Nu știu cum ai ajuns aici. Nu știu ce ai trăit exact. Dar știu sigur că ai simțit ceva ce puțini vor înțelege vreodată. O forță care te ridică și te ține în picioare când lumea din jur pare că se destramă. O durere care nu trece cu somn, nici cu timp, dar care se transformă în iubire necondiționată. Da, știu cum e. Pentru că sunt și eu tot aici. Cu ochii uneori obosiți, cu sufletul de multe ori golit, dar cu inima plină de un copil care mi-a arătat sensul vieții, într-un fel în care nimeni nu o făcuse înainte.
Dar azi vreau să îți spun un adevăr greu. Unul pe care poate nu îl vezi încă sau pe care încerci să îl alungi. Dar va veni. E bine să știi. E bine să fii pregătită.
Sunt Georgiana Mihalcea, o mamă de adult special. După ce am scris 5 ani serialul „La braț cu autismul”, voi publica o serie de scrisori pentru mamele cu copii speciali, scrisori care să le dea putere să meargă mai departe.
Rând pe rând vor pleca toți…
La început, e forfotă. Mesaje. Vizite. Empatie. „Suntem aici pentru tine!” „Ce minune de copil!” „Ești o mamă eroin!.” Oamenii se strâng în jurul tău ca un zid cald. Poate chiar îți dau impresia că nu vei fi niciodată singură.
Dar încet-încet, se face liniște. Nu brusc. Ci ca o ceață care se așază pe nesimțite. Prietena aceea care te suna zilnic, acum „n-are timp”. Cealaltă „nu știe ce să-ți spună”. Uneori le înțelegi. Alteori te doare. Ai vrea să le spui: „Nu-mi trebuie soluții, doar rămâi.” Dar nu o faci. Pentru că ești ocupată cu terapii, cu drumuri, cu lupte nevăzute. Și într-o zi te trezești că ai devenit „prea mult” pentru unii. Vor pleca. Și nu va fi vina ta.
Uneori pleacă și cei din familie…
Aici doare altfel. Mai adânc. Mai personal. Mai amar. Pentru că te aștepți ca sângele tău să stea lângă tine, indiferent ce aduce viața. Dar nu e întotdeauna așa. Uneori, cei mai apropiați te evită. Te judecă. Sau, mai rău, îți judecă copilul. Cu fraze „bine intenționate” care ți se înfig în suflet ca niște cuțite: „Nu l-ai crescut bine”, „E prea răsfățat”, „E doar o fază”.
Alteori, se retrag din tăcere. Nu mai întreabă de voi. Nu mai vin în vizite. Nu îți oferă nici măcar un gând. Și te întrebi: Cum poate cineva din familia mea să nu-l iubească pe copilul meu așa cum e? Răspunsul e greu, dar sincer: nu toți pot. Nu toți știu. Nu toți vor.
Uneori… pleacă și partenerul
Și dacă n-a plecat fizic, poate a plecat emoțional. Poate nu mai e acolo, lângă tine, cu tot sufletul. Poate s-a închis. Poate se ascunde în muncă, în vină, în rușine sau în neputință. Sau poate chiar a făcut bagajele și a ieșit pe ușă. Lăsând în urmă un copil care nu a greșit cu nimic. Și o mamă care a devenit între timp și tată, și terapeut, și sprijin, și zid. Dacă ai trăit asta, te înțeleg. Dacă o trăiești acum, îți țin inima în palme. Dacă nu, roagă-te să nu. 4 din 5 cupluri în care se naște un copil special se destramă. Eu am avut noroc, sper să ai și tu!
Dar nu e vina ta
Asta trebuie să ți-o spui zilnic. Cu voce tare, dacă e nevoie. Pentru că uneori, când toți pleacă, când rămâi cu doar ecoul tăcerii și al pașilor grăbiți care s-au îndepărtat, începi să te întrebi: Oare eu am greșit cu ceva? Oare eu i-am împins?
Nu. Nu tu. Ci ceea ce porți pe umeri. Povara, misiunea, crucea, darul, spune-i cum vrei. Unii nu pot duce, nu pot nici măcar să o privească. Alții nu au tăria să rămână lângă ea. Nu pentru că sunt răi. Ci pentru că nu știu cum să fie buni în fața durerii altuia.
Dizabilitatea nu e pentru oricine
Știu, sună dur. Dar este adevărul gol-goluț. Dizabilitatea sperie. Dizabilitatea schimbă regulile jocului. Dizabilitatea dezvăluie adevăratele fețe ale oamenilor. Cine nu are compasiune, înțelepciune, răbdare și iubire necondiționată, nu rezistă. Se va retrage, se va scutura de praf și va merge mai departe, pe drumul lui mai ușor. Și nu e treaba ta să-l oprești. E treaba ta să te ții tare pentru ce contează cu adevărat.
Tu nu ai fost aleasă la întâmplare
Poate ți-ai spus de multe ori: De ce eu? Poate ai plâns până târziu în noapte, întreabând cerul: Cu ce am greșit? Dar adevărul e altul. Tu nu ai fost pedepsită. Tu ai fost aleasă. A fost nevoie de o inimă ca a ta. De un suflet care să nu cedeze. De un om care să vadă frumusețea acolo unde alții văd „defect”. Tu ai fost aleasă pentru că în tine există ceva ce nu poate fi învățat din cărți: o putere tăcută, o blândețe infinită, o reziliență pe care nici nu știai că o ai… până când ai avut nevoie de ea. Ai fost aleasă pentru că numai tu poți fi mama acestui copil. Și să-l iubești așa cum are el nevoie să fie iubit.
Tu ești acolo pentru el. Și el e acolo pentru tine.
Într-o lume care adesea se grăbește, care nu are timp de altfel, copilul tău ți-a dat cel mai prețios dar: oprirea. Acel stop care te forțează să vezi ce contează cu adevărat. Să trăiești altfel. Mai prezent. Mai atent. Mai profund.
Legătura dintre voi doi e ceva ce nu se poate explica. Este dincolo de cuvinte, dincolo de gesturi. El simte când ești obosită, când te frângi, când taci în loc să plângi. Și uneori, fără să spui nimic, se lipește de tine și știi că e acolo. Cu tot sufletul. Nu-ți dori să fii ca alții. Nu-ți compara drumul cu al nimănui. Pentru că ce aveți voi doi e un univers întreg. Și nimeni, dar nimeni nu vi-l poate lua.
Vor rămâne doar cei buni
Cei care nu fug. Cei care nu se tem. Cei care poate nu înțeleg tot, dar aleg să stea. Să asculte. Să ajute. Să țină de mână. Nu vor fi mulți. Dar vor fi de-ajuns. Și sunt cei care contează. Unul singur care rămâne sincer, devotat și blând, valorează cât o sută care au fost doar prezențe de decor. Oamenii buni nu pleacă. Sau, dacă o fac, nu uită. Se întorc. Întotdeauna se întorc.
Iartă-i. Înțelege-i. Mergi mai departe.
Poate că în tine zace o furie surdă. O întrebare care te macină: Cum au putut? Iartă-i. Nu pentru ei. Ci pentru tine. Eliberarea ta nu vine din răspunsuri, ci din liniștea pe care o găsești atunci când accepți că unii nu au putut duce. Și că nu e datoria ta să-i schimbi. Datoria ta e să mergi mai departe. Cu inima ușoară, cu pașii fermi, cu privirea înainte. Să ierți nu înseamnă să uiți. Înseamnă să nu-ți mai îngreunezi sufletul cu ceva ce nu mai are loc în viața ta.
Tu nu ești singură. Niciodată.
Asta să nu uiți. Chiar dacă uneori pare că totul s-a golit în jurul tău, există o rețea tăcută de mame ca tine. Care simt la fel. Care trec prin aceleași furtuni. Care nu judecă. Nu întreabă prea mult. Ci doar înțeleg. Poate nu v-ați cunoscut încă. Poate nici nu veți ajunge să vă vedeți. Dar sufletele voastre se ating, undeva, dincolo de ecrane, dincolo de orașe, dincolo de singurătate. Și dacă într-o zi simți că nu mai poți, adu-ți aminte de mine. De noi. De toată armata asta de mame speciale care merge înainte chiar și cu sufletul în genunchi.
Pentru că nu suntem doar mame. Suntem lumină pentru copiii noștri. Suntem coloană pentru zilele lor frânte. Suntem viață pentru viețile lor speciale.
Ridică-te. Pentru că poți.
Vor pleca. Unii deja au plecat. Dar tu rămâi. Pentru că ai o misiune. Și misiunea ta e mai importantă decât absențele. Mai mare decât lipsa. Mai profundă decât orice pierdere. Ești mama unui copil care te-a ales pe tine. Și nu putea face o alegere mai bună.
