Serialul „Adolescence” (tradus în română „Adolescență coruptă”) a fost lansat de Netflix pe 13 martie, iar de atunci încoace internetul a luat foc. Numele miniseriei britanice e pe buzele tuturor, fie că vorbim despre părinți, adolescenți, psihologi, cinefili, critici de film. Succesul lui a depășit orice așteptări, încă din prima zi de streaming: așa cum notează publicația Variety, seria „Adolescence” a făcut 24.3 milioane de vizionări în primele 4 zile de la lansare și continuă să doboare recorduri. Dar de ce este atât de special acest film?
Patru ore cu sufletul la gură
„Adolescență coruptă” prezintă – în cele 4 episoade ale sale – 13 luni din viața familiei Miller, a cărei existență este bulversată atunci când Jamie, fiul de 13 ani, este arestat sub acuzația de ucidere a colegei sale de clasă, Katie Leonard. Pe măsură ce ancheta avansează, serialul explorează teme precum radicalizarea online, cultura „incel” sau „manosfera”, influența negativă a internetului asupra tinerilor. De asemenea, lansează câteva teme de reflecție asupra stilurilor de parenting modern și în ceea ce privește impactul „absenței emoționale parentale” pe care o resimt din plin copiii azi.
Dincolo de succesul miniseriei și de calitățile sale, există unele voci critice care consideră că serialul exagerează în dramatizarea unor situații și că unele teme sunt abordate prea brutal, fără un echilibru între „optimism” și „partea întunecată a lucrurilor”. De asemenea, există dezbateri despre cât de reprezentativ este acesta pentru adolescenți și dacă nu cumva înclină balanța spre un portret prea sumbru al acestei etape din viața tinerilor.
Nu, vina nu este întotdeauna a părinților
Povestea filmului urmărește viața unor adolescenți aflați într-o lume din ce în ce mai complexă, unde presiunile sociale, influențele online și problemele familiale creează un amestec exploziv de emoții și decizii radicale. Personajele principale se confruntă cu dileme morale puternice, experimentând anxietate, singurătate și tentații periculoase, ceea ce face ca serialul să fie atât captivant, cât și neliniștitor.
Scenariul, semnat de Jack Thorne și de actorul și realizatorul Stephen Graham (care joacă și rolul tatălui în film) și-a propus încă de la început să fie o experiență „tulburătoare pentru părinții de adolescenți”, așa cum mărturisea însuși Graham într-un interviu. „Nu avem răspunsurile și nu pretindem că le avem… dar, ca societate, trebuie să ne uităm la astfel de lucruri (…) Am vrut să punem o oglindă în fața societății și să spunem: uitați-vă puțin și vedeți ce se întâmplă”, precizează actorul.
Stephen Graham recunoaște că, așa cum o facem și noi adesea, atunci când apar astfel de subiecte dramatice la știri (ca cel abordat de serial) este tentat să judece „la prima mână” și, ca mulți dintre noi, să dea vina pe părinți. Dar acest lucru nu este mereu adevărat. Actorul atrage atenția asupra importanței social media în viața tinerilor de azi și a pericolelor care vin din online. „Sunt lucruri care îi trimit pe copii într-o spirală periculoasă și ajung să creadă că acelea sunt adevăruri. E o perioadă înfricoșătoare. Am o fiică de opt ani și mă gândesc cu teamă la viitor”, spune Graham, care face și un apel la părinții adolescenților de azi: „Vorbiți cu copiii voștri!”
Ce ar trebui să știe părinții despre manosferă și cultura incel
Urmărind acest film, noi, părinții, s-ar putea să ne trezim într-o lume despre care nu avem habar. Vorbim despre o lume în care adolescenții sunt bombardați constant de informații și pot fi influențați de conținutul sau personajele pe care le urmăresc. „Adolescence” aduce în discuție efectul nociv al unor influenceri și vorbește despre riscurile asociate cu formarea identității tinerilor încă „necopți”. Mulți dintre copiii de azi își construiesc personalitatea pe baza unor modele de masculinitate toxică sau a unor idei extremiste, care le pot afecta percepția despre sine și despre lume. În plus, mediul digital favorizează alienarea de familie, creând o ruptură între generații care face și mai dificilă gestionarea emoțiilor și a problemelor personale. Subiectele abordate sunt esențiale în contextul actual, unde sănătatea mintală a adolescenților devine o preocupare tot mai mare.
Manosfera, așa cum este reflectată și în „Adolescence”, reprezintă un ecosistem online dominat de discursuri despre masculinitate, relațiile de gen și statutul bărbaților în societate. Acest spațiu digital include comunități precum „incel” (celibatari involuntari), „redpill” (bărbați care cred că au descoperit adevărul despre „opresiunea masculină”) și followeri ai lui Andrew Tate, cunoscut pentru promovarea unor idei toxice despre masculinitate și relații. Astfel de influențe pot contribui la formarea unor percepții distorsionate asupra relațiilor interpersonale și pot încuraja comportamente nesănătoase.
Filmul ilustrează modul în care adolescenții pot fi atrași de aceste ideologii, influențați de promisiuni de succes social și economic. Izolarea, respingerea și lipsa unor modele masculine sănătoase îi pot împinge spre radicalizare, afectând relațiile și sănătatea lor emoțională.
Poate că această miniserie este atât de bine receptată tocmai pentru că nu ne mai lasă să nu observăm ce se întâmplă în jurul nostru și – mai ales – în viața copiilor noștri – dincolo de „ușa trântită în nas” părinților sau de afișul lipit ostentativ la intrarea în camera lor: „keep out!”.
Publicația Metro.co.uk pune în discuție – pornind de la miniseria britanică – importanța pe care o au utilizarea codurilor și simbolurilor în comunicarea online a adolescenților. Autorii analizei subliniază cât de important este ca părinții să fie conștienți de aceste practici pentru a înțelege mai bine comportamentul și preocupările copiilor lor. Un aspect central al articolului este fenomenul „incel”, un termen derivat din „involuntary celibate” (celibatari involuntari), care descrie persoane, în special bărbați tineri, care se simt respinși de societate și dezvoltă resentimente față de cei care au succes în relațiile romantice.
Aceste comunități „incel” folosesc adesea un limbaj codificat și simboluri specifice pentru a comunica între ei, ceea ce poate fi dificil de înțeles pentru cei din afara grupului. De exemplu, anumite emoji-uri sau acronime pot avea semnificații ascunse legate de ideologii misogine sau de autoizolare. Este esențial ca părinții și educatorii să fie informați despre aceste coduri pentru a identifica eventualele semnale de alarmă în comportamentul online al adolescenților.
În plus, se discută despre tendința adolescenților de a se izola de familie și de a căuta acceptare în comunități online, unde pot fi expuși la ideologii periculoase. Această izolare poate fi amplificată de utilizarea excesivă a tehnologiei și de lipsa unei comunicări eficiente în cadrul familiei.
Zbateri și dezbateri psihologice pe tema filmului
După cele patru ore de vizionare, orice părinte va dori să își strângă copiii în brațe. Iar alții, mai anxioși, vor simți nevoia să îi încuie în camera lor și să le taie accesul la internet până vor ajunge la maturitate. Lăsând gluma la o parte, filmul aduce în discuție și latura profund emoțională a legăturilor dintre părinți și copii, vorbește despre „abandonul emoțional” – mai ales în rândul generației noastre de părinți care, din dorința de a le asigura „totul” copiilor, ne lăsăm acaparați de „obiective” și uităm să le fim alături – fizic și emoțional – exact când au cea mai mare nevoie.
Unii specialiști consideră că „Adolescence” este o radiografie fidelă a problemelor cu care se confruntă tinerii de astăzi, oferind un prilej de reflecție atât pentru părinți, cât și pentru profesori și terapeuți. În schimb, alții susțin că expunerea prelungită la astfel de teme poate amplifica stările de anxietate și depresie la adolescenții care deja trec prin perioade dificile.
Intitulat sugestiv „The parental panic of adolescence”, articolul din The Newyorker, privește filmul dintr-o perspectivă socioculturală, discutând despre modul în care „Adolescență coruptă” stârnește anxietățile părinților în ceea ce privește viața adolescenților de azi. Autoarea descrie miniseria britanică drept „o expresie a panicii parentale”, în eforturile fiecăruia dintre noi de a înțelege cât mai bine crizele acestei vârste și „masculinitatea” promovată în online azi. Crima este elucidată, într-un final, notează articolul, „boyhood remains a mystery” (viața băieților rămâne un mister).
S-au ridicat în spațiul public și întrebări legate de „legitimitatea” serialului, atunci când vine vorba despre a recomanda acest film tinerilor. Specialiștii s-au întrebat dacă acesta duce la conștientizarea problemelor adolescenței sau dacă, dimpotrivă, riscă să normalizeze comportamente autodistructive. Scenele intense de izolare, abuz emoțional și influență negativă din partea anturajului pot avea un impact puternic asupra publicului tânăr.
Reacțiile n-au întârziat să apară nici în mediul online românesc. De câteva săptămâni citim în social media cronici mai mult sau mai puțin avizate sau, pur și simplu, comentarii ale părinților care au văzut serialul. Majoritatea se învât în jurul aceluiași îndemn: „trebuie să vedeți acest film!”. Cei care au copii acasă (și mame, și tați) susțin că cele 4 episoade sunt ca un duș rece pentru părinții de adolescenți sau că aplică adulților un pumn în plex – prin forța cu care filmul oglindește problemele tinerilor de azi. Mărturisind că serialul i-a mișcat profund, majoritatea părinților văd serialul ca pe o oportunitate de a discuta cu copiii lor despre pericolele reale care se ascund în spatele unui clip viral pe TikTok sau al unui emoji.
Nerecomandat… părinților
Nici psihologii nu s-au ținut departe de acest subiect. Majoritatea opinilor exprimate pe această temă sunt de acord că serialul deschide dialogul despre problemele reale ale adolescenților și că poate oferi părinților o fereastră spre lumea interioară a copiilor lor, însă atrag atenția asupra faptului că filmul prezintă în tușe groase un caz cu probleme specifice și că n-ar vrea ca, după vizionare, să le crească părinților doza de anxietate.
Psihoterapeutul Andreea Talmazan spune că filmul aduce în discuție o temă importantă și necesară, însă mărturisește că filmul nu a șocat-o: „Poate pentru că am citit mult despre ce înseamnă viața emoțională a băieților în zilele noastre. Poate pentru că mă întâlnesc în cabinet cu impactul pe care îl are tehnologia asupra minților adolescenților. Și mă întâlnesc nu de puține ori cu părinți de adolescenți copleșiți la rândul lor de acest tăvălug al emoțiilor cu care vine adolescența. Trei lucruri mi-au atras atenția: negarea constantă cu care se apără puștiul, intensitatea furiei cu care trebuia să trăiască și nu în ultimul rând incapacitatea întregii familii de a vorbi despre problemele cu care se confruntă, despre emoțiile pe care le trăiesc”, spune psihoterapeutul.
Psihologul Sandra O’Connor, care a scris pe larg despre acest subiect pe pagina sa de Facebook, spune că „Adolescence” este doar un „fascicul din realitatea pe care o trăim”, o felie de viață, și nu este neapărat pentru părinții implicați, care vor să se uite la acest film ca să învețe ceva. „Cei care înțeleg că nu e ușor să navighezi adolescența în sistemele noastre sociale, se vor îngrozi și vor pierde câteva nopți de somn văzându-și temerile ecranizate (…) „Adolescence” ar fi benefic pentru cei care ar trebui să fie atenți la nevoile adolescenților, dar aleg să ignore sau să minimalizeze aceste probleme, considerând că realitatea descrisă nu li se aplică”.
Explicând părinților că este esențial să înțeleagă că perioada adolescenței nu e doar o etapă dificilă în care apar turbulențe emoționale, ci și un interval de potențial uriaș pentru dezvoltare identitară, creativitate și asumare treptată a independenței, Sandra O’Connor concluzionează că totul ține de capacitatea noastră (a părinților) de a ne adapta și de a accepta transformările lumii în care trăim și că asta „determină calitatea relației pe care o construim cu ei (adolescenții, n.r.)”
Nici psihologul Diana Vijulie nu recomandă „Adolescence” celor care au copii acasă. „Părinții interesați de binele adolescenților lor sunt, în general, oricum foarte anxioși legat de toate pericolele prin care pot trece adolescenții lor. I-ar ține într-o bulă de sticlă în casă, dacă n-ar fi complet nesănătos să facă asta, ca să-i protejeze de tot ce e rău. Studiile ne arată că parțial se cam întâmplă asta: drept urmare, avem generația cu cei mai inteligenți adolescenți, care este, în același timp, cel mai nepregătită să trăiască în lumea largă. Dar știți cine o să se uite la miniserie? Exact! Părinții interesați și foarte interesați de copiii lor”. În schimb, psihologul face un apel către părinți: „Iubiți-vă copiii, puneți accent pe relația cu ei (zic adesea ca treaba cea mai importantă a unui părinte de adolescent e să bată la ușa camerei adolescentului în fiecare zi și să țină de relație, atâta timp cât o să fie nevoie), fiți atenți la semnale evidente, aveți voi, ca familie, niște principii și valori solide și sperați să aleagă mereu ce e mai bun în ei”.
Un lucru e clar: de oricare parte a baricadei ne-am situa, fie că unii ați văzut deja miniseria, alții vă doriți sau o faceți sau că v-ați spus că „mai bine nu dau play”, se poate spune cu siguranță că „Adolescence” a reușit să genereze o conversație esențială despre adolescență și despre ce mai înseamnă să fii în adolescent în zilele noastre. Ne-a prins pe unii dintre noi, părinții, în offside, ne-a pus o oglindă în față și ne-a făcut să ne întrebăm „când ai lăsat ultima dată telefonul din mână și te-ai uitat cu atenție la copilul tău? Când ți-ai arătat ultima dată interesul față de lucrurile care îl pasionează?”. Răspunsul la aceste întrebări pare a fi soluția.
Și arta poate da palpitații
Pe lângă temele profunde pe care serialul le abordează, acesta a fost apreciat pentru și pentru calitățile sale cinematografice. Filmul a fost lăudat pentru realismul său crud și pentru interpretările intense ale actorilor. Regizorul Philip Barantin are un stil cinematografic care amintește de producțiile indie. Acesta a ales să o tehnică cinematografică rar folosită: un singur cadru continuu, numit plan-secvență (long shot). Practic fiecare episod s-a filmat fără să se oprească deloc camera. Nu există tăieturi de montaj! Stilul de filmare intensifică dramatismul poveștii, oferind spectatorilor o experiență imersivă și tensionată, fără întreruperi vizibile. Dincolo de subtilități regizorale, criticii au lăudat și performanțele actoricești ale protagoniștilor: Stephen Graham (Eddie Miller, tatăl), Owen Cooper (Jamie Miller, fiul), Ashley Walters (detectivul Luke Bascombe), Erin Doherty (în rolul psiholoagei Briony Ariston).
Pe lângă abilitățile actoricești ale reputatului actor britanic Stephen Graham, prestația tânărului Owen Cooper este aclamată de întreaga comunitate cinematografică. Puștiul de 14 ani, aflat la primul său rol, este deja supranumit „Lionel Messi al actoriei” (the Lionel Messi of the acting game), așa cum l-a descris colegul său de platou, Ashley Walters, mai ales după demonstrația de forță din tensionatul episod 3.
