Câți dintre noi nu postăm fotografii sau filmulețe pe rețelele de socializare cu copiii noștri? Primul zâmbet, primii pași, primele cuvintele – le numim amintiri. Documentarul „Influență proastă: Partea întunecată a lumii copiilor influenceri” (Bad Influence: The Dark Side of Kidfluencing) m-a forțat să văd altfel lucrurile. Nu e despre platforme. Nu e doar despre prădătorii care se ascund în spatele unor identități false de după care privesc la inocența copiilor noștri. E despre noi, părinții. Ce alegem să postăm, de ce o facem și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru validare, bani sau o imagine perfectă. Acest articol e o confesiune construită în jurul a 7 întrebări pe care fiecare dintre noi ar trebui să și le pună înainte să apese „Postează”.
Când copila mea era mică, am lăsat-o să posteze pe canalul meu de YouTube cum făcea slime-uri, provocări în parc cu prietenii, unboxing. O joacă, un hobby modern – că, deh, s-a inspirat din postările „drăguțe” ale altora de pe YouTube și m-a convins. „De ce nu?” mi-am zis și am ajutat-o. Am postat amintiri din vacanțe. Mi se părea inofensiv. Dar după ce am văzut documentarul Influență proastă, totul s-a schimbat.
Lumea din spatele camerei de filmat nu e deloc roz
Am crezut, ca mulți părinți, că există o zonă „safe” a YouTube-ului – conținut făcut de copii pentru copii, genul acela de filmulețe cu provocări amuzante, dansuri în curte, farse între prieteni. Piper Rockelle și gașca ei – „Piper Squad” – păreau fix asta. Un grup de copii simpatici care-și trăiau copilăria online, cu zâmbetul pe buze și milioane de abonați la picioare. Dar realitatea din spatele camerelor a fost orice, numai „ok” nu.
Documentarul pleacă de la un caz real și explorează ascensiunea și controversele din jurul vedetei YouTube Piper Rockelle și a mamei sale, Tiffany Smith, care a gestionat „cariera” de influencer a fiicei sale într-un mod intens și controversat. Rockelle a devenit faimoasă în lumea rețelelor sociale, în special pe YouTube, unde, alături de un grup de prieteni cunoscut sub numele de „The Squad”, a creat conținut destinat unui public tânăr. Sub conducerea mamei sale și a partenerului acesteia, Hunter Hill, canalul a generat venituri semnificative, depășind 500.000 de dolari pe lună.
În 2022, unsprezece foști membri ai „The Squad” au intentat un proces împotriva lui Smith și Hill, acuzându-i de încălcări ale legislației muncii pentru minori și de comportamente abuzive, inclusiv comentarii sexuale inadecvate. În documentar apar declarațiile filmate ale foștilor membri și ale părinților acestora. O fostă componentă a grupului povestește cum, la vârsta de 12 ani, a mers la un oficiu poștal cu Smith ca să expedieze un colet cu lenjeria intimă a lui Rockelle. Când a întrebat de ce, Smith i-ar fi spus: „Bătrânilor le place să le miroasă.”
Cât e distracție, și mai ales, pentru cine?
După ce am văzut documentarul „Influență proastă”, am simțit cum mi se prăbușește imaginea idealizată. Sub fațada de gașcă veselă și creativă stătea o structură toxică, condusă de mama lui Piper și partenerul ei. O femeie care nu doar că manageria totul, ci și controla, manipula, presa și chiar abuza. Emoțional, verbal, uneori – incredibil – sexual. Mai mulți dintre adolescenții care au apărut ani la rând în clipurile Piper Squad erau minori când au fost implicați. Fără contracte clare, fără compensații reale și, mai ales, fără protecție.
Unii au spus că li s-au pus întrebări intime legate de viața lor sexuală, că au fost încurajați să „încerce lucruri” sub pretextul sincerității față de fani, că li s-au oferit produse cu canabis fără să știe. Iar când unii dintre ei au încercat să plece, Smith le-ar fi sabotat propriile canalele Youtube, tăindu-le din vizibilitate și audiență. Procesul s-a încheiat în 2024 cu o înțelegere de 1,85 milioane de dolari. Dar cum pui preț pe adolescența pierdută? Pe rușinea care rămâne? Pe trauma de a te simți folosit de cineva care trebuia să te protejeze?
- CITEȘTE ȘI: Mamele de pe Youtube, sursă de ispirație. Câștigă milioane de dolari! – Totul Despre Mame
7 întrebări incomode pentru noi, părinții
Influență proastă este un avertisment puternic pentru părinți și pentru societate în general, evidențiind pericolele ascunse ale expunerii copiilor în mediul online și necesitatea unei reflecții profunde asupra responsabilităților parentale în era digitală. Arată clar că o proporție semnificativă a publicului pentru astfel de conținut este formată din adulți, ceea ce amplifică preocupările legate de siguranța copiilor.
- CITEȘTE ȘI: Copilul meu vrea să fie influencer. Ce să fac?
1. De ce aș posta despre copilul meu?
Pentru că e frumos. Deștept. Are umor. Pentru că îmi umple inima de mândrie și parcă vreau să vadă toată lumea asta. Dar nu, adevărul mai puțin flatant e că uneori postăm pentru noi. Pentru validare. Pentru like-uri. Pentru că ne simțim văzuți prin ei. Și asta e o povară prea mare pentru niște umeri mici.
2. Ce fel de conținut aș posta?
Nu m-am gândit niciodată până acum cât de ușor devine copilul o „poveste bună”. Un moment amuzant, o criză de nervi, o glumiță spusă fără filtru. Fără context. Fără protecție. În Influență proastă, copilul nu mai e copil. E conținut. „Material”. Și părintele? Devine regizor. Editor. Manager.
Când scopul principal este să devii viral, miza trebuie crescută în mod constant. Copiii din echipă s-au simțit în permanență presați să se autopășească când venea vorba de conținut video, ceea ce a dus la acte din ce în ce mai șocante și periculoase. De la relații false și despărțiri super dramatice, până la acte cu încărcătură sexuală, cum ar fi provocarea „last to stop kissing boyfriend” – totul este pentru click-uri. Și pentru că platformele recompensează implicarea, cel mai scandalos conținut ajunge în vârf, oricât de dăunător ar fi pentru tinerii implicați.
3. Cine se uită la postările copilului meu?
Asta m-a făcut să simt fiori pe șira spinării. Cine se uită? Câți din cei care comentează „Ce dulce e!” o fac sincer și câți cu intenții pe care nu vreau nici măcar să le rostesc? Când ai milioane de urmăritori online, fii convins că sunt multe tipuri de oameni. Ai crede că ar fi în primul rând copii care se uită la alți copii, dar asta e foarte departe de adevăr. Există adulți, femei și bărbați, care se simt atrași sexual de copii.
În documentar, aflăm cum echipa lui Piper a interacționat cu bărbați online pentru a primi cadouri și sume generoase de bani. Cu cât sunt mai multe click-uri, abonați și comentarii, cu atât se generează mai mulți bani – și datorită algoritmului, și bărbații care vor vedea conținutul sunt tot mai mulți.
4. Îi ofer cu adevărat un cuvânt de spus ca influencer?
În anii ’90, copiii își doreau să se facă doctori, ingineri, bucătari. În 2025, dacă întrebi un copil ce vrea să devină o să-ți spună „influencer”. Este ușor de înțeles de ce – faima, celebritatea, popularitatea, sponsorizările. Dar care sunt capcanele faimei?
În Influență proastă, membrii echipei au spus că au muncit din greu, uneori până noaptea târziu. Și asta zi de zi. Să faci un videoclip cu prietenii poate fi distractiv, dar filmarea constantă a fiecărui unghi al vieții tale își pierde în cele din urmă distracția și se transformă pur și simplu într-un loc de muncă. Ca mamă, mă întreb: Dacă ne-am fi apucat serios de YouTube, oare chiar aș fi lăsat-o pe fiica mea să decidă ce și când postează? Sau m-aș fi implicat subtil, „ca să iasă mai bine”? La început, pare o joacă. Dar, ușor-ușor, părintele ajunge să controleze totul. În Influență proastă, mama decide tot pentru fiica ei. Și fata nu mai știe dacă mai e a ei viața aia, sau doar un scenariu cu lumini bune.
5. Ce impact emoțional va avea asupra copilului meu ceea ce postează?
Cred că, până la Influență proastă, n-am conștientizat cu adevărat cât de grea poate deveni povara atenției pentru un copil. Unul dintre foștii membri ai „Squadului” lui Piper spune un lucru care m-a cutremurat: „Când ai un public amplificat, este foarte, foarte greu să distingi ce relații sunt reale, ce prietenii sunt reale și cum arată de fapt sinele tău.”
Cum poate un copil de 10, 12 sau 14 ani să gestioneze un asemenea haos identitar? Să se întrebe mereu dacă zâmbește pentru el sau pentru public? Dacă prietenii îi sunt prieteni sau „colaboratori”? Dacă e suficient de „engaging” ca să nu piardă din followers?
Presiunea asta nu e vizibilă în clipuri. Nu vezi anxietatea sau epuizarea – doar zâmbete și like-uri. Dar dincolo de ecran, se pot ascunde depresie, confuzie și un sentiment devastator că trebuie să fii mereu „în formă” ca să fii iubit. Și niciun copil nu ar trebui să trăiască așa doar ca să-și mențină „comunitatea”. Nu e un preț corect. Și nu e un risc pe care să fiu dispusă să mi-l asum în numele copilului meu.
6. Eu cum aș fi reacționat dacă copilul meu era în „The Squad”?
Am încercat să mă pun în pielea acelor părinți care și-au lăsat copiii să intre în universul „Piper Squad”. Mamele intervievate în documentar par, la început, sincer încântate. Promisiuni de faimă, de „oportunități”, de expunere care poate duce oriunde. Dar ce faci când totul începe să se transforme? Când fiica ta lipsește de la școală de la 8 ani? Când nu mai știi dacă filmările sunt „joacă” sau „muncă”? Când observi că, de fapt, nu mai ești binevenită nici măcar pe platourile de filmare, că ți se închide ușa și ți se spune subtil că e mai bine să „ai încredere”?
Documentarul construiește imaginea unei femei – mama lui Piper – care pare să fi știut exact cum să manipuleze și să domine. Cu darul ei de a diviza și de a face gaslighting, cum spune chiar nepoata ei: „Uneori, nu înțelegeai cum te făcea să faci aceste lucruri”. O dinamică de tip cult, în care copiii erau captivi și adulții începeau să se teamă. Nu pentru ce pățeau copiii lor, ci pentru ce li s-ar putea întâmpla dacă ieșeau din sistem. Și totuși, mulți dintre ei au rămas. În tăcere.
Mi-e greu să spun că eu aș fi făcut altfel. Aș vrea să cred că m-aș fi ridicat, că aș fi zis „Stop”, că aș fi scos copilul din acel mediu. Dar îmi dau seama cât de insidios poate fi mecanismul. Cât de repede poți fi orbit de visul celebrității, de banii care încep să curgă, de sentimentul că „ești aproape de ceva mare”. Și, totuși, cum de am ajuns aici: să ne întrebăm dacă monetizarea copilăriei poate fi vreodată nevinovată? Să acceptăm că 92% din audiența influencerilor adolescenți e formată, probabil, din bărbați adulți și să nu ne revoltăm imediat?
7. De ce m-a șocat mai mult decât Adolescence?
Țin minte perfect senzația de disconfort fizic pe care am avut-o când am văzut Adolescence – acel serial tulburător care a stârnit controverse în toată lumea. Era ficțiune, dar atât de bine scrisă, atât de aproape de realitate. Atunci mi-am zis: „E înfiorător. Dar e doar un film…”
Influență proastă nu e un film. E un documentar. E 100% real. Și e mult mai greu de privit. Pentru că fetele și băieții aceia nu sunt actori. Sunt copii care chiar au trecut prin manipulare, prin expunere, prin abuz. Copii care au fost scoși de la școală, puși să muncească în fața camerei, obligați să râdă și să livreze „conținut” zi după zi, an după an.
Dacă Adolescence m-a făcut să mă gândesc „Doamne, ce lume groaznică ar fi dacă asta s-ar întâmpla cu adevărat”, atunci Influență proastă mi-a șoptit rece la ureche: „Se întâmplă. Chiar acum. Și tu te uiți.” Nu pot să ignor diferența asta. Și nici nu mai pot consuma conținut cu copii la fel ca înainte. Pentru că, spre deosebire de ficțiune, în realitate nu există „cut”, nu există „pauză de masă”, nu există actori plătiți și psihologi pe platou. Există doar părinți care, din naivitate sau lăcomie, aprind lumina camerei de filmat. Și copii care învață prea devreme cum să fie „interesanți pentru public”.
Documentarul m-a pus față în față cu o întrebare inconfortabilă: de ce nu vorbim mai mult despre responsabilitatea părintelui în toată ecuația asta? Nu pentru a o scoate pe Smith basma curată, ci pentru că, în cele din urmă, noi suntem poarta. Noi dăm acordul. Noi aprindem lumina de filmare sau o stingem.
Algoritmii nu cresc copii. Doar vizualizări, iar asta înseamnă expunere
Piper postează și azi. Are 17 ani, 805 videoclipuri încărcate și 12,1 milioane de abonați. E influencer de aproape 10 ani și a avut încasări care depășeau 500.000 de dolari pe lună, Piper are un singur capitol netrăit: copilăria.
Mi-am pus cele șapte întrebări și mi-am dat seama că niciuna nu e ușoară. Niciuna nu are un răspuns perfect. Dar toate pornesc dintr-un singur loc: grija pentru copil. Nu e ușor să reziști tentației de a arăta lumii cât de minunat e copilul tău. Nici să spui „nu” atunci când vezi că toți ceilalți „fac bani” din asta. Dar e responsabilitatea noastră. Pentru că nu algoritmii cresc copiii. Noi o facem. Și dacă nu suntem atenți, dacă nu punem limite, dacă nu ne întrebăm la timp „la ce-l expun, de fapt?”, riscăm să le dăm în mâini o povară prea grea, prea devreme. Iar în spatele fiecărui „clip viral” cu un copil, ar trebui să existe un adult care știe când să oprească filmarea. Nu pentru că n-ar fi talentat. Ci pentru că e copil. Și are dreptul să fie doar atât.
