol super important în decizia noastră de a ne muta. Sincer, sunt puține țările în care aș fi plecat.
Ce lucruri ați luat în considerare când v-ați hotărât să emigrați?
Niciunul! Am luat-o ca pe o experiență temporară. N-am plecat deloc cu gândul că nu ne mai întoarcem vreodată. Am plecat să vedem cum e în altă parte, într-un moment în care vârsta copiilor încă ne permitea: Ana urma să împlinească 7 ani, iar Sebi 9. La mine a fost mereu ideea (și uneori încă mai e) că „dacă nu mai vrem”, ne întoarcem. N-am plecat cu tot ce aveam, nu am renunțat la casă, nu am luat mobila de acolo, așa că acum avem, practic, două locuri pe care le numim „acasă” – în București și în Kilchberg.
Cum au primit copiii schimbarea asta?
Copiii noștri erau (și cred că mai sunt) la vârsta la care noi, părinții, reprezentăm încă o parte semnificativă din universul lor. Erau recent ieșiți din pandemie (atunci când orice relație socială pe care au avut-o a dispărut peste noapte) și când am petrecut mult timp împreună acasă. Ne mutasem de curând într-un cartier nou în București, Sebi schimbase complet colectivul pentru că începuse școala. Practic sunt niște copii obișnuiți cu schimbarea, care, cel puțin aparent, se adaptează destul de bine. Le-am prezentat-o ca pe o aventură.
Dar familia?
Familia a primit vestea mai ușor decât m-aș fi așteptat. Părinții mei au o relație apropiată cu copiii: am stat mult timp destul de aproape, ne ajutau cu logistica drumurilor școală-afterschool, așa că mi-am imaginat că le va fi destul de greu să proceseze „ruptura” asta. S-a dovedit că sunt mai flexibili decât aș fi crezut. Derulând înainte, acum, 3 ani mai târziu, sunt bine, cu viețile lor, poate mai puțin „meaningful” decât dacă ar fi fost implicați în creșterea nepoților, dar ok. Ne vizitează, vorbim mult la telefon. Venim și noi destul de des în România. În primul an cred că am venit aproape în toate vacanțele. Acum aș zice că ne-am stabilizat, și am rămas cu două: Crăciunul și vacanța de vară.
Pentru tine, ca mamă, ce a fost cel mai greu în primele luni după ce v-ați mutat?
Să formez rutine noi pentru noi toți. Să umplu timpul copiilor, pe care „acasă” îl umpleau mulți alții: bunici, prieteni, afterschool, joaca liberă pe stradă. Școala propriu-zisă durează puțin și, când am ajuns în Elveția, în primul semestru nu am înscris copiii la „hort” (afterschool-ul lor, care e tot în școală), pentru că nu vorbeau limba și n-am vrut să stea ore întregi fără să poată vorbi cu nimeni. Așa că în fiecare zi la, 12 veneau acasă (școala era foarte aproape) și la ora 14:00 se întorceau la școală (în zilele cand aveau ore și după-amiaza), iar pe la 15:00 terminau orele și veneau de tot acasă.
Ce „strategii de adaptare” ați avut?
I-am trimis la cursuri de limbă și am încercat sa îi angrenăm în diverse activități extracurriculare: sporturi, tabere scurte, întâlniri cu prietenii. Ne-am plimbat mult cu ei și am mers la destul de multe evenimente culturale (piese de teatru, musicaluri, operă ș.a.m.d.). Majoritatea erau în germană, multe erau în dialectul local, dar „am lucrat” cu ce aveam la îndemână.
Soțul tău avea deja job-ul asigurat în Elveția. Pentru tine cum au evoluat lucrurile pe plan profesional?
Am resimțit schimbarea cel mai acut pe planul ăsta, pentru că am renunțat la ceea ce făceam în România. Era un „dream job” prin prisma flexibilității, a oamenilor cu care lucram, a călătoriilor… Compania pentru care lucram nu are un birou în Elveția, așa că nu puteam lucra pentru ei de aici, din păcate. Apropos de rutine, a fost foarte greu și pentru mine stă-mi schimb rutina zilnică (cafea – lucrat pe laptop – multe întâlniri) și să mă întreb „eu ce fac acum?”, după ce copiii au ieșit pe ușă. Încă mă străduiesc să revin la o rutină sănătoasă, pentru că având bucăți mici de timp, tendința naturală e „să pierzi” timpul ăsta cu nimicuri sau on-line, ceea ce la sfârșitul zilei e frustrant.
Se găsește greu de lucru?
Super greu. Probabil depinde mult și de domeniu, nu pot generaliza, dar în domeniul meu, marketing și comunicare, super greu. Eu nu lucrez încă. Mă așteptam să fie dificil, mi-au spus asta mulți oameni, dar venind, totuși, cu niște ani buni de experiență în spate, am crezut că în maxim câteva luni voi găsi ceva potrivit. Surpriză!… Caut încă. Fac un CAS (Certificate of Advanced Studies) în Management la St. Gallen University, care e una dintre cele mai cunoscute universități de business de aici. Sper ca asta să mă ajute apoi cu găsirea unui job. Probabil faptul că am făcut studii la niște universități de care recrutorii elvețieni n-au auzit, că am lucrat pentru companii pe care cel mai probabil nu le cunosc nu mă ajută, așa că încerc să adresez această problemă.
Cum e piața imobiliară? E dificil procesul de închiriere?
Piața imobiliară și piața muncii sunt teribil de grele. Eram pregătiți ca piața imobiliară să fie crâncenă. Compania care ne-a ajutat cu relocarea ne-a pus în temă cu asta, chiar aș putea spune că „ne-a speriat” cu cât de greu va fi să găsim un apartament aliniat așteptărilor noastre. Așa că, în prima fază am luat prima variantă disponibilă, casa unui coleg al soțului care se reloca înapoi în SUA. Prin urmare, nu am avut de făcut alegeri, nu am avut de comparat zone etc. Era potrivită din punct de vedere al spațiului cu nevoile noastre. Trebuie precizat că aici sunt niște reguli destul de stricte legate de spațiul locativ dedicat și necesar fiecărei persoane din familie. Nu poți, de exemplu, să închiriezi un apartament cu 2 camere pentru 4 persoane, chiar dacă poate ție ți-ar fi de ajuns! Între timp, după primii doi ani ne-am mutat din nou, din centrul Zürichului, într-o localitate aflată la 5 km, mult mai aproape de natură și, surprinzător, cu o comunitate mai cosmopolită, internațională. Aici e mai multă libertate pentru copii, care pot să circule complet singuri la orice oră. Se întâmpla asta și în oraș, însă ne făceam mai multe griji în legătură cu pericolele la care ar fi putut fi expuși.
Ce a fost cel mai dificil pentru copii în primul an în Elveția?
Cred că limba. Noi ne-am mutat aici fără ca vreunul din noi să vorbească germană. Nivelul copiilor era 0 absolut și, surprinzător, majoritatea copiilor de aici nu vorbesc engleză la vârste atât de mici. Deci, la început a fost grea comunicarea pentru ei și implicit viața socială. Copiii au fost repartizați în clase normale și primeau lecții suplimentare de germană (o oră pe zi), dar în rest erau în clasă cu colegii lor. Evident, în primul an, înțelegerea lor a fost foarte probabil extrem de limitată.
Cum s-au adaptat stilului de viață elvețian?
Nu știu dacă stilul de viață de aici e atât de diferit de stilul nostru de viață, ca familie. Elvețienii petrec mult timp afară, accesul copiilor la ecrane e descurajat, sunt foarte sportivi – aici probabil noi mai avem de îmbunătățit. Copiilor li se potrivește foarte bine, se pliază pe starea lor naturală, energică. De asemenea, accentul este pus pe independență și autonomie, copiii fiind încurajați să meargă singuri la/de la școală, prin cartier, pe la prieteni, pe la locurile de joacă… Cumva, ne amintește mult de modul în care noi am făcut școala și am copilărit în anii ’80-’90.
La ce școli mergeau în România? Pentru ce sistem ați optat acolo?
Copiii au mers amândoi la grădiniță privată, iar Sebi a făcut doi ani la școala de stat. Ana încă nu intrase la școală când ne-am mutat. Aici merg tot la școală de stat. Calitatea învățământului public este considerată foarte bună, așa că nu găsim niciun motiv pentru care să nu îi trimitem în sistemul public. În plus, asta „i-a forțat” să învețe germana accelerat și îi ajută și la integrarea socială (colegii lor ne sunt și vecini, deci se pot vizita, merg împreună la sau de la școală etc.). În sistemul privat sunt mulți copii de expați, care sunt aici pe termen clar limitat, iar rotația copiilor în școli e mare. În sistemul public au ocazia să construiască relații durabile, să își facă prieteni localnici, să meargă singuri pe jos la școală, să înțeleagă cum funcționează societatea elvețiană, nu doar o nișă foarte îngustă a expaților.
Pe ce se pune accentul în sistemul de învățământ?
Pe cooperare și munca în echipă și cred că asta e aliniat la nevoile societății actuale. Copiii sunt încurajați să lucreze împreună, să fie autonomi în luarea deciziilor, să se asculte, să își ceară între ei ajutorul, nu să aștepte mereu după învățător. Se insistă pe chestii care pot părea mici (să facă mental calcule matematice, să știe strategii de calcul rapid, contact vizual la prezentări), dar care, în cele din urmă, se dovedesc utile. Sistemul este destul de relaxat, nu se pune o presiune uriașă pe copii, pe de altă parte nici notele nu se iau foarte ușor. Sistemul de notare este de la 1 la 6, 6 fiind nota cea mai mare, și chiar se ia foarte greu. Copilul trebuie să fie foarte bun la o materie, să știe să facă lucruri care nu s-au lucrat la clasă, ca să ia 6.
Bibliotecile sunt foarte frecventate aici. Se merge la bibliotecă cu clasa, ceea ce mie îmi place foarte mult, și mi se pare că formează un obicei util. Chiar a fost foarte amuzant că eu, neobișnuită cu bibliotecile, la zilele de naștere la care erau invitați copiii voiam să cumpăr și câte o carte, așa cum făceam acasă. Până când, vorbind despre asta cu o mamă de-a locului, mi-a zis că nu înțelege de ce le-aș cumpăra copiilor cărți, când pot împrumuta de la bibliotecă. Și avea dreptate!
De asemenea, sportul și mișcarea sunt foarte puternic promovate și practicate. Se fac ore de înot la școală săptămânal, până în clasa a 4-a sau chiar a 6-a, sunt multiple ore de sport în timpul săptămânii, iar copiii joacă jocuri în curte în pauze, indiferent de vreme. Se programează regulat zile petrecute în natură, mici călătorii sau vizite la diverse rezervații naturale.
Deci ți se pare că e un sistem bun, care funcționează? Ai schimba ceva?
Merge și e foarte adaptat la nevoile societății. Elveția are un sistem educațional destul de atipic, dar foarte flexibil. Principiul de bază este cel al dualității – copiii putând să aleagă un parcurs academic (liceu/facultate) sau unul mai practic (ucenicie), existând posibilitatea de a trece dintr-o parte în alta în anumite condiții (examene, echivalări etc.). Nu toată lumea face facultate aici și nu există nicio stigmă asociată cu parcursul practic/ucenicia. Dimpotrivă, societatea prezintă exemple multiple de parcursuri profesionale de succes care au pornit de la ucenicie. Venită dintr-o altă cultură, unde e o chestiune de orgoliu mersul la facultate, mi se pare că se pune prea puțină presiune pentru studii avansate. Pe de altă parte, nevoile societatea nu are nevoie doar de manageri sau CEO, e nevoie și de meserii foarte practice, care aici sunt bine remunerate. Cred că e, într-adevăr, greu să-i explici unui copil care nu e aplecat spre studiu sau care are probleme de concentrare de ce ar trebui să studieze 16-20 de ani ca să obțină un job bun, când poate începe să lucreze la 16-18 ani și să câștige bine. Dar recunosc că e un fel de a vedea lucrurile pe care eu încă încerc să îl înțeleg.
Cum e sistemul medical? Poți face o comparație cu sistemul românesc?
Am avut experiențe destul de limitate. Aici se plătește obligatoriu o asigurare de sănătate, indiferent dacă ești copil, angajat, pensionar etc. În baza ei, beneficiezi de servicii medicale. Sunt destul de relaxați în privința momentului în care ar trebui să intervină și cum. Fără rețetă e practic imposibil să cumperi mare lucru de la farmacie. Pe de altă parte, în baza rețetei, majoritatea medicamentelor sunt decontate de asigurare, practic nu le plătești. Asigurarea de sănătate este 100% privată și este mult mai configurabilă decât cea din România – accesul la serviciile medicale nu este îngrădit, asigurarea acoperă orice fel de consultație, fie la cabinetul privat, fie la spitalul de stat. De asemenea, poți alege care e nivelul de franciză (între 0 și 2500 CHF/an), care e confortul pe care îl dorești (cameră privată și liber acces la doctori sau condiții mai restrictive) sau modul în care accesezi sistemul (prin medicul de familie, direct la specialiști sau printr-un model de telemedicină).
În puținele momente în care am avut nevoie, experiențele au fost pozitive, dar abordarea medicală este semnificativ mai relaxată decât în România, mai puțin intervenționistă. Întâi încearcă să te convingă că nu ai nimic, apoi că, dacă ai puțină răbdare, trece de la sine, și doar dacă nu și nu, îți oferă o variantă de tratament cât mai ușoară, cum ar fi spray-uri nazale cu care să cureți nasul copiilor. Nu știu cum se întâmplă în cazul problemelor de sănătate mai complicate – experiențele noastre au fost cu probleme dermatologice sau episoade cu tuse accentuată și numai despre asta putem vorbi.
Sistemul românesc mi se pare mai ușor de accesat, câtă vreme ești dispus să plătești. Practic, în sistemul privat mergi cu copilul imediat la un specialist, dacă tu crezi că e nevoie. Cu sistemul de stat din România am avut experiențe puține, dar sincer, pentru noi au funcționat. Am ajuns la Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu” cred că de două ori – în afară de timpul de așteptare și de procesul de evaluare inițială (care era foarte haotic atunci), din punct de vedere medical chiar nu am ce să reproșez. Dar asta e exclusiv experiența noastră.
Cum sunt tratați copiii în familie și în societate în Elveția, comparativ cu România?
Cred că respectul față de copil este mai mare, precum și așteptările societății în legătură cu autonomia lor. De exemplu, toate ședințele cu părinții (care sunt, de fapt, întâlniri între învățător și familie) se întâmplă cu copilul de față și el e implicat activ în discuție – i se cere părerea, e pus să comenteze. Nu se vorbește despre copil, se vorbește cu copilul, părinții fiind mai degrabă de față pentru a auzi și ei părerea profesorului și feedback-ul către elev. În plus, sunt încurajați încă de mici, de la grădiniță, să meargă singuri la (și de la) școală. Sistemul de repartizare a copilului la cea mai apropiată școală e infailibil aici, așa că toate unitățile de învățământ sunt la distanță rezonabilă de fiecare casă. Copiii, în general, merg împreună dacă au același drum, se așteaptă, se întâlnesc.
Școala pune mare accent pe aptitudinile sociale, sunt învățați să se poarte frumos între ei, să fie incluzivi, li se dau calificative pentru comportament. Competiția e descurajată, tocmai pentru a face loc acestei abordări. Nu sunt concursuri în sistemul școlar și nu se fac clasamente, nu se dau premii. Nu discuți niciodată dacă e cel mai bun/cel mai slab/al x-lea din clasă, ci mai degrabă ce a făcut și cum poate face mai bine. În experiența noastră, în primele clase, discuțiile sunt mai degrabă despre aptitudinile sociale decât despre matematică.
Până la o anumită vârstă copiii nu au voie să rămână singuri în casă, dar așteptarea explicită este să meargă singuri pe stradă încă de la grădiniță, ceea ce pentru mine e contraintuitiv. Explicația e că pe stradă copilul e protejat de societate, se așteaptă ca, dacă se întâmplă ceva periculos, cel mai apropiat adult să intervină, pe când în casă, dacă e singur copilul, asta nu e posibil.
Te-a surprins cu ceva stilul de parenting elvețian?
Există așteptări mult mai concrete legate de autonomia copiilor. Își doresc ca aceștia să poată lua decizii și să se adapteze în momentul în care primesc feedback. Nu e o coaliție a adulților care îi arată copilului că ei știu mai bine, ci mai degrabă invers – copilul e încurajat să ia singur deciziile pentru el. Nu știu dacă e neapărat ideal, pentru că întotdeauna vor alege ce e mai ușor (sau așa am fost noi crescuți să credem), dar asta se întâmplă. De exemplu, când primesc teme, li se oferă 2 sau chiar 3 opțiuni: tema ușoară, tema medie și tema grea. Fiecare alege ce temă vrea să facă. Dincolo de asta, la zilele de naștere ale copiilor sau în vizite se oferă cadouri simbolice. Se obișnuiește ca cei mici să primească vouchere făcute de mână, cu experiențe – un film 3D sau 2 ore împreună cu grupul, la piscină. În cazul adulților – flori sau poate o lumânare decorativă. Toată lumea e foarte relaxată, nimeni nu încearcă să impresioneze, să iasă în evidență. Senzația mea e că o astfel de abordare ar fi chiar prost văzută.
Cum vă petreceți timpul în afara școlii?
Copiii merg la câteva cursuri, pentru că totul este, în general, foarte accesibil. Ana face gimnastică și chitară, a încercat călăria și i-a plăcut, așa că acum plănuim să o reînscriem în primăvară. Sebi a încercat kung-fu, skateboard, rugby și s-a oprit la fotbal, în cele din urmă.
Ce limbă folosiți? Există o barieră lingvistică?
Folosim încă engleza destul de mult. Încercăm și germana, măcar așa, să arătăm bunăvoință. Există, clar, o barieră lingvistică. Și aici cu atât mai mult cu cât au dialectul lor elvețian, pe care, în afară de localnici, nu îl vorbesc prea mulți. În plus, de fapt, fiecare canton/regiune are dialectul propriu, e o distracție generalizată.
Călătoriți mult? Vi se pare mai ușor să faceți asta de când ați plecat din țară?
Da. Zürich-ul e localizat foarte central, așa că e mult mai ușor de ajuns în țările din jur și de explorat Elveția (care oricum este o țară mică). Apoi, suntem mult mai curioși în legătură cu ce e în jurul nostru, iar faptul că nu am decis dacă suntem aici pentru încă un an sau pentru o perioadă mai lungă ne motivează să vizităm cât mai mult locurile din apropiere. Traficul nu e o problemă, sistemul feroviar e și el impecabil, așa că nu avem niciun motiv să nu călătorim. În primii 2 ani nu cred că am stat vreun weekend acasă, acum am început să mai stăm, pentru că își doresc copiii să se vadă cu prietenii, să meargă la zile de naștere sau pur și simplu să stea în casă. Sincer vorbind, la dorința de a ieși mai mereu din casă contribuie, probabil, și faptul că nu avem o viață socială bogată. În România petreceam după-amieze sau seri de weekend cu prietenii, aici nu prea există această variantă, așa că trebuie să ne găsim mereu ceva de făcut.
Cum e Elveția când nu ești turist?
Tot scumpă :). La fel de frumoasă ca atunci când ești turist. Foarte discretă, calmă, foarte orientată spre „slow living”. Dintre cei cu care interacționăm (oameni de 40+, cu copii) nimeni nu aleargă după senzațional, după experiențe ieșite din comun… Viața e în jurul copiilor, în jurul familiei, nu există nevoia de „show-off”. Copiii sunt învățați să fie modești, nu prea vezi haine sau accesorii de marcă la ei, nu se fac petreceri extravagante de zilele de naștere. De multe ori ziua de naștere e acasă, la un film, cu paste gătite de părinți. Sau la pădure. Dar, din nou, asta e experiența noastră, nu pot generaliza.
Cum vă simțiți în comunitatea locală? Vă știți cu vecinii, v-ați integrat?
Ne-am mutat de curând aici, în Kilchberg, (prin octombrie) și deocamdată nu pot spune că suntem integrați în viața comunității, dacă există vreuna. Oamenii sunt amabili, se salută pe stradă, zâmbesc, uneori vorbesc puțin. Mi se pare o prejudecată că elvețienii sunt reci, eu îi găsesc destul de prietenoși. E adevărat că nu duc amabilitatea asta mai departe, nu te invită la cafea a doua zi, dar contactele cotidiene sunt destul de plăcute. Ne știm cu vecinii, dar superficial și cel mai mult prin prisma copiilor, care se vizitează între ei. Cred, de fapt, că majoritatea relațiilor cu localnicii au fost create prin prisma copiilor.
Privind înapoi, la decizia mutării, sunteți mulțumiți?
Sunt și plusuri, și minusuri. Din unele puncte de vedere, decizia a fost clar una bună. Din altele, e greu să ignori faptul că ne lipsesc prietenii și familiaritatea de acasă. E un compromis, la fel ca în orice altă decizie. Faptul că încă nu ne-am întors poate fi tradus și ca o concluzie în general pozitivă. Time will tell. Vom vedea.
Ați întâlnit discriminare (chiar și voalată) în instituții publice sau în școli?
Nu, chiar deloc. Nici măcar când nu vorbeam deloc limba și nu înțelegeam nimic din sistemul lor – și sunt sigură că eram enervanți. Nu s-a întâmplat niciodată să ne simțim discriminați, n-am auzit nici de la copii astfel de povești.
Ce vă place și ce nu vă place cel mai mult în noua țară?
Ne place natura care e „picture perfect”. Ne plac oportunitățile infinite de plimbat, pe munți și pe dealuri, plus pârtii foarte libere. Ne plac la nebunie fermele de unde îți poți lua tot felul de produse locale – de la gherete fără personal -, dar unde lași singur banii și eventual îți iei rest din portofelul lăsat la îndemână. Transportul în comun e impecabil. Serviciile de calitate foarte înaltă oriunde te-ai duce (hoteluri, restaurante, campinguri). Școala, care pune accent pe autonomie, independență și cooperare. Respectul, discreția și lipsa atitudinii de superioritate sau de „show-off”. Nu îmi place faptul că toate magazinele sunt închise duminica. Încă nu m-am obișnuit.
Ce-ți lipsește din România?
Cafeaua, care e grozavă în atât de multe cafenele! Pilates-ul, care e super accesibil, spre deosebire de aici. Sentimentul de „acasă”, că „aparțin” locului și că înțeleg exact ce e social acceptabil într-un anumit context.
