Clipul șocant cu bebelușul dezbrăcat, scăldat plângând într-o cadă cu zăpadă, a scandalizat recent internetul. În timp ce el plângea, părinții râdeau și spuneau că vor să îl „facă spartan”. Acest incident ne face să ne întrebăm cum era, de fapt, educația în Sparta antică și de ce am invoca-o azi, sub diverse forme, ca model de „întărire a caracterului”? Vom explora originile educației spartane – un sistem nemilos care crea războinici cinici – și manifestările sale moderne, pentru a înțelege de ce asemenea practici sunt periculoase și nocive pentru copiii zilelor noastre.
„E rece, iubire! E rece, tăticule! Ia uite ce facem noi la băiat…” – sunt cuvintele auzite pe fundalul clipului care a îngrozit opinia publică. Micuțul izbucnește instantaneu în plâns de disperare, în timp ce mama și tatăl lui se amuză și îl filmează pentru o provocare online. În descrierea clipului, mama a scris: „Spartan îl fac!”. Cadrele tulburătoare au strâns mii de reacții – majoritatea de revoltă – și au pus în alertă autoritățile. Medicii avertizează că o expunere bruscă a unui copil mic la frig extrem poate provoca șoc hipotermic și chiar stop cardiac. Psihologii au numit aceste acțiuni drept „tortură” asupra copilului. Direcția pentru Protecția Copilului s-a autosesizat, iar mama este cercetată penal pentru rele tratamente aplicate minorului.
De ce ar supune niște părinți propriul bebeluș unui asemenea chin? Motivația invocată – dorința de a-l căli, de a-l face „spartan” – dezvăluie o fascinație periculoasă față de un anumit ideal de educație dură. Cazul ne obligă să privim înapoi, spre istoria uneia dintre cele mai dure forme de educație din lume: cea a Spartei antice. Acolo, copiii erau supuși unor condiții extreme pentru a fi transformați în războinici neînfricați. Astăzi, ideea de „educație spartană” pare să reînvie sub diverse forme – de la trenduri pe rețele sociale la practici parentale excesiv de stricte sau chiar abuzive.
Educația spartană: copilăria transformată în antrenament militar
În Sparta antică, educația nu urmărea dezvoltarea intelectuală sau artistică, ci transformarea copiilor în soldați de elită. În contrast cu Atena, unde băieții erau educați în arte și filosofie, Sparta avea un singur obiectiv: pregătirea pentru război. Statul controla strict procesul, eliminând nou-născuții considerați slabi și supunând copiii rămași unui regim dur.
De la 7 ani, băieții erau separați de familie și încadrați în agoge, sistemul de antrenament al Spartei. Creșteau în cete (agelai), trăind în condiții austere: dormeau pe paie, umblau desculți și primeau hrană insuficientă, scrie History.com. Încurajați să fure mâncare pentru supraviețuire, erau brutal pedepsiți dacă erau prinși. Educația lor consta în exerciții fizice istovitoare, lupte și obediență absolută față de stat. Disciplina extremă era impusă prin pedepse fizice, iar frica și durerea deveneau obișnuință.
Sparta nu punea preț pe gândire critică, ci pe loialitate și rezistență. Ritualurile de inițiere implicau violență extremă, cum ar fi biciuirea publică la altarul zeiței Artemis. Legenda copilului care a ascuns o vulpe sub haină și a murit în tăcere, pentru a nu fi prins că a furat, simbolizează idealul spartan: suferința tăcută și sacrificiul suprem.
Fetele, deși nu erau antrenate pentru război, erau crescute în același spirit dur, fiind instruite în sport pentru a deveni mame ale viitorilor soldați. Educația spartană a produs războinici redutabili, dar cu prețul unei copilării marcate de lipsuri și suferință. Istoricii moderni notează și ei că sistemul agoge transforma copilăria într-o experiență traumatizantă, chiar dacă producea soldați duri, descrie History.com. Chiar și unii gânditori antici, precum Platon, au criticat severitatea excesivă a acestui sistem, care crea soldați neîndurători, dar nu și oameni echilibrați.
Manifestări moderne ale educației spartane
Deși par îndepărtate de prezent, ideile din spatele educației spartane nu au dispărut complet. În mod surprinzător, există și astăzi părinți care încearcă să aplice metode similare, crezând că astfel își vor face copiii mai puternici, mai căliți, mai rezilienți, mai „de succes” într-o lume competitivă.
Cazul mamei din București, care și-a frecat bebelușul cu zăpadă ca să îl „călească”, nu este izolat și face parte dintr-un trend periculos de „parenting dur”. În mediul online, provocarea numită „baia în zăpadă” a circulat intens, unii adulți filmându-se în costum de baie în zăpadă pentru a demonstra cât de „tari” sunt. Din nefericire, unii părinți au decis să aplice acest experiment și pe copii, care, evident nu au capacitatea fizică de a rezista.
Să ne amintim de Giuliano Stroe, supranumit Micul Hercule! A devenit faimos la o vârstă fragedă pentru forța sa incredibilă și antrenamentele dure la care era supus. Născut în România, el a uimit lumea cu flotările sale în aer și mușchii sculptați. În spatele acestei performanțe se afla un regim strict de antrenament impus de tatăl său, o practică care a stârnit atât admirație, cât și controverse. Astăzi, la 20 ani, Giuliano este aproape de nerecunoscut față de imaginea sa din copilărie. Nu mai are fizicul de culturist, iar viața lui pare să fi luat un alt drum, potrivit unei știri ProTV din 2024. Transformarea sa ridică întrebări despre impactul unui astfel de stil de viață asupra copiilor și despre presiunea enormă pusă pe umerii unui copil pentru a deveni un fenomen mondial.
Unde se ascunde educația spartană în parentingul zilelor noastre
Psihologia modernă clasifică stilurile de parenting în mai multe categorii, dintre care relevante aici sunt: stilul autoritar (foarte strict, cu cerințe mari și afecțiune puțină) și stilul autoritativ (ferm, dar cald și comunicativ). Stilul autoritar este cel care, în formele lui exagerate, amintește de abordarea spartană.
Un părinte autoritar insistă pe ascultare necondiționată: „Faci cum spun eu, pentru că așa zic eu”. Regulile sunt inflexibile, iar dacă sunt încălcate, reacția vine sub formă de pedeapsă (uneori fizică, alteori prin țipete, jigniri sau restricții excesive). Adesea, astfel de părinți oferă puțină căldură emoțională – consideră că laudele sau îmbrățișările „înmoi” copilul, deci le evită. Comunicarea este unidirecțională: adultul comandă, copilul trebuie să se supună fără a întreba de ce. Acest stil are cu siguranță ecouri spartane. Nici acolo, copiii nu aveau dreptul să conteste vreo decizie și afecțiunea era practic absentă din relația mentor-elev.
Cercetările în domeniul dezvoltării copilului au documentat efecte negative clare. Copiii crescuți într-un mediu autoritar strict pot părea „disciplinați” la exterior – de teamă, vor evita să încalce regulile de față cu autoritatea. Însă în interior, plătesc un preț. Studiile arată că acest tip de parenting crește riscul de probleme emoționale la copii: anxietate ridicată, stări depresive, dificultăți de autocontrol emoțional. De asemenea, astfel de copii tind să aibă stima de sine scăzută și probleme în a-și forma o imagine de sine sănătoasă.
Practic, copilul crescut „fără milă” ori va considera normal să îi intimideze pe alții mai slabi (model preluat de la figura părintească autoritară), ori va interioriza un rol de victimă, având o reziliență emoțională scăzută.
Copiii nu au nevoie de soldați, ci de părinți
Să ne gândim: ce transmite un părinte care nu-și îmbrățișează niciodată copilul, care îi spune mereu „nu ești suficient de bun” indiferent de efort, care folosește bătaia crezând că „unde dă mama crește”? Practic, transmite un mesaj de respingere și nesiguranță. Copilul ajunge să creadă fie că nu merită să fie iubit decât dacă atinge perfecțiunea (ceea ce poate duce la perfecționism nevrotic și anxietate), fie că oricum nu merită iubire deloc. În ambele cazuri, impactul asupra dezvoltării sale emoționale este negativ. Chiar dacă la suprafață va executa ce i se cere, pe dinăuntru poate fierbe de furie reprimată sau se poate simți singur și neînțeles.
Comparând cu modelul spartan: da, spartanii au obținut tineri ultra-disciplinați, dar acei tineri au fost practic depersonalizați; nu contau sentimentele sau dorințele lor, conta doar conformarea. Un părinte modern, oricât de bine intenționat, riscă să facă același lucru dacă își conduce familia ca pe o unitate militară. Iar în absența amenințării imediate (Sparta trăia sub spectrul războaielor constante), un asemenea stil nu se justifică. Astăzi știm că afecțiunea și disciplina nu se exclud reciproc – dimpotrivă, merg mână în mână în stilul parental echilibrat (autoritativ), care dă cele mai bune rezultate. Copiii au nevoie de limite și reguli clare, dar și de căldură, înțelegere și explicații.
Parentingul competitiv: aceeași Mărie, cu altă pălărie…
Merită menționat și fenomenul de „parenting competitiv” prezent în unele societăți moderne, care poate semăna cu o cursă spartană a ambițiilor. De exemplu, conceptul de „Tiger Mom” (Mama Tigru) popularizat de autoarea Amy Chua descrie o mamă care își forțează copiii la performanțe academice excepționale printr-un program draconic (ore interminabile de studiu și practică, interdicția de la joacă și socializare, perfecțiune obligatorie). Deși accentul acolo e pe educație academică, nu militară, atitudinea de „nu accept eșecul și nici oboseala” e similară ethosului spartan.
Multe familii din zilele noastre, în dorința de a avea copii premianți la școală sau staruri în sport/arte, îi privează pe aceștia de relaxare, joacă și voie bună, încărcându-le programul ca pe al unui adult. Se creează astfel o presiune psihologică enormă, care poate duce la burnout, anxietate de performanță și chiar resentimente față de părinți. Chiar dacă nu implică neapărat violență fizică, acest stil de viață supraîncărcat poate fi considerat o formă de duritate excesivă impusă copilului.
Consecințele educației spartane în prezent
Metodele de tip spartan sunt profund nocive pentru copii, atât pe plan psihologic, cât și social și chiar fizic. Să recapitulăm principalele efecte negative pe care le-au constatat specialiștii și pe care le vedem și din cazurile reale:
Traume emoționale și tulburări psihice
Copiii supuși la abuzuri sau disciplină extremă trăiesc în permanență în stare de stres. Acest stres cronic le afectează creierul în formare, crescând riscul de anxietate și depresie încă din copilărie. Lipsa de siguranță și afecțiune poate duce la tulburări de atașament – copilul nu mai dezvoltă încredere nici în părinți, nici în alte persoane, așteptându-se mereu la ce e mai rău. Multe victime ale unui parenting abuziv prezintă simptome de traumă (coșmaruri, reacții de panică, hiper-vigilență) similare cu sindromul de stres post-traumatic.
- CITEȘTE ȘI: Psiholog Monica Lespezanu: „Un copil abuzat astăzi va fi adultul agresor de mâine sau adultul victimă”
Stima de sine scăzută și probleme de identitate
Un copil căruia i se repetă mereu că nu e suficient de bun sau este tratat ca un soldat care nu are voie să greșească va dezvolta o imagine de sine negativă. Studiile au arătat niveluri mai mici de încredere în sine la adolescenții crescuți cu părinți foarte autoritari. De asemenea, acești tineri pot avea dificultăți în a lua decizii independent, a-și exprima opiniile și a-și descoperi personalitatea, deoarece au fost mereu forțați să se conformeze.
Comportament agresiv sau antisocial
Copiii crescuți cu violență pot învăța că violența este un mod acceptabil de a-ți atinge scopurile. Unii vor deveni ei înșiși agresori cu colegii sau, mai târziu, cu propriii copii, perpetuând ciclul abuzului. Cercetările confirmă legătura între un stil parental dur și o incidență mai mare a bullying-ului – fie ca autori, fie ca victime. De asemenea, pentru că nu au fost învățați empatia, ci numai obediența la forță, acești copii pot avea dificultăți de relaționare: fie domină și intimidează, fie devin foarte retrași social.
Deteriorarea relației părinte-copil
În loc să existe o legătură de încredere și comunicare, relația cu părintele autoritar devine una de frică și evitare. Copilul nu vine să-și mărturisească problemele sau emoțiile, de teama pedepsei sau judecății. Pe termen lung, asta erodează legătura familială. În adolescență, mulți copii crescuți prea strict fie se revoltă violent împotriva controlului (fug de acasă, adoptă comportamente de risc în secret), fie rămân aparent supuși dar se îndepărtează emoțional complet de părinte. Oricum, afecțiunea reciprocă are de suferit, ceea ce e tragic atât pentru copil, cât și pentru părinte.
Întârzieri în dezvoltare și probleme fizice
Dacă se ajunge la comportamente extreme, există și riscuri fizice directe: accidente, leziuni corporale. Un organism firav supus unor probe pentru care nu e pregătit se poate îmbolnăvi grav sau chiar ceda (șoc termic, deshidratare severă, etc. pot surveni și pot fi fatale la vârste fragede. Chiar și fără accidente imediate, stresul intens prelungit afectează corpul: crește nivelul de cortizol, ceea ce pe termen lung poate slăbi sistemul imunitar și poate afecta creșterea. Copiii crescuți în frică extremă prezintă uneori întârzieri de creștere sau tulburări psihosomatice (dureri de cap, de burtă, ticuri nervoase) cauzate de tensiunea psihică continuă.
Impact social mai larg
Dacă astfel de metode ar deveni răspândite, am avea o societate plină de adulți cu traume, anxioși sau agresivi. Cultura violenței naște violență. Copiii abuzați riscă să devină adulți care fie comit violență, fie nu se pot opune ei înșiși abuzului. De asemenea, creativitatea și inovația au de suferit într-un mediu opresiv. Un copil căruia i s-a spus mereu doar „execută!” nu a învățat să gândească liber, să își exprime personalitatea. În plan macro, o generație crescută rigid va fi mai puțin flexibilă, mai puțin empatică și cooperantă. Or, societatea modernă are nevoie de oameni echilibrați emoțional, capabili de colaborare, nu de războinici solitari.
- CITEȘTE ȘI: Cum ne educăm băieții să nu ajungă ca Buhnici?
Privind către Sparta antică, putem trage o concluzie grăitoare: deși și-a atins scopul militar pe termen scurt, pe termen lung societatea spartană a intrat în declin. Rigiditatea și cruzimea sistemului său au dus la scăderea populației. Mulți tineri mureau sau nu se nășteau destui din cauza politicilor austere. Adăugați la asta lipsa inovării culturale și, în final, aveți explicația pentru dispariția modelului spartan. Între timp, valorile de care Sparta făcea abstracție – compasiunea, arta, gândirea independentă – au propulsat alte civilizații înainte.
Ca părinți, trebuie să ne întrebăm mereu: educ prin iubire sau impun prin frică?
Sparta a ales frica și a plătit prețul. Cazul bebelușului supus „experimentului spartan” ne amintește de un adevăr esențial. Copiii nu sunt și nu trebuie tratați ca niște soldați în tranșee. Este momentul să conștientizăm că metodele dure, oricât de bine intenționate ar fi uneori (din dorința de a pregăti copilul pentru greutățile vieții), fac mai mult rău decât bine. Niciun beneficiu ipotetic nu justifică traumele fizice și psihice cauzate unui copil. Curajul adevărat nu se formează prin teroare, ci prin încredere și încercări potrivite vârstei. Rezistența nu se construiește punând copilul în pericol. Ci încurajându-l treptat să își depășească limitele, știind însă că are mereu un sprijin dacă ceva nu merge.
Astăzi, avem cunoaștere psihologică și exemple suficiente cât să ne ferim de această capcană. Să nu romantizăm idei barbare. Un copil care nu plânge de teamă sau care stă nemișcat de frica pedepsei nu este un „copil model”, ci un copil rănit pe interior. Iar rănile acestea pot dura toată viața. Haideți să alegem conștient un alt drum decât cel spartan. Să cultivăm reziliența prin susținere, nu prin traumatizare. Să le arătăm celor mici că pot fi puternici și blânzi în același timp. Că pot înfrunta greul știind că au în noi un aliat, nu un asupritor.
Responsabilitatea noastră, a părinților moderni, este să rupem ciclul abuzului mascat în educație dură. În fond, ar trebui să ne dorim să creștem oameni fericiți și echilibrați, nu „spartani” în sensul crud al cuvântului.
