Nu toate poveștile de emigrare încep cu o nemulțumire legată de România. Natalia (43 de ani) și Adrian Florea (46 de ani) s-au mutat în Belgia pur și simplu pentru că s-au îndrăgostit de această țară în timpul unei vacanțe. Acum au trei copii, dar când au decis să emigreze și să ia totul de la zero mutându-se în Bruxelles erau doar ei doi și dorința unei vieți frumoase și liniștite. Ea este jurnalist, el e angajat al Parlamentului European.
Înainte de a părăsi România, cei doi locuiau în București. Ea lucra la o publicație, el era director al unui hotel. „Fusesem în străinătate de mai multe ori, în vacanțe, și am fost impresionați de politețea oamenilor, de faptul că toată lumea ne saluta oriunde intram. Viața părea mai frumoasă cumva, nu pot să explic de ce anume, dar știu că mi-a plăcut foarte mult atitudinea oamenilor. Apoi, când a apărut oportunitatea de a lucra în Belgia, nu am stat mult pe gânduri, decizia a fost destul de rapidă și fără regrete”, spune Natalia.
Au luat-o de la zero, dar s-au adaptat imediat, iar anul acesta sărbătoresc 16 ani de la emigrare. Cele trei fete ale lor, Sophie, Emma și Isabelle au 11, 9 și 6 ani. Faptul că primul său copil s-a lăsat așteptat ani de zile, iar celelalte sarcini au venit ca niște surprize, au făcut-o pe Natalia să vadă timpul petrecut alături de fetele sale ca pe o binecuvântare.
Viața de mamă la Bruxelles. Planuri vs. realitate
Când era însărcinată cu prima fetiță, Natalia se gândea că de la 3-4 luni o va duce la creșă, așa cum se întâmplă cu cei mici în sistemul belgian. Concediul de maternitate este acolo de 15 săptămâni și începe cel târziu cu o săptămână înainte de data estimată a nașterii. Era încântată că, la creșă, cea mică va avea ocazia să audă și să învețe neerlandeza, iar planul era ca acasă ea să-i vorbească în română și franceză (Belgia are trei limbi oficiale – neerlandeza, franceza și germana).
După naștere, însă, planurile nu au mai contat, pentru că imediat ce a luat-o în brațe a știut că îi va fi foarte greu ca în curând să se desprindă pentru câteva ore pe zi. „Am tot amânat intrarea ei în colectivitate până la grupa mare de grădiniță. Da, știu, destul de târziu. A doua fetiță a mers mai devreme la grădiniță, iar cea de-a treia și mai devreme. Semn că mă mai relaxasem și eu în privința aceasta.”
„Une maman poule”
Experiența nașterilor în maternitățile din Belgia a fost cât de poate de plăcută, iar la externarea după prima naștere știa deja cum trebuie să-și îngrijească fetița. „Am stat internată timp de 5 zile. Spălam fetița în fiecare zi cu asistenta, o îngrijeam cu ea, făceam tot ce trebuie împreună. Apoi, odată revenită acasă, o moașă venea la câteva zile să vadă cum mă descurc cu bebelușul și dacă am nevoie de ajutor. Tot moașa m-a ajutat cu alăptarea, era cât pe ce să renunț și să îi dau lapte praf, dar totul a fost bine până la urmă și am alăptat-o până la 4 ani”, își amintește Natalia.
Natalia recunoaște că este „une maman poule” (o mamă cloșcă), așa cum spun francezii, și nu o dată i s-a reproșat că nu a tăiat cordonul ombilical. „Mi-am ținut fetele sub aripă până le-am simțit eu pregătite să se desprindă singure, încet, încet, de lângă mine.” După nașterea primului copil, Natalia a pus bazele unui proiect jurnalistic ambițios, ROEXPAT, o organizație de presă online pentru românii din diaspora. Și-a dorit să îmbine cât mai plăcut viața de părinte cu cea profesională, să fie alături de copii și, în același timp, să continue să facă ceea ce-i place cel mai mult: să scrie. Munca sa presupune timp pentru documentare, inspirație, interviuri. În același timp, trebuie să aibă grijă de cele trei fete. „Nu e totdeauna ușor să le împaci pe toate, mai ales când copiii sunt mici și îți solicită atenția non-stop”, mărturisește ea.
De patru ani, Sophie, Emma și Isabelle merg la grădiniță/ școală, iar Natalia are mai mult timp liber pentru scris. Își stabilește agenda zilnică și interviurile în funcție de orarul lor sau de activitățile lor extrașcolare, și la fel face și soțul său. „Îmi doresc mult, ca orice mamă, ca tot timpul acesta petrecut atât de mult împreună să le ajute să fie apropiate una de cealaltă, să se iubească mult și să se ajute între ele. Indiferent unde le va purta viața”, spune Natalia.
Belgia vs. România. „Rămânem aici”
Unul dintre marile beneficii ale faptului că au emigrat este sistemul de educație de care au parte fetele, consideră Natalia. Materia este predată astfel încât copiii rețin 80% din informație încă de la școală, iar cei mici scapă de emoțiile vorbitului în public încă de la grădiniță. Despre sistemul flamand de învățământ nu are foarte multe detalii, pentru că au ales pentru fete modelul francez, care pune accentul pe creativitate, dezvoltarea interumană, practică. „Ce îmi place cel mai mult la școala fetelor mele este încurajarea exprimării libere și faptul ca nu se pune presiune pe copii. Temele sunt lejere (se lucrează mult în clasă), ședințele cu părinții sunt individuale, iar copiii sunt învățați să-și respecte colegii indiferent de situația lor”.
Ieșirile și activitățile practice organizate de școală îi ajută pe cei mici să învețe și să rețină mult mai ușor materia și îi stimulează să fie curioși și independenți. Sistemul de învățământ pune foarte mult accentul pe exprimarea liberă și pe metodele interactive de învățare: copiii scapă de emoții de la vârste fragede și învață să aibă încredere în ei. Natalia își amintește că fetele au susținut prima lor prezentare în fața colegilor în ultimul an de grădiniță.
Întoarcerea în România, exclusă
Natalia și Adrian nu au regretat nicio clipă alegerea făcută cu 16 ani în urmă și nu s-au simțit niciodată discriminați în țara adoptivă. Am întrebat-o pe Natalia ce i-ar sfătui pe cei ce se gândesc să le urmeze exemplul: „Să se mute în Belgia numai dacă le place ploaia! Lăsând gluma la o parte, cunosc persoane care au venit aici cu copii destul de mari și s-au adaptat excelent, iar profesorii s-au implicat foarte mult ca ei să se integreze bine”. Cât despre o posibilă întoarcere în România, familia Florea nici nu ia în calcul această variantă. Au locuri de muncă stabile și bine plătite, fetele merg la școală și au prieteni în această țară. „Belgienii pot părea oameni mai reci, dar odată ce ajungi să lucrezi printre ei și să îi cunoști îți dai seama că nu e așa. Poate că nu se exteriorizează așa mult ca noi, sunt mai reținuți, dar ăsta nu este un lucru negativ neapărat.”
