Dacă citești rândurile astea, înseamnă că știi. Știi mai mult decât ai fi vrut vreodată. Știi cum e să te usuci pe dinăuntru de la atâta așteptare. Cum e să-ți lași viața pe pauză, apoi pe silențios, apoi pe mod avion. Să speri, să cazi, să te ridici cu genunchii juliți și inima ghem. Să devii expertă în terapii, în tulburări, în medici, în legi, în crize, în autism (ori altă dizabilitate), în comportamente provocatoare, în răbdare… dar mai ales în tăcerea pe care o porți, zi de zi, fără martori.
Ai sufletul tăbăcit, femeie dragă. Tăbăcit de renunțări. Din prima zi în care ai simțit că ceva nu e „ca la ceilalți copii”. De când n-a spus „mama” când trebuia, de când n-a mers la grădi, de când ți-au spus că „poate are o întârziere”… apoi ți-au spus altceva. Ceva care a pus STOP lumii tale de până atunci.
A fost un STOP atât de brutal, că ți-a smuls visele din sertare și le-a aruncat în mijlocul unei realități în care nici tu nu știai dacă mai ai dreptul să fii femeie, să fii obosită, să fii pur și simplu… om. Dar te-ai adaptat. Ți-ai suflecat mânecile. Ți-ai împletit inima cu gândul că totul va fi despre el, copilul tău. Ți-ai mutat centrul universului și ai făcut un jurământ în gând: „orice-ar fi, eu sunt aici”. Și de atunci, ești.
Sunt Georgiana Mihalcea, o mamă de adult special. După ce am scris 5 ani serialul „La braț cu autismul”, voi publica o serie de scrisori pentru mamele cu copii speciali, scrisori care să le dea putere să meargă mai departe.
Azi vreau să vorbim despre ce urmează
Despre ceea ce nu se spune tare, dar ne ține noaptea treze. Despre ce nu intră în „planurile de intervenție personalizată”. Despre viitor. Despre faptul că tu, mamă de copil special, nu vei fi niciodată ceea ce mamele „normale” sunt la un moment dat. Nu vei juca la nunta copilului tău. Nu vei auzi de la fiul tău: „voi fi tată!”. Nu vei avea cui să-i lași verigheta ta de familie. Nu vei fi soacră. Nici bunica preferată. Și doare. Doare ca naiba. E ca și cum, pe lângă copilul tău, mai crești o absență. O absență mare, umbroasă, care nu pleacă nicăieri. O duci după tine la cumpărături, la părinți, la Paște, la ziua lui, la psiholog.
Te uiți în oglindă într-o zi și spui: „asta sunt eu. Și dacă viața mea nu mai încape în visurile dinainte, înseamnă că trebuie să fac loc pentru altele.” Asta am făcut și eu. Am făcut curat în mine. Am scos tot ce ar fi putut fi și am pus ce este. Și am început să respir altfel.
Viața mea nu e despre nuntă, dar e despre dans. Despre dansul acela mic, stângaci, pe care fiul meu îl face în bucătărie când se bucură că i-am dat biscuiții preferați, Oreo, fix la ora 9, ca în fiecare zi, de ani buni încoace. Nu e despre „soacră, soacră poamă acră”, dar e despre o femeie cu poame în sânge. Cu struguri de răbdare, prune de curaj și cireșe amare din când în când. Am învățat să mă bucur altfel. Nu mă mai compar. Nu mai râvnesc. Nu mai sper la ce nu va fi. Mi-am dres speranța cu ac și ață de iubire. Și merge. Merge înainte.
- CITEȘTE ȘI: „Eu sunt o mamă care nu are voie să moară”
Și-acum, lasă-mă să-ți spun ceva ce poate nu-ți spune nimeni
Ești incredibilă. Știu că nu vrei să ți se spună asta, că n-ai timp de complimente, că tu n-ai „făcut nimic special”. Dar tocmai asta e. Tu ai iubit când nu primeai niciun zâmbet înapoi. Tu ai învățat să trăiești în prezent, pentru că viitorul ți-a dat cu flit. Tu nu ai clădit castele de nisip, ci fortărețe de dragoste. Cu oțel în priviri și miere în gesturi. Ești o femeie care a învățat să trăiască fără „mâine va fi mai bine”. Pentru că știi că, uneori, mâine e exact ca azi. Și azi e greu. Dar greul tău are frumusețea lui. Pentru că e despre iubire în forma ei cea mai crudă, cea mai sinceră, cea mai lipsită de așteptări.
Și da, uneori plâng și eu. Mă uit la băiatul meu și mi se strânge sufletul. Nu pentru ce este el, că el e MINUNAT, așa cum e, ci pentru tot ce lumea nu vede la el. Pentru că nu-l așteaptă nicio logodnică la colț de stradă. Nu-l așteaptă niciun interviu de angajare. Nicio petrecere surpriză. Niciun „mama, nu mai stau azi la tine, merg cu prietenii”. Nu va pleca de acasă. Voi fi mereu acasă pentru el. Și chiar dacă uneori zâmbesc cu dinții strânși, aleg să merg înainte. Cu spatele drept. Cu mintea limpede. Cu o doză de autoironie sănătoasă: „Hei, măcar nu trebuie să strâng o căruță de bani pentru nuntă, nu?”
- CITEȘTE ȘI: „Dragă mamă specială, rând pe rând vor pleca toți din jurul tău. Iartă-i și mergi mai departe!”
Ai supraviețuit propriei vieți. Și continui să iubești
Poate că nu vei fi niciodată soacră. Și e în regulă. Poate că nu vei fi niciodată bunică. Și e în regulă. Poate că tu vei fi mereu părintele, mereu acolo, mereu în rolul principal. Și știi ce? E în regulă. Pentru că ai transformat imposibilul într-o formă de viață. Ai dat sens tăcerii, sens drumului, sens zilelor care vin și trec. Și da, poate că nu o să îți cânte nimeni la nuntă „mulți ani trăiască” pentru că ești soacra mare. Dar tu, femeie, ești deja Regina unei lumi care n-ar exista fără tine. Ridică fruntea. Ai supraviețuit propriei vieți. Și continui să iubești. Nimeni nu te-a pregătit pentru rolul ăsta. Și uite-te la tine cum îl joci fără replici scrise. Cum improvizezi cu sufletul. Nu ești doar mamă. Ești poveste. Ești forță. Ești lumină.
Uneori mi se face dor de o viață pe care n-am avut-o niciodată
Da, am scris bine: uneori, mi se face dor de o viață pe care n-am avut-o niciodată. Nu pot explica asta nimănui, pentru că nu e durerea clasică, nu e dor după o amintire, ci un dor după o posibilitate. Un dor de mine, de cine aș fi putut fi azi, dar și după copilul imaginar care ar fi plecat la facultate, după bărbatul în devenire care m-ar fi strâns în brațe și mi-ar fi spus „mama, mă descurc, ai făcut destul”.
Dar, în același timp, îl privesc pe copilul meu ,adultul meu, și în fiecare zi descopăr altceva. Nu ce aș fi vrut… ci ce ESTE. Nu la un tânăr care tocmai a fost admis la facultate și a dat o tură cu iubita la mare de bucurie, ci la un băiat care, la aproape 19 de ani care le vorbește oamenilor despre bunătate și despre Dumnezeu, dar și care se bucură sincer când îi fac piure de cartofi cu același gust de atâția ani. Care zâmbește larg când vede trenuri și tramvaie. Care îmi atinge mâna când simte că sunt tristă.
Și asta e o altfel de viață. Nu mai puțin valoroasă. Doar… altfel. Am renunțat la proiecțiile sociale despre fericire. Nu mai vânez „normalul”. Am învățat să mă bucur de o frază spusă clar. De o zi fără crize. De o îmbrățișare care vine fără să cer. Nu mă mai gândesc la ce n-o să fie. Mă concentrez pe ce E. Și ce e… e o formă de dragoste care nu poate fi tradusă în cuvinte. E o viață în care fiecare pas e câștigat. Fiecare zâmbet e o victorie. Fiecare zi… un dar. Așa că da, dragă mamă: poate că noi nu vom dansa la nunta copiilor noștri.Dar dansăm, în fiecare zi, în sufletul nostru. Cu pași mici. Pe muzica vieții noastre, imperfecte. Și extraordinare.
Cu drag,
O mamă ca tine
