Divorțul prin ochii copiilor. „Când divorțează, părinții devin surzi la durerea copiilor. Îi aduc la terapie doar când încep să aibă dureri fizice“

Divorțul prin ochii copiilor nu e ușor de privit, iar modul greșit în care părinții aleg să rupă relația, îi afectează puternic, spune Ramona Ivan, psihoterapeut specializat pe probleme de cuplu, într-un interviu pentru Totul despre mame.

Laura Udrea, redactor
divortul prin ochii copiilor
Orice copil are nevoie de afecțiune, atenție, iubire necondiționată, iar când părintele este prins în propria luptă, începe și copilul să se manifeste.

Când părinții divorțează, copiii trec alături de adulți prin procesul de despărțire. Cum înțeleg ei ceea ce se întâmplă și cum îi afectează, într-un interviu plin de povești răvășitoare din cabinetul de psihoterapie.

„Copiii sunt simptomul cuplului, al familiei. Comportamentul neadecvat este dus mai departe de copil, manifestându-se la nivelul vârstei respective. Ei văd, simt, sunt ca niște oglinzi ale familiei. Pentru că învață prin imitarea de comportamente“, spune Ramona Ivan, psihoterapeut specializat pe probleme de cuplu, într-un interviu despre cum se vede divorțul prin ochii copiilor.

Ziua în care tata a plecat trântind ușa

TOTUL DESPRE MAME: Mi-ai atras atenția într-o zi în care se sărbătorea Ziua Internațională a Fericirii printr-o postare într-un grup de pe Facebook despre un pacient pe care unul dintre părinți îl pedepsise suspendându-i ședințele de terapie. Care e povestea lui?  

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Acel copil este un adolescent acum. Când l-am cunoscut, avea dificultăți de integrare, blocaje emoționale și o iubită cu care își dorea să poată vorbi mai deschis. În discuțiile cu acest copil, am descoperit o amintire pe care o avea de la vârsta de 2 ani. O zi anume, cu foarte multe detalii – culoarea gecii tatălui, cum se rupseseră pantalonii polițistului la nivelul ochilor lui (probabil fusese un scandal care escaladase), cum a căzut lângă el un tablou de pe perete când tatăl a plecat trântind ușa… erau atât de multe detalii că și eu eram șocată că are atâtea amintiri de la 2 ani și mă întrebam oare cine i-o fi povestit?! La 14 ani îmi povestea cu lux de amănunte acea amintire de la 2 ani. Și am fost sigură că e amintirea lui, căci vorbisem înainte cu părinții lui, care nu aveau detaliile acestea.

Apoi, este așteptarea, care i-a devenit prietenă puștiului – să vină tatăl, să se întoarcă, să vină mama, care și ea plecase ulterior, el rămânând la bunici acum. Așteptarea asta am găsit-o la mulți copii…

O viață trăită în zona de așteptare

TOTUL DESPRE MAME: Ce te șochează cel mai adesea la acești copii?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Surzenia părinților. O să-ți povestesc o altă întâmplare. Am fost într-un liceu, ca psiholog, să le vorbesc copiilor. Era o clasă de a șasea. Aveau 12-13 ani. Jumătate din clasă avea părinți divorțați. Eu ajunsesem la ei la o oră de dirigenție, fusesem invitată de diriginta lor să le vorbesc despre educația sexuală. Doar că s-a transformat în altceva, pentru că atunci când i-am lăsat pe ei să aleagă tema, au ales să vorbim despre comunicarea cu părinții. Și, de aici, o întreagă nebunie! Cred că n-am plâns niciodată ca atunci. Toți, și eu cu ei…

Pe măsură ce curgeau poveștile lor, descopeream toate tipologiile! Era, îmi amintesc, un puștiulică mic, în față, care locuia cu tatăl și trăia – ca zonă de așteptare, mama.

TOTUL DESPRE MAME: Ce reprezintă zona de așteptare?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Zona de așteptare reprezintă motivația zilei, uneori a vieții. Ziua lui începea cu această senzație – aștept, că poate o văd azi pe mama, aștept, că poate vine astăzi. Și-mi spunea că i se pare că pe stradă îi simte parfumul, ori îi vede părul și își întoarce privirea. În povestea puștiului nostru, tatăl nu voia ca mama să fie prezentă pentru că i-a făcut nu știu ce în relație și nu poate trece peste… lupte între părinți. Iar copilul suferea îngrozitor. Nu putea să-i spună tatălui ce așteptări avea el, pentru că tatăl i-a spus că nu au nevoie de ea, și oricum, maică-sa nu-l iubește, deși femeia îl caută, îl vrea, iar el se simte bine cu ea.

Acesta era puștiulică din fața clasei. El a început să plângă primul și l-a luat în brațe colegului lui de bancă. Mi s-a părut foarte frumos acest gest. Apoi, în spate, era un puști cu ochelari. El era în altă zonă. El și cu tatăl lui nu aveau nevoie de femei. Nu le trebuia. Și exact așa vorbea și el – „nouă nu ne trebuie. Noi suntem foarte fericiți împreună. Noi facem lucruri de băieți. Mama nu vine niciodată, dar nici nu-mi trebuie. Și nici lui tata. Oricum, femeile nu sunt OK…“. Aici nu se simțea nimic. Era răceală, nu puteai să ajungi cu el în altă parte. El n-a plâns.

În spatele lui era un alt puști care avea o vacanță pe an împreună cu amândoi părinții. Adică tatăl, deși își refăcuse viața, o săptămână pe an se rupea de noua femeie și o lua în vacanță și pe mama copilului lui. Lui îi era bine, că îi avea pe amândoi, părinții lui se înțelegeau bine, era singura oază de verdeață din clasa aceea. Nici el n-a plâns, zâmbea și avea empatie pentru ceilalți.

Când cei care pansează lipsesc, copiii își duc singuri rănile

Apoi mai era puștoaică frumușică. Foarte frumoasă și dezvoltată, cum sunt puștoaicele din ziua de astăzi. Ea fusese agresată sexual de iubitul mamei. Dar mama nu știa, pentru că ea o proteja pe mamă și, deși mama ei se despărțise între timp de acel individ, fata tot nu putea să-i spună, pentru că vedea că mama ei e în depresie și suferă, cum putea să mai vină și ea să-i spună că ticălosul acela o agresase sexual într-o seară?! Ea „poate să ducă asta, e OK… e în regulă…“ Le-a spus fetelor din grup și acestea o susțin și îi este bine.

În spatele ei era un puști care nu putea să povestească nimic pentru că tatăl lui murise. Deci era crescut tot de un părinte unic dar, până la final, a plâns mult și el. Și colegii eu fost lângă el, doar că la el era puțin diferit. Însă și lui îi era dor și tot așa aștepta, poate se întoarce, poate îl va mai vedea o dată, poate se întâmplă vreo minune și-l aude sau îl vede. Nici el nu putea să renunțe la lucruri, la haine, la tot ce-i amintea de tatăl lui.

O ceartă în schimbul porției zilnice de iubire

Ei, bine, toți copiii ăștia aveau ceva foarte fain. Empatia dintre ei, felul în care au plâns și s-au ținut în brațe și s-au încurajat, promițându-și că o să fie bine, vor rămâne împreună… m-au răvășit pe mine. Dar m-a mai frapat un puști, care povestea că el în fiecare zi o roagă pe mama lui să-l ajute la teme. Și mama lui țipă la el și îi spune „ești mare deja, poți să ți le faci singur și știi să faci asta“. Dar el nu asta vrea. El vrea, de fapt, să stea lângă ea, să o simtă lângă el, să-i capteze atenția, chiar dacă doar așa o capătă. Chiar dacă doar așa se poate apropia de ea, chiar dacă doar despre teme pot vorbi, atunci își ia în fiecare zi porția de ceartă pentru a obține acele câteva zeci de minute de atenție din partea mamei.

TOTUL DESPRE MAME: Te-am întrebat ce te șochează la acești copii și răspunsul tău a fost surzenia părinților. De ce devin părinții surzi la nevoile copiilor?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Ne atinge mai mult durerea noastră, decât durerea propriului copil. Ne e greu să vedem durerea propriului copil, probabil pentru că ne atinge imaginea pe care ne-o clădim despre noi.

E greu să vezi că nu ești un părinte bun. Avem nevoie să credem că suntem părinți buni, mai ales părinții rezidenți, dacă vorbim despre divorț. Iar asta pentru că renunță la a treia parte a vieții lor și se duc cu totul spre copil. E prea mult, le scapă, nu pot, intră în zona aia cu durere – dacă eu sunt cu totul dedicat copiilor, dacă eu nu am viață și ticălosul/ticăloasa, părintele care nu e rezident, are timp, duce o viață ca și cum n-ar avea copil, eu cum aș putea să accept? Eu care stau aici și renunț la tot, cum aș putea să nu îi ofer suport emoțional? Dar greșesc, nu au cum, e imposibil să nu greșească; neavând a treia părticică, nu au unde să-și încarce bateriile.

TOTUL DESPRE MAME: Ce reprezintă a treia părticică?

RAMONA IVAN, psiholog: Este zona individuală, zona în care tu îți dai voie să exiști, în care faci ceva pentru sufletul tău – un sport, citești o carte, vorbești cu un prieten, în care mergi la o dezvoltare personală sau la un curs de perfecționare, în care faci ceva cu tine astfel încât să nu exiști doar în cadrul copilului și al jobului.

Prietenii de pluș, proiecția sentimentelor neprimite

Cunosc un cuplu, părinții unui puști de 8 ani. Tot divorțați. Puștiul ăsta – exact ca în cartea Tatăl celuilalt copil – avea doi prieteni imaginari. Două plușuri care îi vorbeau. Îi spuneau să nu creadă ce spun ceilalți, că el e un copil bun și că trebuie să-i asculte pe ei, căci doar părerea lor contează pentru că ei au o părere bună despre el. Din afară, puștiul primea destul de multe lucruri urâte.

TOTUL DESPRE MAME: Vorbele astea pe care el le punea pe seama prietenilor lui erau, de fapt, propriile cuvinte din capul puștiului, nu?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Da, exact, prietenii lui de pluș, care trăiau pentru că el chiar îi auzea vorbind! Copilul e sănătos psihiatric. Dar atât de mare era nevoia asta de a fi acceptat, iubit, ascultat, încât a trimis acelor plușuri ceea ce avea nevoie să audă și nu auzea de la ceilalți. Plușurile au încetat să mai vorbească după ce am lucrat cu părinții lui. Copilașul ăsta avea și foarte multe „jocuri“. Nu-și amintea dacă într-adevăr se joacă părinții cu el – „cred că am jucat asta cu mama… sau poate am văzut într-un film sau într-o reclamă…“ – dar avea amintiri cum o mamă se juca împreună cu băiatul ei. Când i-am întrebat părinții, aceștia mi-au răspuns că nu se jucau nimic cu el. După ce părinții au început să se joace, el a venit și mi-a zis: „Exact ca în visele mele se întâmplă! Se joacă și vorbește cu mine!“

TOTUL DESPRE MAME: Puștiul deținea modelul perfect de viață de familie, dar nu avea cu cine să-l pună în practică…

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Da. Foarte bine ai exprimat! Copilul reușise să-și exprime nevoile, doar că nu avea cu cine să colaboreze. Acum, din fericire, are.

Dacă nu sunt oameni spre care să ne ducem, ne ducem oricum spre ceva. Cazul lui a fost unul fericit, că s-a dus spre plușuri și spre imaginație, dar te poți duce și către prieteni toxici, relații abuzive, adicții sau către diverse boli.

Când frica și vinovăția apar pe piele

Am cunoscut o puștoaică. Tot 8 ani. A venit la mine cu psoriazis. Marea ei temere era că părinții ei vor divorța din cauza ei. Credea asta pentru că mama îi cumpăra lucrușoare fără știrea tatălui, care critica nebunia femeilor de a cumpăra lucruri inutile. Iar fetița avea un sentiment de vinovăție căci credea că tatăl știe și că o va părăsi pe mama. Era foarte supărată că nu e în stare să nu-și dorească, că nu poate să se controleze. Iar părinții ei, când se supărau pe ea, nu-i vorbeau. Nu o jigneau, nu o loveau, dar o privau emoțional. Iar copilul nu știe că nu mai vorbești cu el o oră, două, trei, o zi, el crede că odată cu vorbirea dispare și iubirea! Iar fata intra într-un șoc. Trăia atât de intens sentimentul de abandon, încât seara era plină de bube.

TOTUL DESPRE MAME: Ce vine mai punem în cârcă micuților noștri fără să ne dăm seama?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Mai este o zonă care are efect mai mult asupra copiilor mici, care nu reacționează, căci cei mari, mai ales adolescenții, știu să răspundă înapoi. E exact ca la bullying. De exemplu, dacă partenerul vine și țipă la tine sau te critică, apoi iese din peisaj și apare copilul, tu îți arunci furia asupra lui. Exact ca în cazul copiilor care fac bullying – și ei sunt răniți și rănesc pe alții, pe cei care pot, la rândul lor. Din păcate, același model va fi preluat și de copii. Dar dacă tu, ca adult, poți opri critica de la celălalt adult, știi că nu e OK ceea ce îți spune, la un copil critica lovește cu o forță incredibilă. Copilul nu știe să se ferească, nu are mecanisme de apărare, îl lovește direct. E ca un burete care absoarbe durerea pe care o arunci spre el.

Pentru a înțelege și mai bine care este calea cea mai puțin traumatizantă pentru copii când părinții divorțează, îți recomandăm cartea „Când părinții se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare“. O găsești aici.

Violența directă sau indirectă ucide sufletul

TOTUL DESPRE MAME: Dar violența? Să fii martor la violența fizică dintre părinți, fără ca ție, copil, să ți se aplice fizic, este la fel de dureros pentru copil?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Violența în fața copilului este același lucru cu violența asupra copilului. Mi-a venit în minte un caz. Unul trist. Tatăl era foarte violent cu mama, total neviolent cu fiica, dar aceasta din urmă era martoră la bătăile pe care le primea mama. Fata, deși nu a fost vreodată lovită de tată, a sfârșit internată la psihiatrie. Pentru că e prea mult, e prea greu să privești, chiar dacă nu este asupra ta. Ea era fetiță, mama ei era femeie, tatăl ei lovește o femeie, imediat te simți în pericol. Dacă ești băiat, te duci în modelul tatălui, mai ales dacă nu ai șansa să vezi altceva. Sau te duci în furie față de femei, pentru simplu motiv că au permis asta. Ideea e că suferi. Foarte rar, ca băiat, ajungi să devii un apărător al femeilor, chiar dacă le-ai văzut că suferă.

TOTUL DESPRE MAME: Și de ce se întâmplă așa?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Pentru că femeia aceea este persoana care trebuia să te apere de suferința pe care ai văzut-o. Tu ai suferit, ai fost în permanență teamă, durere în sentimentul de neajutorare. Și fără să vrei, ajungi la a învinovăți și a respinge. Adulții trebui să protejeze copiii, asta e regula. Iar violența verbală a devenit și este considerată egală violenței fizice.

TOTUL DESPRE MAME: Dar infidelitatea care desparte părinții? Cum o resimt copiii?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Copiii mici nu văd infidelitatea. O aud, dar nu știu ce este. E mai mult între adulți. Și aici depinde de adulți cum gestionează problema – dacă ajung la divorț, dacă rămân împreună, o tolerează și merg mai departe, dacă doar o folosesc verbal. Dar foarte rar infidelitatea nu se transformă în violență de vreun fel în privința copiilor – verbală sau fizică. E urmată de ceva… de răceală, de furie, de respingere.

O inimă cu două case

TOTUL DESPRE MAME: A Heart with Two Homes (n. red. O inimă cu două case) este o carte care spune povestea unei fetițe, Elizabeth, ai cărei părinți au divorțat când ea avea 8 ani. Cu mama, era o fetiță căreia îi plăcea să danseze și făcea lucruri feminine, pentru a-i face acesteia pe plac. Cu tata, era un băiețel, făcea sport și lucruri băiețești, pentru a-i face pe plac. Mai apoi i-a fost greu să-și definească adevăratul sine. Era confuză: era Lizzie, așa cum o striga mama, sau Beth, așa cum o numea tata?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Aici nu e o situație anormală. Copiii se adaptează după persoana care îi crește. Când va fi mare, acel copil va fi un mix din ce îi place de la ambii părinți. Dar fără părinți e mai grav pentru copii, lipsa lor e mai gravă, pentru că, fără părinți, copiii au senzația că mor. Da, chiar ideea de moarte apare la copii. Când sunt abandonați, copiii cred că ar putea chiar muri. Creierul se duce spre ideea de moarte și de aceea leagă pierderea părinților de moarte. Mai știi cum le ziceam înainte copiilor „Dacă nu faci nu știu ce, te las aici!“. Ei intră în panică și urlă, țipă și sunt foarte speriați. De asta îi poți controla prin frică. Lor li se pare că se termină totul dacă tu le spui că nu-i mai iubești, că-i părăsești.

„O inimă cu două case” este experiența unui copil care nu doar că a supraviețuit unui divorț, dar s-a dezvoltat și a crescut din această experiență.

TOTUL DESPRE MAME: Dar dacă în una dintre cele două case ale părinților divorțați copilul învață comportamente urâte – să-și urască mama, spre exemplu. I se vorbește urât de celălalt părinte, se folosesc porecle jignitoare. Iar în cealaltă casă, deși nu se întâmplă la fel, copilul are blocaje care vin din faptul că deși aude lucruri urâte despre părintele lui, el simte diferit? Ce va alege când va fi mare? Cum va fi acel copil ca adult?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Am citit de curând de o experiență a unui copil cu părinți divorțați. În familia tatălui se vorbea foarte urât despre cealaltă familie, iar când copilul venea la mamă era furios și încărcat negativ. În schimb, mama vorbea cu copilul și îi spunea că îi pare rău că este prins în asta, că îi pare rău că tatăl folosește aceste cuvinte, că ea nu se supără, că ea știe că nu este așa, că tatăl este doar furios și nu știe cum să-și gestioneze furia și că ea nu este supărată pe copil. Crescând, copilul i-a interzis tatălui să mai vorbească așa, l-a rugat să se oprească, pentru că îl rănește foarte mult și i-a spus că în casa mamei nu se vorbește deloc așa despre tată.

Nu cred că aleg răul. Dacă au de ales. Să nu intervii este identic cu a nu face nimic. Faptul că eu nu te jignesc pe tine, dar nici nu te ajut să înțelegi durerea celui care jignește, nu înseamnă că te ajut. Nu îți arăt altă variantă. Copilul vede doar modelul tatălui și nimic altceva. Iar copiii învață prin modele. În cazul acesta, mama l-a învățat cum să reacționeze la jignire – nu judeci, încerci să înțelegi și oprești. Părintele nefurios a vorbit cu el, i-a explicat că dacă el se simte bine să folosească aceste cuvinte urâte acolo, pentru că așa i se cere, ea nu se supără, nu îl judecă, îl iubește la fel de mult, dar nu e frumos. Dacă se normalizează zona aceasta, copilul realizează că e ceva rău și va alege să oprească atunci când va putea.

Războaiele părinților, rănile copiilor

TOTUL DESPRE MAME: De regulă, când ajunge un copil la cabinetul de psihoterapie? E mai mare procentul celor care trăiesc în familii toxice și ajung la cabinet sau ajung la consiliere abia după ce părinții divorțează? De ce crezi că se întâmplă așa?

RAMONA IVAN, psihoterapeut: Surprinzător, copiii care ajung la terapie – din nefericire, într-un număr foarte mare – par să nu aibă legătură cu familia. Ajung când somatizează la școală, vin când încep să aibă probleme medicale, de adaptare. În continuare, la noi, părinții nu se mobilizează să meargă cu copilul la terapie – de jenă, rușine, pentru că este ceva în familie – decât când problema ajunge în exterior. Așteaptă până când copilul iese din familie cu un simptom ca să poată să-l aducă.

Și orice vezi la copil, mai ales la vârste mici, este rezultatul unor familii în care ceva se întâmplă. Copiii sunt simptomul cuplului, al familiei. Comportamentul neadecvat este dus mai departe de copil, manifestându-se la nivelul vârstei respective. Ei văd, simt, sunt ca niște oglinzi ale familiei. Pentru că învață prin imitarea de comportamente. Orice copil are nevoie de afecțiune, atenție, iubire necondiționată, iar când tu ești prins în propria luptă, începe și el să se manifeste. Dacă modelul e conflictual, începe să se ia la bătaie la școală, dacă modelul e critic, începe să râdă de alți copii și se duce spre bullying.

Pentru a înțelege și mai bine care este calea cea mai puțin traumatizantă pentru copii când părinții divorțează, îți recomandăm cartea „Când părinții se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare“. O găsești aici.

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa