Asta da provocare, să-ți amintești și povestești despre prima iubire… Iubirea aia pe care nu o uiți toată viața, deși a fost numai în mintea ta. În imaginația ta. Iubirea aia nu doar neîmpărtășită, dar nici măcar știută de cel pentru care plângeai și suspinai. Iubirea pentru care ai scris versuri, iubirea care îți acapara gândurile, ți le fura, ți le amesteca, le arunca în sus ori dădea cu ele de pământ. Iubirea care te făcea uneori să te comporți prostește și alteori să te însingurezi, preferând să visezi. Iubirea în numele căreia îți promiteai să te schimbi, iubirea care te făcea să te crezi personaj principal al celor mai celebre romane și al celor mai profunde drame, aceeași iubire de care îți doreai să te lepezi pentru totdeauna, ca să nu te mai doară.
Dacă îmi amintesc bine, aveam aproape 14 ani. Vizavi de casa în care locuiam era o clădire de birouri a unei mari uzine, „Vulcan”. La parterul clădirii era Centrul de Calcul, iar de pe balconul casei vedeam exact în interior, pentru că aproape toată fațada era o uriașă fereastră. Cu geamuri securizate, dar și cu gratii din fier forjat, pentru că în anii 81 – 82 calculatoarele erau prețioase rău de tot. Îmi amintesc inclusiv cum se numea acea generație de calculatoare: Felix. Niște hardughii mari și zgomotoase, dar fascinante pentru copilul care eram.
Doi ochi verzi ca iarba
Ei bine, în acel Centru de Calcul lucra el. Îl vedeam ca pe un super-erou care știe să umble la mașinăria aia „ciudată” care mai avea și un ecran, ca de televizor, pe care putea să scrie… Doamne, ce minunăție!
Într-o după amiază de vară, eram în mijlocul străzii, cu alți copii, ne jucam cu mingea. Cum-necum, cineva a aruncat mingea în fereastra deschisă de la etajul întâi al Centrului de Calcul. Nimeni nu avea curaj să strige și să o ceară, așa că ne-am așezat resemnați pe bordura trotuarului. După o vreme, a ieșit la fereastră un tânăr (da, da, El era!) cu mingea într-o mână și cu cealaltă făcându-ne semn să venim. Nu cuiva anume. Dar, fiindcă nimeni nu avea curaj să se ducă pentru că nu știam la ce să ne așteptăm, dacă nu cumva urmează o muștruluială, m-am dus eu. Cu tupeu.
Am ridicat ochii, așteptând să primesc fie mingea, fie morala. Și am întâlnit doi ochi de-un verde crud, care râdeau și ei odată cu întreaga figură. Îmi amintesc că m-a întrebat cum mă cheamă, mi-a spus cum îl cheamă pe el și am primit mingea.
Făt-Frumos pe motocicletă
Că umbla cu calculatoare și ca eu îl vedeam tare frumos (semăna izbitor de bine cu Adrian Pintea, motiv pentru care nu pierdeam niciun episod din serialul „Lumini și umbre”, iar în secret îi spuneam Zeno) nu era totul. Avea și o motocicletă CZ. Verde! Pe care o parca în apropiere. Nu vă imaginați ce însemna o motocicletă CZ, ce raritate, ce vedetă era, în vremuri în care românii nu știau decât de Mobra. Motocicleta aia l-a făcut pentru mine mai zeu decât era deja!
Nu știu ce plăcere era pentru mine, nu știu ce mă așteptam să se întâmple, nu știu ce îmi imaginam și ce era în capul meu, dar niște săptămâni bune, zi de zi, i-am dezumflat roțile motocicletei. Când era schimbul unu, mă plimbam pe stradă să îi văd reacția. Când era schimbul doi și ieșea din tură la zece și jumătate seara, stăteam cu urechile ciulite și cu ochii pe ceas să vad cât timp îi ia până reușește să plece. Deja puteam să recunosc zgomotul motorului! După ce m-am plictisit de jocul asta și deja ajunsesem în faza în care nu-mi mai doream să-i fac rău, am început să îi pun aproape în fiecare zi, pe motocicletă, o floare. Flori pe care le furam din curțile vecinilor, băgând mâna prin garduri. În general hortensii.
După ce le-am lichidat pe toate, a trebuit să îmi cheltuiesc banii primiți pentru pachetul de școală ca să cumpăr garoafe. Singurele flori din florarii, de altfel. Mă învățase vânzătoarea, dacă nu era la tejghea îi lăsam moneda de 3 lei și îmi luam garoafa fără să o mai deranjez. Exact ca atunci când îi dezumflam roțile și mă plimbam pe stradă ca să-i văd reacția, așa făceam și când îi puneam flori. Într-o zi, în care m-am simțit mai curajoasă, am trecut chiar pe lângă el și l-am salutat. M-a întrebat râzând dacă eu pun florile. Sigur că n-am recunoscut, dar nici n-am mai pus altele vreodată.
Visam sa fim colegi de serviciu, cândva
Am mai stat ocazional de vorbă, iar într-o zi m-a întrebat dacă vreau să văd cum e într-un Centru de Calcul, dacă vreau să văd calculatoarele. Am crezut că o să explodez de atâta emoție. Eram în clasa a opta, și după vizita aceea mi-am zis că eu la Liceul de matematică-fizică nr. 1 dau examenul de treapta întâi, că aveau clasă de informatică. Visam ca după patru ani să lucrez acolo, cu el… Bine că nu m-am dus, că mă duceam degeaba, bineînțeles. Eram praf la matematică.
De câte ori îi ieșeam în cale „întâmplător”, când pleca spre casă, mă întreba ce mai fac cu școala, cum mai e. A fost o dramă pentru mine că nu am fost lăsată să mă duc la liceul acela, dar l-am crezut pe El când mi-a spus că voi putea să lucrez într-un Centru de Calcul și fără să fiu absolventă de Informatică.
Scriu, și pe măsură ce scriu, am în minte flash-uri. Când m-a plimbat cu motocicleta până la capătul străzii, când i-am fript un bulgăre de zăpadă de i-a zburat căciula de pe cap și s-a supărat pe mine, când căutam toate ocaziile de pe lume să-i dau telefon la serviciu, când îl anunțam că la Alimentara au adus ba portocale, ba bomboane cubaneze, iar el mă trimitea „să-i țin rând”, când îl conduceam până acasă (stătea relativ aproape, la vreo două stații de tramvai), când mi-a povestit despre cicatricea micuță de deasupra ochiului stâng, căpătată în scurta perioadă în care lucrase ca pompier. Iubeam cicatricea aia, închideam ochii și îmi imaginam că o mângâi cu un deget.
Ultima noapte de visare
Trecuseră doi ani, eram cumplit de îndrăgostită, iar grija mea cea mai mare era să nu mă trădez în vreun fel. Simțeam nevoia să scriu despre asta, mai mult decât o făceam în jurnale. (Jurnale pe care le-am păstrat până acum doi ani, când le-am găsit, le-am recitit, am zâmbit cu îngăduință adolescentei care am fost, după care le-am aruncat, lucru de care acum îmi pare nițel rău). Mi-a venit atunci ideea să scriu o carte, m-am și apucat, dar personajul meu era la fel de stupid ca mine, așa că am renunțat. Oricum, nu găseam finalul care să mă satisfacă. În schimb, am scris multă poezie. Foarte multă poezie. Caiete studențești întregi. Lui îi dădeam manuscrisele, să le culeagă și printeze, ca eu să le pot trimite la diferite concursuri literare și reviste de profil. Unele mi-au fost chiar publicate, altele – premiate. Acesta a fost poate cel mai mare câștig din povestea asta de iubire prostească și închipuită. În afara acelei perioade, n-am mai scis nici măcar un singur vers.
Când eram în clasa a zecea, ne-am mutat la bloc. Am suferit ca un câine că nu o să-l mai pot vedea în fiecare zi. Am plâns cu capul înfundat în pernă nopți la rând. Ne-am mutat primăvara, spre sfârșit de martie. Erau înfloriți cireșii. Știu că înainte de a pleca am stat într-o noapte pe balcon, zgribulită, până spre dimineață, cu ochii ațintiți la clădirea Centrului de Calcul și inspirând aerul parfumat, încercând să încapsulez în memorie momentele acelea. Care știam că odată ce vor trece, nu le voi mai trăi niciodată. Atunci am înțeles că fiecare clipă din viața noastră este irepetabilă. Că o trăim o singură dată. Aveam aproape16 ani, eram la vârsta la care începem să filosofăm (ieftin, uneori), să ne punem întrebări și să căutăm răspunsuri.
Accidentul
Tot în anul acela, el s-a căsătorit cu o colegă a lui, pe care o știam. M-am întâlnit întâmplător cu el după ceva vreme, să fi fost un an de când mă mutasem. Veneam de la liceu, eram cu o prietenă și, în zgomotele amestecate ale străzii, i-am auzit și recunoscut motorul motocicletei. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am albit la față. M-a văzut, a oprit, am făcut puțină conversație, ne-am luat la revedere și asta a fost tot. A fost ultima oară când l-am văzut. Un coleg și bun prieten al lui, Andi, locuia în cartierul în care mă mutasem și se întâmpla să ne mai întâlnim. Mi-a povestit la un moment dat că erau amândoi cu motocicletele și că au avut un accident. Andi stătuse vreo două-trei luni în spital, operat, în gips, cu multiple fracturi, cu picioarele suspendate în niște scripeți.
El scăpase ieftin, doar cu o lovitură la cap, dar nu gravă, pentru că purta cască, așa că n-a fost nevoie să stea nici măcar o zi în spital. Mi-a părut rău pentru Andi, pentru ce pătimise, dar m-am bucurat că n-a fost el în locul lui. Doar că, un an mai târziu, s-a arătat efectul întârziat al acelei lovituri la cap. Soția lui a făcut tot ce i-a stat în putință să fie salvat, a ajuns la profesorul Dănăilă, a fost operat, dar degeaba. Șerban, prima mea dragoste – platonică, dar dragoste, iată, memorabilă -, s-a stins la nici 33 de ani.
Am simțit că-ți sunt datoare cu hortensii
Povestea asta i-am spus-o, după destui ani, într-o anumită împrejurare, unei prietene, o tipă sensibilă, căreia îi plăceau poveștile romantice. Ea a fost cea care m-a convins să sun la fostul lui loc de muncă, să văd care dintre colegii lui încă mai lucrează acolo și să întreb unde este înmormântat. Am făcut-o pentru că m-a bătut la cap, timp de o săptămână, zi de zi. Lucram cu ea în același birou, n-am avut scăpare. Tot ea m-a convins să și merg acolo, promițându-mi că mă va însoți. Am găsit într-un final micul cimitir, undeva pe lângă Autogara Filaret. Am dat să intru, dar m-am oprit în poartă și i-am spus prietenei mele: „Păi și de unde să știu eu unde este mormântul? Ce să fac acum, să le iau pe toate la rând?!”
Am tras aer în piept, am înghițit de mai multe ori ca să-mi plece nodul ăla blestemat din gât și mi-am zis că las instinctul să mă ducă, fie ce-o fi. Nu aveam timp de pierdut, era în amurg și în niciun caz nu aveam de gând să las înserarea să mă prindă acolo, pentru că nu e cel mai încântător loc. Poate nu o să fiu crezută, dar asta nici nu contează, atâta vreme cât eu știu cum a fost. Doar că nu știu ce a fost… M-au dus picioarele acolo unde trebuia să ajung, ca și cum ele mai fuseseră acolo și știau deja drumul. N-am înțeles și n-o să înțeleg niciodată.
Nu m-am simțit în largul meu, chiar dacă prietena mea a avut delicatețea de a se îndepărta ca să mă lase câteva clipe singură. Am aprins o lumânare și am plecat destul de repede. Dar m-am întors după o săptămână, singură, ca să-i aduc, din nou, hortensii. Era exact vremea lor. Sfârșit.
Dacă îți place cum scrie Laura Bogaciu, îți recomandăm să citești și alte confesiuni semnate de ea:
- „Am încercat să-mi cresc fiica invers față de cum m-a crescut mama. Dar de tonul ridicat nu am scăpat”
- „Obsesia pentru ordine și curățenie s-a transmis genetic în familia mea”. Teroarea scamei pe covor și a picăturii de ulei pe aragaz
- Copil sau câine? Amândoi. „Cine renunță la animal când se naște copilul are caracter josnic”
- „Principalul motiv de scandaluri și pedepse cu mama era ordinea și curățenia. Frica venea acasă la oră fixă…”
- Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
- Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”
- „Sunt soacră și îmi bag nasul în familia copilului meu. Dar cu bune intenții!”
