Valentina Nafornița este una dintre cele mai cunoscute soprane ale generației sale, iubită atât de publicul din țara sa natală, Republica Moldova, cât și de pasionații de muzică clasică din România și din întreaga lume. A fost desemnată „cântăreața lumii”, în 2011 la Cardiff, a urcat pe marile scene ale lumii, de la Scala din Milano, la Opera de Stat din Viena, de la Tokyo la New York. Născută într-un sătuc din nordul țării sale, Valentina și-a dorit de mică să se afle în lumina reflectoarelor și a muncit mult pentru asta. Venind dintr-o țară mică, fără tradiție în lumea muzicii clasice, a știut dintotdeauna că doar talentul nu va fi de ajuns pentru a atinge cu adevărat succesul. Însă, mai presus de toate astea, Valentina este mama celor trei băieți ai săi – Leonard (2 ani), Rafael și Carol, doi gemenii născuți anul acesta, în septembrie. A renunțat la turnee și roluri importante pentru a-și ține copiii aproape în primii ani de viață. Atunci când nu e pe scenă, soprana își folosește vocea și faima pentru a sprijini copiii care nu au o familie, cei aflați în orfelinatele sau în centrele de plasament din Republica Moldova.
Drumul său pe marile scene ale lumii a început cu o poveste aproape incredibilă: în 2012, o tânără din Cuhnești, un sat mic din nordul Republicii Moldova, câștiga unul dintre cele mai prestigioase concursuri de muzică clasică, la Cardiff – BBC Singer of the World, devenind „cea mai bună voce lirică a lumii”. La scurt timp după recunoașterea sa pe plan internațional, CCF Moldova (un ONG care sprijină orfanii) i-a propus să devină vocea copiilor care cresc departe de părinți. De mai bine de 12 ani, soprana este Ambasadoare de Onoare a acestei cauze și organizează la Chișinău Gala Generozității, un eveniment caritabil anual care își propune să-i aducă pe copiii orfani „acasă”.
Pe 22 noiembrie 2025, Valentina Nafornița va urca pe scena Ateneului Român la prima ediție a Galei Generozității organizată la București. Concertul își propune să strângă fonduri pentru construirea primei Case Comunitare din Chișinău pentru tinerii orfani cu dizabilități care se apropie de vârsta majoratului și care trebuie să părăsească sistemul de protecție a copilului. Un astfel de centru este vital pentru acești tineri care, altfel, ar ajunge să fie internați în centrele de bătrâni, din lipsa altor soluții.
Cum arăta copilăria dvs. în Cuhnești? Ce imagini purtați în suflet?
E o vreme tomnatică foarte frumoasă la Chișinău acum și îmi amintește mult de copilăria de acasă, de mirosul de frunze uscate, de vin proaspăt din struguri, de merele din livezi. Noi, copiii, mergeam uneori cu școala și culegeam mere din livezile din nordul Moldovei. Am avut o copilărie foarte fericită. Realizez acum că poate pentru părinții noștri lucrurile erau altfel (ei au avut griji, nevoi). Însă, eu și sora mea, nu ne-am plâns niciodată de nimic. Am fost două copile foarte fericite.
Țin minte că de mică eram foarte interesată să fac muzică. La noi în sat se deschisese o școală muzicală și tot veneau profesori din diferite departamente – ba la suflători, ba la vioară – și eu eram foarte interesată. Aveam vreo 7 ani deja, mergeam singură și spuneam: „Vreau să fac vioară, vreau să fac cor, vreau să fac dans!”. Îmi alegeam ceea ce voiam să fac.
De când mi-am descoperit această pasiune pentru muzică, mă visam pe scenă, în lumina reflectoarelor. Petreceam ore întregi în fața oglinzii, cântând sau jucând roluri imaginare. Mama nu înțelegea ce pot face eu atâta timp în casă vara, când toți copiii erau afară. Nu-și dădea seama că acolo „se coace” ceva. (râde)
Ce ați moștenit de la părinți – din felul lor de a fi, de a munci?
Părinții mei, într-adevăr, au fost niște oameni foarte muncitori. Ei știau, și ne-au învățat și pe noi, că atunci când muncești, când ești om la locul tău și faci lucrurile bine, așa cum trebuie, totul va veni la timpul potrivit. Nu trebuie să vină mâine sau poimâine, trebuie să fii răbdător. Și în același timp „să nu lași mâinile în jos”. (a oboseală și a neputință – n.r.) Așa am fost educată, și cred că acest principiu m-a format. În plus, copiii sunt în competiție permanentă. De mic copil simțeam asta – la școala muzicală, la dansuri, la vioară, la cor. Poate cineva primea un solo și tu nu, trebuia să înveți să accepți. Când simțeam că am făcut tot ce am putut și totuși nu primeam ce credeam noi că meritam, părinții ne susțineau. Spuneau: „Așa e în viață. Cu răbdare ai să reușești. Oamenii talentați, oamenii care sunt cu adevărat buni la ceva nu au cum să nu reușească. Înseamnă că tu nu ai făcut ceva cum trebuie până la sfârșit”. Uneori, mă enerva asta foarte tare, pentru că știam cât de mult am repetat sau am studiat, dar acum, privind înapoi, le dau dreptate.
Meseria noastră e frumoasă, dar este și foarte dură. Unii văd doar scena, florile, rochiile, „ambalajul”, dar, de fapt, tot ce simțim noi, munca din spate, emoțiile și sacrificiul sunt cu totul altă poveste. Am ajuns prin propriile forțe să cânt pe scene mari, fără să am vreun fel de susținere. Nu veneam dintr-o țară puternică, cu tradiție în muzică, sau dintr-o familie de muzicieni, nu aveam un nume. A trebuit să dovedesc totul prin muncă. Și atunci mi-am dat seama că părinții aveau dreptate: doar prin muncă și răbdare poți ajunge acolo unde visezi. Iar visele mele de copil în fața oglinzii s-au realizat. Asta și datorită lor.
Ce a fost cel mai greu din drumul pe care l-ați parcurs până acum? Dar cel mai frumos?
Cel mai frumos este faptul că am ajuns să fac ceea ce mi-am dorit cu adevărat. Mulți oameni au pasiuni, dar unora li se pare prea dificil să le urmeze și renunță, alegând un drum mai ușor sau mai sigur. Eu sunt recunoscătoare că pot face ceea ce iubesc. Atunci când totul e bine și ești sănătos să poți face cariera asta (pentru că munca noastră depinde mult de starea fizică, de emoții: o simplă răceală poate schimba totul!), nimic nu e mai presus decât momentul în care ești pe scenă și faci ceea ce iubești. Nici aplauzele nu mai sunt atât de importante dacă ajungi la acel nivel la care să conștientizezi că a face muzică și a face artă îți aduce satisfacție.
Cum ajunge un copil din Cuhnești să fie „Singer of the World” la Cardiff?
(râde) Sora mea m-a sunat atunci și m-a întrebat: „Chiar ești cântăreața lumii?”. Și eu i-am răspuns: „Nici chiar așa…”. Dar așa se numește concursul, și este, într-adevăr, unul dintre cele mai mari din lume, la care se poate spune că am visat. Eu l-am văzut pentru prima dată pe o casetă video, la o oră de istoria muzicii, la Chișinău. Profesoara ne-a arătat ediția din ’89, atunci când Dmitri Hvorostovsky câștiga la Cardiff. În primul rând noi, toate fetele ne-am îndrăgostit de el atunci, căci avea o carismă incredibilă, dincolo de faptul că avea părul grizonant deja (râde). Dar, dincolo de asta, povestea lui m-a inspirat. Provenea dintr-o familie simplă, din Siberia, și, când am ajuns mai târziu să-l cunosc, am descoperit că era un om extraordinar de simplu, de profund și de autentic, indiferent de cât de mare era succesul lui.
Hvorostovsky (alături de care am avut bucuria să urc pe scenă, într-un duet pe care chiar el mi l-a propus), povestea că după ce a luat Cardiff-ul, au fost destule voci care să îl critice și a început să muncească și mai mult. Asta am învățat și eu de la el. Când am câștigat concursul, am simțit o responsabilitate foarte mare. Aveam cumva și un fel de „sindrom al impostorului”, pentru că veneam dintr-o țară mică, necunoscută. Credeam că toată lumea se întreabă cum de am luat eu acest premiu când în jur erau cântăreți din America, Japonia, Rusia, toți foarte buni.
Totuși, nu mi-am dezlipit niciodată picioarele de pământ. Provin dintr-un loc simplu, dintr-o familie modestă, și educația mea m-a ținut mereu ancorată. Eu nu m-am relaxat niciodată. Mereu am simțit că „trebuie să demonstrez ce pot”, că merit să fiu acolo unde sunt. După fiecare succes, îmi spuneam: „Mai departe, mai departe”. După concurs, am primit foarte multe oferte de colaborare, inclusiv la Scala di Milano, dar m-am sfătuit cu profesoara mea, doamna Eleonora Enăchescu, și am decis împreună să iau totul pas cu pas. După Cardiff, în septembrie mi-am făcut debutul la Opera de Stat din Viena, unde am fost angajată timp de 10 ani. La Scala di Milano am ajuns un an mai târziu, în 2012, cu Gilda din opera „Rigoletto”, de Giuseppe Verdi.
Cum v-ați pregătit cariera pentru momentul în care ați devenit pentru prima dată mamă?
Pur și simplu am simțit că trebuie să întrerup cariera pentru un timp. Planul era ca, la o lună după ce îl nășteam pe Leonard, să debutez cu un nou rol la Opera de Stat din Berlin. Dar atunci când vin lucruri pe care tu le consideri că sunt mult mai importante, te oprești – cel puțin în cazul meu. Eu nu am vrut să sacrific fericirea sau liniștea unui bebeluș de o lună, care poate să stea în cuibul lui pe măcar un pic mai mult, și să îl duc prin aeroporturi, să-l las și să plec la repetiții… Am făcut o pauză scurtă, dar când avea două luni și jumătate am mers la Napoli cu el. Într-un an am fost împreună în zece țări, în America, Canada, Italia… L-am luat peste tot! (râde)
Când devii mamă, se schimbă prioritățile un pic – pentru un timp. Spun asta pentru că nu vreau să „mă sacrific” pentru copii în sensul acela. Voi face orice pentru copiii mei, dar nu mi-am propus să renunț la totul și să devin casnică. Îmi doresc să fiu un exemplu bun pentru ei, să vadă că mama lor face ceea ce iubește.
În același timp, vreau să le ofer stabilitatea unei familii, acea siguranță pe care am avut-o și eu în copilărie. Mama, sora mea, amintirea tatălui — toate astea m-au crescut și mi-au dat forță. Tata mă susținea cu o atâta încredere, încât mie mi se părea că pot să fac orice. Vreau să le transmit și copiilor mei același sentiment. Pentru că îmi dau seama că doar educația din societate sau din școli nu e de ajuns. Nu există ceva mai presus de dragostea și căldura pe care o primesc acasă. De aceea am decis că, pentru moment, în perioada asta asta eu trebuie să mă opresc.
Cum ați trăit experiența celor două sarcini? Leo abia împlinește 2 ani, amintirile sunt încă proaspete…
Au fost foarte diferite, chiar și fizic. Prima sarcină a fost ușoară, a doua foarte grea. Experiența cu primul bebeluș e proaspătă, dar acum, fiind trei copii (Leo e mic încă mic și are nevoie de aceeași dragoste și de aceeași atenție ca și gemenii) e mai greu de gestionat, dar știam de la început că așa va fi. Nu pot să spun că sunt uimită că e greu. Atunci când știu că ceva va fi dificil – așa fac și în viață, și în carieră – mă pregătesc. Dacă sunt provocări, eu le accept și, pur și simplu, lucrez cu ele. Nu mă enervez, nu mă împotrivesc, nu dramatizez. Important e să găsesc ieșirea din acea situație. Important e să fim bine, să fim sănătoși. Restul trece. Vor veni și nopțile în care o să dormim! (râde)
Cum a fost sarcina gemelară? Știu că a trebuit să anulați un turneu.
Da, la sarcina gemelară am fost sfătuită de foarte devreme să mă opresc. Eram în luna a patra și a trebuit să anulez spectacolele din Japonia, pentru că doctorul nu mi-a permis să zbor distanțe lungi. Era și dificil să cânt în această sarcină. În februarie cântasem deja „Boema” la Opera Națională din București, eram însărcinată și cu o toxicoză foarte puternică. Stabilisem deja spectacolul înainte să aflu că sunt însărcinată, dar până să ajung pe scenă am stat în pat, în casă, abia mă țineam pe picioare. Ajunsesem la București și credeam că voi anula spectacolul în orice moment. Am cântat până la urmă, am vrut să duc spectacolul până la capăt, dar am avut stări de rău chiar și în timpul spectacolului. Așa că am vorbit cu medicii și am fost sfătuită să mă liniștesc.
Pentru că era o sarcină gemelară, nu mai puteam face sport sau anumite lucruri pe care cu Leo le-am făcut. La o sarcină gemelară, totul e mai intens. Când cânți acute și trebuie să cânți peste orchestră nu ai cum să nu încordezi mușchii abdominali, pelvieni… iar asta nu e recomandat. Copii au început să crească și era de două ori mai greu, burtica era mai mare. Nu am putut cânta până în luna a șasea de sarcină. Atunci am avut un concert mare la Sala Palatului din București – „Peer Gynt” (alături de Marius Manole și Rodica Mandache). Apoi am amânat toate proiectele de vară și cele de toamnă. Chiar și acasă, când lucram vocal, efectiv simțeam că nu îmi ajunge oxigenul nici să respir, darămite să cânt o frază mai lungă.
A fost o perioadă grea, dar nu am vrut să mă stresez foarte tare. Mi-am spus că a venit momentul, după sute de spectacole, să mă odihnesc și eu. Acum revin, treptat, și mă pregătesc pentru „Gala Generozității” din 22 noiembrie de la Ateneul Român. E primul concert după naștere.
Cum v-au redefinit copiii, nașterile? A influențat maternitatea arta?
Într-un fel, simt că viața a căpătat mai multă semnificație. Este experiența mea, nu vreau să generalizez. La un moment dat eram foarte împlinită și foarte satisfăcută de tot ceea ce aveam. Și era normal să fie așa. Dar acum e mult mai mult și mă bucur de lucrul ăsta. Pentru că, știți cum spunem noi în meserie, „după ce se trage cortina, rămâi singur”. Iar asta este un pic trist. Însă acum, mie mi se pare că nu o să mai fie la fel, că voi avea mereu familia, copiii, ceva care mă va face să mă simt împlinită.
Îmi dau seama că oricât de pasionată am fost și sunt, mi-am dat sufletul pe scenă și am investit atâția ani, mă bucur că am putut să găsesc dragostea și liniștea asta. În domeniul acesta nu poți face carieră dacă nu ai succes. Dar succesul poate să vină, poate să plece.
După ce devii mamă ai libertatea de a alege, de a schimba ritmul. Acum totul e mai echilibrat. Nu mai sunt atât de obsedată de rezultate, de ce spune agentul sau directorul unui teatru. Când ai copii, lucrurile se așază altfel. Voi vedea dacă, atunci când voi reveni, voi mai reveni vreodată și la ritmul acela accelerat. Pentru că poți să ai o carieră frumoasă, și dacă îți schimbi un pic prioritățile.
Pe scenă aveți partitura, dirijorul, orchestra în spate. Cine vă este alături în rolul de mamă?
Din „satul” meu fac parte, în primul rând, bunicile copiilor și sora mea. Sora mea mă ajută foarte mult cu sfaturi, pentru că ea avea deja trei copii, când eu am rămas însărcinată a doua oară. Mama mă ajută fizic, ea este acum cu mine. Nu am luat încă bonă pentru gemeni, sunt prea mici. Pentru confortul meu și al lor, am ales să-i creștem în familie, cel puțin la început. Când vor fi un pic mai mari, probabil vom avea nevoie și de și ajutor extern, dar deocamdată ne descurcăm așa. Și mama soțului meu, cealaltă bunică, ne ajută mult cu Leo, mai ales în weekend.
Asta e „echipa” noastră de acum. Desigur și soțul este implicat, dar este director artistic la Opera din Chișinău, este implicat în proiecte, are spectacole, este uneori plecat. Dar este prezent și este sprijin moral, își face timp să-l ducă pe Leo la grădiniță și să îl aducă acasă. Știți cum e, fiecare lucru, în perioada asta, dacă îl face altcineva, e un ajutor mare.
Ați fost mereu aproape de cauze umanitare, de copiii defavorizați, de refugiați. Cum s-a născut această apropiere? Credeți că artiștii au puterea de a schimba lumea?
Da, în primul rând cred că artiștii au această imensă putere. Avem exemple mari, pe care le-a văzut o lume întreagă – AIDS Gala, concertele caritabile cu Michael Jackson sau Queen – toate au arătat că arta poate mișca lumea. Dar pentru mine, dorința de a ajuta este un lucru pe care l-am învățat de acasă. L-am văzut în fiecare zi la mama mea. Spune mereu „trebuie să fac și acolo o binefacere, trebuie să ajut dincolo…”.
Cei de la CCF Moldova au venit prima dată spre mine cu această propunere – și suntem deja de 12 ani împreună. Mi-au propus să fiu ambasadorul lor, să organizăm și să cânt la Gala Generozității. Și când am înțeles că simpla mea prezență, faptul că urc pe scenă, că mă implic, că merg la familii defavorizate sau prin case comunitare… prin toate astea putem schimba ceva, putem strânge fonduri reale pentru copii, mi s-a părut incredibil. De parcă aș fi avut o superputere.
De aceea mi se pare foarte important și continui să îl fac și n-o să mă opresc din a ajuta. Am participat și la alte proiecte — AIDS Gala, concerte caritabile în teatre din Viena sau Strasbourg, iar, acum, după izbucnirea războiului din Ucraina, am devenit susținător de profil înalt al UNHCR în Moldova. Atâta timp cât voi simți că pot schimba ceva în bine voi face asta.
Cum ați susținut cauza copiilor orfani până acum?
Alături de CCF Moldova, în ultimii 12 ani am schimbat foarte multe lucruri în domeniul în care activăm. Proiectele noastre de axează pe dezinstituționalizarea copiilor. Dorim să ducem cât mai mulți copii acasă, în familiile lor. Sunt familii care au probleme atât de mari: cu părinți cu probleme legate de alcool, de droguri, familii social vulnerabile, cu mulți copii și așa mai departe. Acestor familii, statul, la un moment dat, le-au luat copiii. Acum foarte mulți copii sunt înapoi, în sânul familiei, pentru că echipa ONG-ului a lucrat și cu familiile acestor copii, au fost incluse în programe complexe.
Nu mergi să duci bani în familiile defavorizate și apoi dispari! Nu. Acolo este o muncă de ani de zile care este monitorizată. Copilul trebuie să aibă o siguranță dacă se întoarce în sânul familiei. Nu îl poți aduce înapoi oricum. Acum, de la peste 8.000 de copii, s-a ajuns, cred, la circa 400-500 de copii care au mai rămas în internatele din Republica Moldova.
Seamănă cu procesul care s-a desfășurat și în România în ultimii ani, de renunțare la orfelinate și încurajarea adopțiilor și a caselor de tip plasament…
Da, exact așa se întâmplă și la noi. Asta încearcă să facă și CCF. Numai că la noi acum au rămas cele mai dificile cazuri: copii cu dizabilități sau copii care nu pot fi reintegrați în familiile lor. Dar proiectele noastre nu se ocupă doar de asta. Spre exemplu, cu câțiva ani în urmă am făcut o Gală a Generozității prin care am strâns fonduri pentru a ajuta la construirea unei case comunitare pentru copii cu dizabilități. Acum, mulți dintre acești copii au atins sau se apropie de vârsta de 18 ani. În cazul ăsta, legea prevede ca ei să părăsească centrele de protecție a copilului și să ajungă în azile, la casa de bătrâni. Asta stipulează legea. În acest an, prin Galele de la București (22 noiembrie) de la Chișinău (4 decembrie), vrem să facem un alt proiect și o altă casă comunitară în care ei să poată merge după vârsta de 18 ani și să rămână în același mediu.
Cum va fi Gala Generozității?
La Gala Generozității din București va fi o seară cu concerte, iar fondurile se vor strânge din bilete și donații directe la standurile amenajate în timpul evenimentului. Iar la Chișinău, pentru că a devenit unul dintre cele mai importante evenimente caritabile din Republica Moldova, va fi ceva mai extins – cu Gala Dinner, licitație și concert.
La București voi cânta alături de Orchestra „New Hope”, dirijată de Cristian Spătaru, și corul de copii „Maestra” din București. Pregătim un repertoriu de suflet, clasic și crossover, inclusiv piesa „The Prayer” pe care o cântăm cu copiii. Totul pentru cauza de anul acesta, construirea unei noi case comunitare pentru tinerii cu dizabilități care împlinesc 18 ani.
Ați văzut multe realități dure prin aceste proiecte. Dacă ați putea, ce ați schimba la nivel social în Republica Moldova?
E o întrebare foarte grea. Nu cred că poți schimba un singur lucru. E nevoie de schimbări la nivel de societate. Dar dacă ar fi să aleg, aș spune că trebuie neapărat să crească nivelul de trai în Republica Moldova. Pentru că multe familii sunt cazuri disperate. În astfel de familii apar și probleme de altă natură – violență, alcool, abandon – tocmai din această cauză, pentru că nu există posibilități materiale. Și de aici decurg multe probleme, implicit cele educaționale. O altă educație poate oferi perspective celor aflați în astfel de situații.
De exemplu, eu, ca mamă, înțeleg cât de fragilă e perioada de după naștere, cu nopți nedormite, cu oboseală, cu stres. Și de aici pot apărea probleme. Dar eu am posibilitatea să conștientizez toate astea și să caut susținere, am această posibilitate. Dar multe femei nu o au. Eu am muncit enorm și muncesc în continuare, dar am șansa de a lucra mult în afara țării. Probabil că dacă ar trebui să trăiesc doar din ce se oferă în Republica Moldova, ar fi mult mai greu.
De aceea, cred că soluția începe cu economia, cu locurile de muncă, cu sprijinul real pentru familii. Dacă aceste lucruri se schimbă, se schimbă totul – și psihologic, și social.
Cum s-a schimbat țara în ultimii ani? Cum vedeți viitorul ei?
S-a schimbat foarte mult, mai ales în ultimii doi ani. S-a schimbat foarte mult și felul în care ne vede lumea din afară. Pentru că știu cum obișnuia să ne privească lumea: când mă prezentam și spuneam că sunt din Republica Moldova, unii nici nu știau unde se află pe hartă, alții poate spuneau „a, acolo unde s-a furat miliardul” sau mă întrebau dacă vin din Rusia…
Acum e cu totul altfel. Moldova e privită ca o țară curată, demnă. Aud vorbindu-se despre țara mea, înainte ca oamenii să știe că și eu provin de acolo. Și asta mă bucură enorm. În plus, aici au început să se miște lucrurile. Oamenii au început să se întoarcă acasă, vor să facă lucruri. E încă dificil, nu spun că gata, e bine totul, dar se vede că se fac pași în direcția bună. Moldova e o țară mică, și tocmai de aceea cred că schimbarea se poate face repede, lucrurile se pot schimba radical, dacă există voință. Așa cred eu, cel puțin.
Eu vreau să ajut și contribui cu ce pot pe plan cultural. Cred cu tărie că sunt mulți artiști talentați în țara asta, dar nu sunt condiții ca aceștia să se exprime la adevărata lor valoare. Se poate crește acest domeniu, se pot face săli de concerte și o Operă funcțională. Îmi doresc foarte mult să ajut ca lucrurile să se schimbe.
Cum e să fii mamă, acum, în contextul războiului din Ucraina, care e atât de aproape?
E înfricoșător. Dar în același timp, când devii mamă, ești ca o leoaică. Nu vrei să lași loc fricii. Încerci să fii optimistă, puternică, să crezi că totul va fi bine. Și nu lași loc gândurilor negative, pentru că știi că vei face tot posibilul ca celor mici să le fie bine. Dar evident că este foarte înspăimântător când vezi știrile, și realizezi că, de fapt, chiar dacă noi continuăm să ne ducem viața ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, războiul continuă, că lucrurile nu s-au oprit și nu se întrevede un sfârșit. De ce atâtea discuții și întâlniri când nu se întrevede un rezultat?! Sper din tot sufletul să se oprească în cel mai scurt timp toată nebunia și toată suferința asta.
