Mă uit în urmă și recunosc că fiică-mea a făcut o treabă grozavă că a dat-o pe Victoria, nepoata mea, la creșă la un an și jumătate. Chit că eu am comentat că e prea devreme și am încercat din toate puterile să o conving să o țină acasă până la doi ani. Dezvoltarea ei a fost și este în continuare uimitoare, iar achizițiile, sub toate formele, ne fac câteodată să ne uităm unii la alții cu gura căscată.
Ceea ce ne-a pus pe gânduri înainte să meargă la creșa e limbajul. Știu că fiecare copil este diferit și că nu e corect să facem comparații, dar mi se părea că prea nu știe cuvinte. Chiar dacă mă consolam cu gândul că nici băiatul fratelui meu nu a scos o vorbuliță pâna la trei ani și un pic, după care, brusc, a început să turuie de nu știau de unde să-l regleze ca s-o ia mai ușor, tot nu îmi pica bine „întârzierea”. Mai cu seamă după ce o cunoștință mi-a arătat o filmare cu fiică-sa, la vârsta Victoriei, și am văzut-o cât de bine, de clar și corect vorbea.
Două realizări mari în șase luni de creșă
Primele schimbări pe care le-am observat după ce a început să meargă la creșă, în privința limbajului au fost. Zilnic venea acasă cu câte un cuvânt nou, și fiecare a fost un motiv de bucurie în familie. Și nu numai că îl învăța, dar îl și folosea corect.
A doua mare reușită a fost trecerea de la scutece la oliță, doar că a durat mai mult decât am tras noi nădejde. S-a prelungit mult pentru că îndărătnica asta mică nu suporta chiloțeii, iar acasă o îndupleca pe maică-sa să renunțe la ei. Nici azi nu am putea spune că a făcut pace cu chiloțeii. După ce este îmbrăcată cu ei, până uită că îi are pe ea, tot trage să și-i așeze, deși îi stau așa cum trebuie.
Apoi, planul renunțării la scutece a mai fost zădarnicit și de faptul că, atunci când pleca de acasă cu ea, îi punea scutec pentru a evita situațiile în care n-ar fi avut posibilitatea să folosească o toaletă. De câteva ori, în unele împrejurări au luat cu ei olița, dar nu e ceva tocmai în regulă, să fii într-un loc public, să umbi cu ea în traistă și să o scoți ca să fie folosită. Iar de făcut nevoile în natură, nici nu încape discuție. Merge cu cățelul, nu cu copilul…Ei bine, în aceste condiții, bietul copil a fost bulversat și n-a mai știut când să ceară olița și când „poți să faci, că ai scutec pe tine”. Ca să o motiveze să ceară olița, maică-sa a inventat un sistem de recompense. Și a funcționat de minune.
Mai răbdătoare și mult mai înțelegătoare
Tot meritul creșei este că a învățat și acceptat că masa se servește exclusiv la masă. Nu pe canapea, nu în timp ce se joacă pe covor, nu în fotoliu și nicidecum fugărită cu lingurița prin casă. Și a mai învățat lecția răbdării, chiar dacă încă nu îi iese bine mereu. Oricum, nu se mai enervează atât de ușor ca înainte, nu mai are episoade de încăpățânare așa de des, este mult mai înțelegătoare și este capabilă acum să se concentreze din ce în ce mai mult timp asupra unei activități. Doar că – nu știu de unde până unde! – când insistăm asupra vreunui lucru pe care refuză să îl facă, ne informează că „îi facem nervi”. Din fericire, fără să-i și manifeste.
Măsurile care se iau acasă trebuie menținute și la creșă, ca să aibă efect
Pentru că anul trecut era cea mai mică din grupa ei, Victoria a fost răsfățata grupei. Bănuiesc că un părinte s-ar bucura să știe că educatoarele, îngrijitoarele, asistenta și chiar și bucătăreasa îi cântă în strună copilului. Cred că e plăcut să știi că este privilegiat, că i se tolerează mofturile și derapajele și că i se fac poftele. Nu știu cum se întâmplă în alte cazuri, însa în al Victoriei toată îngăduința care i s-a arătat i-a creat condiții să depășească limite. Nu s-a plâns nimeni de la creșă de aceste lucruri, dar văzând noi, acasă, că ceva s-a modificat în comportamentul ei, ne-a fost clar că e timpul să restabilim ordinea. Era greu de crezut că la creșă, timp de aproape nouă ore, este o sfântă, și că în cele trei și un pic de acasă, până la culcare, se transformă.
Au înțeles și doamnele de la creșă că trebuie spus ”Stop!” favoritismelor și toleranței exagerate. Și, cel mai important, au înțeles că pentru a obține rezultatul dorit, trebuie să facă echipă cu părinții. Că măsurile care se iau acasă trebuie menținute și la creșă, altfel nu vor avea efect. Chiar mai rău, l-ar face pe copil să fie confuz, să nu mai știe ce se așteaptă de la el și cum trebuie să fie ca să fie bine. Colaborarea părinți-educatori a făcut ca în două săptămâni comportamentele nepotrivite să dispară, iar acum a redevenit copilul cu care ne putem înțelege fără probleme.
