Când ești părinte, diminețile seamănă cu un taifun. Adio cafea băută în tihnă! Adio momente de liniște „cât să-ți aduni gândurile”. Copilul cere altceva la micul dejun, pentru că (brusc!) nu-i mai plac sendvișurile. Refuză tricoul – pentru că e demodat -, iar șosetele îl „înțeapă”. Tu ai ședință în 30 de minute și nici măcar n-ați ieșit din casă! Ridici tonul – nu mult! – doar cât să auzi exasperarea care mocnește în tine. Nedumerit, copilul îți aruncă o privire care, pur și simplu, taie în carne vie! Simți cum întreaga zi se năruie ca un turn de piese Jenga. Și îți spui aproape cu voce tare: „Nu mai pot! Mă simt depășit(ă). Oare chiar nu sunt făcut/ă să fiu părinte?”
Partea bună (dacă există o parte bună în toate astea) e că probabil chiar în acel moment mulți alți părinți simt același lucru ca tine. Deznădejdea, exasperarea, epuizarea sunt fenomene atât de comune în rândul părinților de azi, încât autoritățile sanitare din SUA au numit oficial stresul parental „o problemă de sănătate publică”. Da, în raportul publicat în 2024 sunt cuprinse numeroase statistici, date și cazuri personale care demonstrează cât de dificilă este creșterea copiilor în zilele noastre. Documentul subliniază, în același timp, cât de dăunător poate fi stresul parental pe termen lung – pentru sănătatea fizică și mintală a adulților.
În momentul în care epuizarea ta (pe care o resimți după cel de-al treilea tantrum în decurs de 10 minute, atunci când zaci fără cuvinte pe gresia din bucătărie) este scrisă – negru pe alb – în analize de politici publice, nu mai poți spune că ești tu de vină, că nu te pricepi, că nu te organizezi. Vorbim despre un context (chiar despre o epocă) în care burnout-ul, deznădejdea, exasperarea apasă sistematic pe părinții. Cu toții ne simțim copleșiți, numai că acest sentiment nu e la fel pentru toată lumea. Și nu, nu e doar oboseala de vină!
Te simți depășit/ă pentru că standardele s-au schimbat
Părinții de azi nu mai sunt responsabili doar de hrana copiilor, de programul școlar și extracurricular sau de siguranța lor fizică. În fișa postului este inclusă astăzi multă „muncă emoțională”. Mama sau tata trebuie în permanență să valideze emoții, să regleze conflicte – cu blândețe! –, să fie conștienți de efectul cuvintelor și acțiunilor lor, să construiască un atașament securizant, să nu „creeze” traumă, să fie atenți la neurodezvoltare. Și nu toți părinții au doctorat în psihologie!
Un articol recent din Psychology Today pune punctul pe i: standardele moderne de parenting includ competențe psihologice care nu făceau parte din așteptările generațiilor anterioare. Părinții noștri nu se sinchiseau de toate aceste „detalii”. Noi, astăzi, suntem mereu sub presiunea creșterii copilului, nu doar din perspectiva nevoilor primare. Trebuie să le înțelegem lumea interioară în timp real!
În zilele noastre, oboseala părinților nu mai este una fizică. Acesteia i se adaugă oboseala cognitivă și emoțională. Părintele trăiește cu presiunea de a reacționa „corect” – de fiecare dată. Și, nu-i așa?, ori de câte ori nu ne iese „părințeala”, nu ne mai simțim „doar obosiți”, ci de-a dreptul inadecvați.
Psihologii (măcar) înțeleg prin ce trecem și de încurajează să ne privim cu indulgență greșelile. Te simți depășit(ă) sau copleșit(ă) atunci când copilul are o criză? Știi în teorie cum ar trebui să reacționezi, dar nu îți iese mereu? Asta nu pentru că e „ceva defect” la tine, ci pentru că nimeni nu poate să demonstreze calm, empatie, blândețe perfecte la nesfârșit.
- CITEȘTE ȘI: Când copilul e obraznic, părintele trebuie educat. În ce situații eșuează parentingul modern?
Te simți depășit/ă pentru că lumea lor e diferită de a ta
Copiii de azi sunt ceea ce literatura numește „digital natives” (nativi digital). Ei cresc având tehnologia ca fundal permanent al vieții lor. Accesează informația diferit, comunică diferit, procesează stimulii diferit. Pentru ei, tehnologia și online-ul nu sunt spații separate, ci e o extensie a realității.
Iar pentru noi, părinții, asta înseamnă asumarea unui rol complet nou. Nu mai suntem doar „îngrijitorii” copiilor, trebuie să le devenim ghizi într-un teritoriu complet nou, pe care noi nu l-am traversat/cunoscut când aveam aceeași vârstă. UNICEF vorbește despre „digital parenting” nu ca despre un set de reguli aplicabil în cazul consumului de ecrane, ci ca despre o competență continuă de însoțire și orientare într-un mediu digital care evoluează constant. E firesc să ne simțim depășiți, atunci când copiii noștri știu mai multe, se descurcă mai bine, pricep altfel platformele digitale. Nu e un eșec personal. E o diferență generațională reală. Nu suntem părinți incompetenți, ci ne aflăm într-o postură nouă, pentru care nu există „manual de utilizare”.
Te simți depășit/ă pentru că informația e prea multă
Din păcate, social media, motoarele de căutare, AI-ul ne pun, încă o dată, bețe în roate. Deschidem telefonul și găsim pe 20 de opinii despre somnul copiilor, 15 despre alimentația potrivită, 30 despre atașamentul securizant și 100 alte articole despre cum „ar trebui” să reacționezi la tantrum-uri. Toate „sursele” astea se mai și contrazic. Și tu, încercând să fii un părinte cât mai bun cu putință, ce să mai crezi? Normal că te simți copleșit!
Jurnaliștii de la The Guardian au publicat un articol în care atrag atenția asupra calității inegale (dacă nu cumva „îndoielnice”) a sfaturilor parentale din social media și asupra confuziei pe care acestea o generează. Numeroase publicații de parenting dezbat implicațiile pe care excesul de informație îl are asupra sănătății mintale a părinților. Vorbim despre angoase, frământări, crize de anxietate. Părinții se confruntă nu doar cu presiune emoțională și „administrativă” în creșterea copiilor. Este și presiune cognitivă. Fiecare decizie pare să aibă consecințe majore. Fiecare alegere pare evaluată public (mai ales în epoca TikTok și Instagram). Nu e de mirare că ajungi să te simți copleșit/ă. Creierul tău procesează constant risc, comparație și anticipare. Și e al naibii de greu!
- CITEȘTE ȘI: Şi mamele suferă de sindromul burnout!
Te simți depășit/ă pentru că stresul s-a acumulat
„Burnout-ul parental” nu este un termen dramatic inventat de psihologi și cercetători ca să sperie părinții. E un concept atent studiat. Cercetătorii descriu clar diferența dintre stresul normal al parenting-ului și burnout-ul acumulat. Vorbim despre epuizare persistentă, distanțare emoțională și senzația iminentă că „gata!”, nu mai poți, nu mai ai resurse.
Publicația The Guardian arată într-un amplu articol că părinții (mamele, în special) sunt de-a dreptul depășiți și „merg pe pilot automat”. Nu pentru că nu își iubesc copiii, ci pentru că rezervoarele lor de energie sunt goale. The Atlantic leagă fenomenul de o cultură mai largă a burnout-ului generațional. Practic, generația părinților noștri a ridicat ștacheta (muncă pe brânci, standarde înalte și ideea că trebuie să optimizezi totul, inclusiv copilăria). Iar noi o perpetuăm. Și ne afectează și pe noi, și pe copiii noștri.
Cum știi ce fel de părinte ești și vrei să fii
În mijlocul acestor presiuni, teoria atașamentului sigur – popularizată de terapeuți precum Dr. Becky Kennedy sau Eli Harwood – repetă un lucru simplu: relațiile cu copiii nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de „reparație”. Nu faptul că am ridicat vocea definește legătura și relația cu copilul nostru. Ci faptul că știm să revenim, să recunoaștem greșeala, să încercăm să o reparăm.
Important este să spunem (eventual după ce am tras aer în piept de câteva ori) „Îmi pare rău. M-am simțit depășit/ și copleșit/ă de situație. Hai să încercăm din nou!”. Prin aceste reveniri se construiește siguranța emoțională. Iar copiii au capacitatea de a înțelege și de a reinvesti încredere atunci când ne arătăm vulnerabilitățile, atunci când recunoaștem că nu suntem perfecți.
Și încă un lucru. Poate că ar fi bine ca, în loc să ne întrebăm „Ce e cu mine? Oare sunt un bun părinte?”, ar fi mai util să ne întrebăm „Ce resursă îmi lipsește acum?”. Poate suntem privați de somn. Poate ne lipsește sprijinul. Un pic de timp cu noi înșine/ însene? Sau punem prea multă vinovăție în ecuație? Psihologii știu ceva sigur despre stresul parental: faptul că rușinea și izolarea nu fac decât să amplifice epuizarea. E nevoie de sprijinul real pentru a ne detensiona.
Până la urmă, important e să ne privim în oglindă și să recunoaștem că dacă ne simțim depășiți nu înseamnă că suntem niște părinți deplorabili. Trebuie să admitem că trăim într-o epocă în care rolul de părinte s-a complicat enorm – pe plan emoțional, digital, informațional. Până și faptul că ne adresăm singuri întrebarea „oare sunt un bun părinte?” vorbește nu despre eșec, ci despre implicare. E o dovadă că ne pasă și ne dorim să fie bine. Nu asta e, până la urmă, definiția unui părinte bun?
