Când Maria, o adolescentă din București, a terminat liceul, mama ei, Laura Ivăncioiu, i-a pus pe masă două direcții clare: dacă rămâne în București, se întreține singură; dacă pleacă la studii în străinătate, o sprijină familia, cu condiția să stea minimum doi ani. Așa a ajuns tânăra, care nu avea planuri de studiat în străinătate, să învețe Istoria Artei în Olanda, iar apoi să continue cu un master în Italia, unde se află și astăzi. Pentru unii părinți, gestul mamei poate părea dur; pentru alții e o dovadă de luciditate.
În discuțiile despre „sindromul cuibului gol”, accentul cade aproape mereu pe singurătatea și tristețea părinților după plecarea copiilor. Dar există și un alt tip de poveste, mai rar spusă, în care plecarea copilului este trăită ca o victorie.
„Am împins-o să plece”
Laura Ivăncioiu are 50 de ani, conduce o agenție de PR și este fondatoarea grupului de Facebook „Mergem la teatru”, creat odată cu plecarea fiicei ei din țară. Laura admite că proiectat asupra Mariei un vis pe care ea însăși nu și l-a îndeplinit niciodată, acela de a studia sau măcar a locui pentru o vreme în străinătate. „Mă temeam că Maria o să rămână în țară de dragul orașului ăstuia și o vedeam deja cum ajungea să îi pară rău peste ani”, spune ea.
Așa că i-a spus fetei că dacă alege România după liceu, se va întreține singură. Dacă pleacă în altă țară pentru minimum doi ani, familia o va susține financiar integral. „Am zis doi ani, că mă temeam că într-un an abia se adaptează. Scopul era să aibă termen de comparație”, lămurește Laura. „Oricât ar părea de bizar, plecarea Mariei, pentru mine, a fost o victorie. Ca și cum aș fi plecat eu”, spune Laura.
Ce s-a întâmplat cu Maria?
Maria s-a adaptat rapid într-o lume multiculturală și și-a făcut prieteni prin toată Europa. După trei ani, a absolvit Facultatea de Istoria Artei în Groningen, Olanda, apoi s-a mutat în Italia. A început un master în Ravenna, un program de studii de 2 ani care se numește „Cooperare Internațională pentru Moșteniri Interculturale”. Masterul combină studii despre patrimoniu cultural, politici publice, drepturile omului și cooperare internațională. Studenții învață cum sunt protejate siturile istorice în zone fragile, cum funcționează proiectele culturale finanțate de instituții europene, ce înseamnă gestionarea patrimoniului în contexte multiculturale și cum se construiesc intervențiile în comunități vulnerabile.
Programul îi pregătește pe absolvenți pentru roluri în organizații internaționale, ONG-uri, instituții culturale, muzee, fundații, proiecte europene sau echipe de teren care lucrează cu patrimoniu, dezvoltare și drepturi civile. Maria e în ultimul an de master și nu știe încă spre ce țară va face următorul pas. Știe însă, conform mamei ei, că nu ar fi ajuns să aibă un orizont atât de larg dacă ar fi rămas să studieze acasă.
„Mi se strânge inima când intru în camera ei”
Chiar dacă părinții știu că plecare copilului în altă țară le deschide o serie de oportunități, dorul nu e ușor de dus. „Camera ei e prea goală fără ea. Și prea curată, între noi, mamele, fie vorba! Mi se strânge inima foarte des când intru în camera ei… fără ea pare impersonală, fără energie”.
Laura povestește un episod revelator: când a scris o postare pe Facebook despre camera goală a fiicei ei, o prietenă i-a propus să inițieze o campanie pentru mamele care trec prin aceeași experiență. Dar ceva a oprit-o. „Unei amice îi murise fata de 18 ani. Mi s-a părut atunci că nicio mamă nu are dreptul să se plângă de dorul copilului ei atâta vreme cât copilul este în viață”, povestește Laura.
„Cine sunt eu când nu mai sunt mama de zi cu zi?” Cum se rescrie identitatea unei femei după plecarea copilului
Pentru multe mame, plecarea copilului declanșează o criză identitară. Pentru Laura, a reprezentat o amplificare a propriilor pasiuni. A început să construiască grupul de Facebook „Mergem la teatru”, un proiect care i-a ocupat din ce în ce mai mult timp și energie, devenind o parte consistentă din identitatea ei. Tot atunci, ea și soțul ei au început să călătorească mai mult, nu doar în Europa, ci și mai departe, iar din acest an a început să realizeze un podcast despre acceptarea îmbătrânirii.
„Las totul când vine Maria acasă”
Dorul de fiica ei e unul tăcut, însă revederile sunt exuberante. Laura renunță la toate activitățile ei când Maria vine acasă în vacanță. „Ultima dată când a venit am ales să nu merg la birou deloc. Și nici la două evenimente pe care agenția noastră le organiza zilele alea. Nici la Festivalul Național de Teatru. Am stat cu ea. În trecut, am ales, din păcate, de prea multe ori jobul și nu familia. Așa că acum fac ce pot mai bine să recuperez”, explică ea.
Relația lor nu doar că a supraviețuit distanței, ba chiar s-a consolidat. Comunică zilnic, își trimit video-uri haioase, se sfătuiesc reciproc. „Găsesc la Maria sfaturi înțelepte și îmi iau de la ea echilibru când am nevoie”, spune Laura. Iar când se întâlnesc, merg împreună la yoga, la masaj, prin cafenele, la shopping, cățărări, râd „cu lacrimi” și se apără una pe alta de motanul care mușcă „de nebun”. Povestea lor arată că un copil împins în lume să exploreze revine mereu spre părinți nu pentru că trebuie, ci pentru că vrea. Pentru că acasă nu ține de distanță, ci de relația cu cei dragi.
Laura nu i-a trasat Mariei destinul, nu a împins-o spre performanță toxică și nu a abandonat-o în autonomia ei. I-a oferit un cadru, i-a explicat de ce, apoi a lăsat-o să aleagă. Gestul ei, în loc să fie unul autoritar, a devenit fundamentul unei relații construite pe dialog și încredere. Exact tipul de relație în care copilul devine independent fără să rupă legătura cu părintele.
