Am adormit azi noapte târziu, cu grijă și cu emoție. M-am trezit azi, pe 19 mai, ca și când n-am pus geană pe geană. Corpul se resimte. Și mintea mea, la fel. Nu e doar oboseală – n-am mai dormit bine de săptămâni bune! Trăiesc un amestec ciudat de bucurie, de ușurare, amestecate cu îngrijorare. Candidatul pro-european a câștigat. Alegerile s-au încheiat. E bucurie pe străzi, pe Facebook și în sufletele oamenilor. Dar nu e o bucurie întreagă. Liniștea nu a coborât, brusc, peste toată România asta, dinăuntrul sau dinafara granițelor. Nu toți am câștigat președintele pe care l-am votat – așa e într-o democrație. Însă, cu toții ar trebui să fim „scoși la tablă”: țara asta are nevoie de noi, indiferent în ce tabără ne-am aflat înainte de aceste alegeri.
Am votat cu speranță, dar cu inima chircită. Știam că un singur vot nu le rezolvă pe toate, dar nu mai puteam trăi în frică. Frica de ce-ar însemna pentru copilul meu o Românie ruptă de Europa, închisă în izolaționism, cu lideri care vorbesc despre glorie națională, dar care învrăjbesc în loc să aducă binele în casele celor care i-au votat. Am mers la vot pentru ca al meu copil să poată învăța în propria țară despre libertate, nu despre obediență. Pentru ca toți copiii să crească într-o Românie în care „să fii diferit” nu e un stigmat, o țară în care dialogul contează, unde nu domnesc dezbinarea, furia și urletele, unde a gândi altfel decât celălalt este un drept constituțional.
Știu că urmează luni grele. Sau chiar ani întregi. Criza economică e deja aici. Fisurile sociale sunt adânci. Familiile noastre, nu-i așa?, s-au divizat în „tabere” pro și contra. La prânzul de Paște s-a tăcut mult. Prea mult. Am uitat, în lunile astea de criză politică, să vedem ceea ce ne unește. Și ne-am lăsat prea mult duși de val. Dar azi, mai mult ca niciodată, simt că trebuie să vorbim. Nu în contradictoriu. Ci cu înțelepciune și cu blândețe. Avem nevoie să ne aducem aminte că suntem aceeași familie, același popor, chiar dacă nu gândim la fel. Poate nu vom fi niciodată pe deplin de acord. Dar, cu siguranță, ne putem uni forțele pentru binele copiilor noștri. Ei trebuie să fie numitorul nostru comun.
Suflecăm mânecile. Și ne punem pe treabă
Votul e doar începutul. E promisiunea că vrem să facem parte dintr-o societate în care valorile democratice contează. Dar promisiunea nu înseamnă nimic dacă nu e urmată de acțiune. De aceea, ca mamă, vreau să chem alături de mine și alți părinți. Să nu mai fim spectatori!
- Să-i învățăm pe copiii noștri ce înseamnă civismul, gândirea critică, libertatea. Nu doar din cărți, ci din ceea ce văd la noi în fiecare zi. Să ne implicăm și să le fim exemplu!
- Să cerem profesorilor să predea istoria recentă cu adevăr, nu cu frică. Să le vorbească elevilor despre ce au însemnat dictatura și comunismul, ce riscuri aduce apropierea de regimuri autoritare. Să ne întrebăm părinții cum a fost. Să ne aducem și noi aminte comunismul copilăriei noastre. Și să îl povestim celor mici.
- Să facem petiții, să cerem ca în școli să se predea educație democratică, financiară, civică, diplomatică. Copiii noștri nu au nevoie doar de formule, caracterizări de personaje și conjugări, ci de instrumente reale pentru viață. Să afle ce e un stat de drept, ce înseamnă toleranța față de celălalt, de ce contează să te implici. Să înțeleagă de ce e grav când se minte, când se fură, când se manipulează prin frică. Să le fim exemplu de bine și bunătate, de corectitudine și adevăr.
- Să cerem ONG-urilor să nu mai rămână doar în orașele mari. Să facem voluntariat și să le ajutăm să meargă la firul ierbii, în satele și cartierele defavorizate, acolo unde copiii învață de mici că „politica e murdară” și că „oricum nu se schimbă nimic”.
- Și să nu uităm de noi înșine. Să ne uităm în oglindă: și noi avem de lucru! E timpul să ne autoeducăm. Să citim, să înțelegem, să (ne) întrebăm. Să știm sigur ce schimbări putem face – de la mentalitate la stil de parenting. Să cerem socoteală politicienilor nu doar în campanie, ci în fiecare lună. Să nu mai acceptăm deloc ideea de „merge și așa”. Pentru că nu merge. Nu mai merge deloc!
- CITEȘTE ȘI: Ce lume le pregătim copiilor după 18 mai? O lume în care cine nu țipă e „mucușor”? Nu, mulțumesc!
Împreună. Fără salvatori
Poate cel mai mare pericol care ne pândește nu e criza economică, nici radicalizarea, nici fuga creierelor, nici dezinformarea. E resemnarea. Ideea că „n-avem ce face”, că „toți sunt la fel”, că „oricum nu se schimbă nimic”. Acea formă de oboseală sufletească în care renunțăm să mai credem în bine, în ceilalți, în noi înșine.
Dar nu putem să ne creștem copiii într-o țară în care nimeni nu mai speră. Așa că, în loc să așteptăm următorul „om providențial”, hai să începem fiecare cu ce avem. Cu ce putem. Cu noi. Să nu mai așteptăm un „salvator”. Un om care să „facă ordine”, să ne „scape” de haos. După lunile astea, nu cred că mai avem voie să funcționăm așa. Un singur om nu va repara totul. Nu poate să facă asta și nici n-ar fi corect. Trebuie să punem umărul cu toții, ca și când am îngriji un bolnav. Să ne adunăm cu toții în jurul generației care vine, să vedem cum le putem netezi copiilor viitorul lucrând la prezentul nostru. Să avem grijă și de bătrânii noștri, și de cei defavorizați. Statul suntem noi, toți cetățenii. La asta să ne gândim când cerem ca statul să funcționeze pentru toți la fel. Iar dacă nu funcționează, să-l corectăm. Cu civism, nu cu violență. Cu implicare, nu cu dezbinare. Cu empatie, nu cu ură. Cu mânecile suflecate, cum ziceam.
Nu ne mai putem permite să spunem „eu nu mă pricep la politică”. E ca și cum ai spune „nu mă pricep la viață”. Politica ne afectează salariile, starea școlilor și a spitalelor, libertatea. Fiecare dintre noi trebuie să citească măcar o știre pe zi – dintr-o sursă credibilă. Să urmărească ce promit aleșii noștri și ce fac concret, din tot ce au promis. Să faci politică înseamnă să te lupți pentru peticul de parc pe care vor să construiască cine-știe-ce clădire de birouri, dar și să ceri socoteală primarului care schimbă pavele, când școlile nu au grupuri sanitare decente.
Să scriem emailuri. Să participăm la dezbateri. Să votăm informat, nu emoțional. Dacă un politician nu își respectă promisiunile, să fim acolo să-i cerem socoteală – civilizat, dar ferm. Să susținem jurnalismul de investigație, să ne învățăm copiii să distingă o știre de un zvon, un fapt de o părere. România se poate vindeca doar dacă noi, cetățenii ei, nu mai fugim de partea noastră de responsabilitate.
Ce putem face, concret, noi părinții?
În viața de zi cu zi
Să nu așteptăm ca doar în școală să li se predea copiilor lecția democrației. Să mergem cu ei la o dezbatere publică, la o ședință de bloc sau a consiliului local. Să discutăm cu ei atunci când avem de făcut alegeri – fie că vorbim despre proiectele noului primar sau despre cum amenajăm spațiul verde din jurul blocului. Arătați-le cum se face o petiție – poate pentru renovarea școlii, poate pentru mai mult spațiu verde. Implicați-vă atunci când ceva nu merge în societate, când ceva nu e corect. Semnalați primăriei gropile, locurile de joacă cu echipamente defecte, adunați hârtia de pe jos, indiferent cine a aruncat-o, bateți-le (civilizat) obrazul celor care uită să strângă în urma cățelului lor. Civismul se învață din viața reală, nu doar din povești. Copiii trebuie să vadă că părinții plătesc taxe, dar și că își apără drepturile care decurg din a fi un cetățean corect.
- CITEȘTE ȘI: Vorbiți-le copiilor despre manipulare! Nu-i lăsați pradă algoritmilor, boților, propagandei!
La școală
Nu mai e suficient să stăm cuminți la ședințele cu părinții. Avem dreptul – și datoria – să cerem explicații când în școală nu se vorbește despre Revoluția din ’89, despre Holocaust sau despre ce a însemnat comunismul. Să întrebăm de ce nu se predă educație civică reală, de ce nu se vorbește prea des despre încălzirea globală și protecția mediului, când „școala altfel” nu face decât să fie un fel de minivacanță cu excursii de sezon. Să propunem teme actuale – despre fake news, despre cum funcționează presa liberă, despre diversitate. Să nu ne temem de cuvinte. Copiii noștri sunt mai înțelepți și mai deschiși decât îi bănuim.
Să protestăm civilizat când schimbările în Educație se fac doar de dragul de a bifa ceva în portofoliu, fără ca miniștrii să gândească implicațiile în viața copiilor pe termen lung. Să știm să le spunem copiilor noștri când sistemul greșește, dar și să le arătăm de ce e important să învețe – pentru viitorul lor. Să cerem formare concretă în domenii în care sistemul educațional are lacune. Să cerem profesorilor să fie dascăli adevărați. Să sprijinim inițiativele bune din școli – cercuri de dezbateri, implicare civică, cluburi de lectură, discuții despre teme sociale. Să propunem ca școlile să aibă frecvent invitați specialiști pe diferite domenii, care să-i învețe pe copii despre viață. Și să oferim din timpul nostru acolo unde putem. Un părinte informat și implicat poate schimba – nu doar modul în care se simte copilul său la școală-, el poate insufla curaj și mai multă deschidere unor dascăli care își iubesc profund meseria. Și ei au nevoie să știe că nu sunt singuri.
Din școala vieții
Suntem părinți, dar fiecare dintre noi se pricepe la ceva anume – fie că suntem avocați, antreprenori, bucătari sau muncitori în construcții. Și noi putem să ne implicăm activ în „școala” copiilor noștri. Ce-ar fi dacă ne-am duce cu toții copiii la serviciu o dată pe lună. Aș propune un program național, pe model american, „ziua în care vii cu copilul la lucru” sau „ziua în care vii cu părintele la școală”. Ce știu despre noi copiii noștri? Cu ce ne ocupăm când nu suntem lângă ei? Ce aptitudini avem și putem să le dăm mai departe? Le-ar plăcea copiilor, oare, să facă un „internship” alături de părinți? Eu cred că fiecare din noi (copil sau părinte) am avea doar de câștigat. Antreprenori, deschideți ușile birourilor voastre pentru cei tineri, care nu știu ce să aleagă în viață. Îi puteți ajuta să își vadă mai de aproape viitorul, să își descopere pasiuni sau chiar un drum de urmat. Vorbiți cu diriginții și oferiți-vă voluntari să vorbiți la clasă. Sunt convinsă că fiecare din noi ar găsi o oră „de donat”.
Implicare civică
Dacă lucrați într-un ONG, începeți un parteneriat cu o școală rurală. Dacă sunteți părinte, susțineți aceste organizații – financiar sau prin voluntariat. Întrebați în comunitate ce proiecte există, sprijiniți pe cineva care și-a propus să schimbe – în bine – ceva. ONG-urile au nevoie de bani, dar și de timpul nostru, ca voluntari, au nevoie de voci noi, de promovare. Nu ne putem permite ca o parte din țară să se simtă uitată. Să reparăm, împreună, acele medii unde lipsa banilor, a educației adecvate și a informării corecte devin teren fertil pentru frică, manipulare și ură.
Copiii sunt oglinda noastră: vindecându-ne, îi ajutăm
Să ne autoeducăm înseamnă și să ne privim cu sinceritate în oglindă. Ca părinți, purtăm mai departe tipare moștenite: frica de autoritate, rușinea tăcută, neîncrederea în sine, furia ținută sub piele. Nouă ni s-a spus „copiii trebuie să stea în banca lor”. Ne e greu să vorbim despre emoții pentru că, poate, n-a vorbit nimeni cu noi despre ele. Dar vrem ca ai noștri copii să fie liberi, empatici, conștienți de sine. Atunci e nevoie, mai întâi, să ne vindecăm noi.
Să citim despre parenting sănătos, nu doar despre „cum să-i facem cuminți”. Să mergem la terapie dacă putem – nu e un lux, e o formă de igienă sufletească. Să vorbim despre anxietăți, despre epuizare, despre burnout. Să recunoaștem că uneori ne simțim depășiți, și că asta nu ne face părinți răi – ci doar oameni care au nevoie de sprijin. Putem forma grupuri de sprijin în comunitate, online sau în cartier, unde părinții se pot asculta unii pe alții fără judecată. Putem apela la psihologi școlari, la consilieri, la cărți și podcasturi care vorbesc despre traumă, despre nevoile reale ale copilăriei, despre cum să repari acolo unde ai greșit.
Copiii noștri nu ne cer perfecțiune. Ne cer să fim prezenți, sinceri și dispuși să învățăm. Când le validăm emoțiile, când le spunem „îmi pare rău” sau „nu știu, dar pot învăța”, le oferim cel mai puternic model de reziliență.
România, țara din care copiii nu (mai) visează să plece
Vor mai pleca generații întregi, poate, din țară. Dar ce-ar fi să plece doar pentru că vor și doar pentru a-și împlini un vis? Nu pentru că trebuie, nu pentru că nu se mai poate trăi aici. Nu pentru că sunt dezamăgiți de societate, de școală, de cum merg lucrurile. Sau, mai bine zis, de cum batem pasul pe loc. Cum ar fi ca ai noștri copii să știe despre România că e o casă unde se construiește pe temelii solide, unde nu e rușinos să muncești, să fii corect, să trăiești cu demnitate, să speri, să prosperi?!?
Eu, una, vreau să rămân. Vreau să lupt pentru o țară în care copilul meu să nu se teamă nici de război, nici de propagandă, nici de întunericul minciunii. Vreau să fie liber să își exprime părerea, să știe că are drepturi egale, că e respectat și ajutat să devină ce-și dorește el. Vreau o Românie în care ne iubim pământul, dar nu ne închidem granițele inimii.
De aceea, îmi doresc să nu ne întoarcem „la treburile noastre”, la liniștea falsă de dinainte. Hai să rămânem treji. Responsabili. Uniți. Nu suntem bine, dar nici pierduți. Suntem doar la început. Și avem copii care ne privesc. E rândul nostru să le arătăm cum se construiește o lume bună. Cu adevăr. Cu dreptate. Cu grijă față de celălalt. Cu mânecile suflecate. Și cu toleranță, cu speranță.
Va fi greu. Vor fi luni complicate, reforme dureroase, decizii care ne vor pune la încercare. Dar, dacă punem umăr lângă umăr, putem să ne ajutăm, putem să creștem, să ne vindecăm. Haideți să ne uităm în ochii copiilor noștri și să le promitem – nu luna de pe cer – ci viitorul. Da, pe umerii noștri stă viitorul lor. Eu, una, promit să mă implic. Semnat: o mamă care nu mai vrea să plece
