Pe Virgil Ianțu îl cunoaștem ca muzician și prezentator tv. Datorită emisiunilor sale folosim frecvent sintagma „copiii spun lucruri trăsnite”. Însă, de câțiva ani, este preocupat de evoluția tinerilor și adolescenților și este implicat într-o serie de evenimente pe teme educaționale, în care discută – cu părinți și copii – despre dinamica relațiilor dintre ei și despre cât de importantă este comunicarea în parentingul modern. De altfel, luna trecută, vedeta a lansat un nou podcast intitulat „Cu tata la interviu”, în care, alături de invitații săi, dezvăluie situațiile mai mult sau mai puțin tensionate din viețile părinților și copiilor lor. Nu în ultimul rând, Virgil Ianțu este tată de fată. Acesta vorbește cu mândrie despre fiica sa, Jasmina, care va împlini curând 20 de ani. În interviul pe care ni l-a acordat, Virgil Ianțu ne-a mărturisit că nu a plănuit neapărat să devină tată, însă venirea copilului „a fost ca un miracol” și, de atunci, lumea întreagă i s-a schimbat. E vizibil emoționat când povestește despre copilăria fiicei sale. Și, ca să ilustreze cât de adorabilă era la acea vreme, s-a grăbit să ne arate „fățuca” ei în imaginile pe care le poartă mereu în telefon. Jasmina e adult acum, „și-a luat zborul” și a plecat la studii în Spania. Tatăl său îi resimte foarte puternic lipsa, însă mărturisește că relația dintre ei doi nu s-a schimbat deloc. Când vine vorba despre felul în care au ales să-și crească fiica, și el, și partenera sa, Roxana Alexandru, cred cu tărie că dragostea și respectul pot rezolva orice. De altfel, veți vedea în interviul de mai jos, însăși Jasmina se mândrește de felul în care au crescut-o părinții săi.
Care a fost primul tău gând când ai aflat că o să devii tată?
M-a surprins. Eu nu mi-am dorit să am copil neapărat. Eu nu mi-am dorit o familie. Aveam o viață așa, destul de dezordonată din punctul ăsta de vedere, pentru că așa era viața mea, aveam proiecte, turnee… Și în momentul în care am aflat s-a schimbat totul în jurul meu și m-am simțit responsabil. Am simțit că viața mea se va schimba în totalitate pentru că, nu știu, o fi instinctul ăla pe care eu nu pot să-l mi-l explic, pe care tot mai des îl numesc „programare”. M-a făcut să văd deja lucrurile altfel și să mă responsabilizez. M-am gândit, „vine copilul, hai să văd ce am de făcut!”. Venirea Jasminei a coincis cu o perioadă în care a fost și un cutremur și atunci mi-am pus în minte inclusiv să fac cumva să avem o casă pe pământ. Deja aveam alte planuri, nu doar vacanțe și distracție… (deși și acelea au rămas, nu trebuie să le eliminăm neapărat).
Ți-ai dorit să fii „tată de fată”?
N-am avut nicio preferință. Dacă nu mi-am dorit să am copil, nici nu îmi propusesem ceva anume legat de asta. Dar în momentul în care am aflat, a fost așa, parcă levitam de bucurie. Am fost surprins, dar foarte plăcut. N-am avut nicio secundă senzația aceea „aoleu, dar ce mă fac?!” Nu.
A fost așa, ca un miracol. Dar nu mi-am zis că vreau un băiat să-l duc la meciuri, vreau o fată pentru că nu știu ce. Sunt foarte fericit și cred că relația între un tată și o fată este una cu totul specială. Adică, un tată de fată are niște emoții cu totul speciale în relația cu fata. Nu știu cum să le explic în cuvinte.
Toată lumea vorbește despre această relație între tată și fată, dar cum e ea?
Știu, dar cum s-o explici?! Știi, cred că și dragostea pentru un băiat este mare, dar sensibilitatea pe care o are o fată, cum este ea pentru un tată… Și afecțiunea pe care ți-o arată fata… Poate ca fata e mai sensibilă, așa cred, sau își arată afecțiunea mai des. Nu știu să explic, dar este minunat!
- CITEȘTE ȘI: De ce este atât de specială relația tată-fiică
Care au fost momentele cele mai dificile ale relației cu fiica ta?
Au fost, cred, momentele în care trebuie să fii extrem de atent, de pe la 13 ani încolo, când începe, ca la toată lumea, nebunia. Atunci maică-sa era cu controlul excesiv (din punctul meu de vedere!), dar care s-a dovedit mai târziu foarte bun. Pentru că și Jasmina i-a mulțumit mamei sale. I-a zis „Mulțumesc că m-ai controlat în perioada aia și că nu m-ai lăsat să fac tâmpenii!”. Mie nu-mi venea să fac asta. Aveam încredere. A și zis fiica mea „dacă era după tati…” (râde). Atenție! Sunt situații în care unul dintre părinți judecă copilul neavând toate informațiile, în prezența celuilalt părinte. În astfel de momente, celălalt părinte trebuie să se abțină, chiar dacă nu este de acord, să nu îi submineze autoritatea celuilalt. Astfel de situații trebuie rezolvate după, nu fix în momentul acela, ca să nu rămână copilul cu frustrări.
Vă spun, e o meserie foarte grea (râde). Cea mai grea meserie! Dar și pentru ei e foarte dificil, la asta trebuie să ne gândim. Și copiii sunt „noi” în treaba asta, de asemenea, nici noi nu am fost înainte părinți, așa că trebuie să facem echipă.
Dar din copilăria mică ce ți-a plăcut cel mai tare? Te-a dat cu ojă? V-ați pus coronițe?
Oh, da! M-a dat cu ojă… Mă trezea în fiecare dimineață să construim o casă din piese de lemn. Mă trezea la 06:00 dimineața, iar eu eram cel mai probabil obosit sau dormisem mai puține ore în noaptea aceea, dar coboram din pat și mă jucam cu ea. Și acum îmi amintesc cu mare drag de acele momente. Momentele grele trec și sunt uitate, sunt cumva estompate. Dar momentele frumoase o să rămână și parcă ele cresc în intensitate cu cât trece timpul, căci intervine nostalgia și dorul de vremea când copilul era mic.
Acum, când Jasmina e mare, e adult deja, cum mai faceți bonding? Ce vă leagă?
Sincer, eu nu văd nicio diferență. Suntem la fel. Nici nu realizez că are 19 ani, că face 20 anul ăsta. La fel ne prostim, facem aceleași glume între noi. Se pare că lucrurile au rămas la fel, ceea ce este minunat! Vine cu noi în vacanțe încă! Mulțumesc lui Dumnezeu că e la fel! Nu, nu văd nicio schimbare, sincer.
A fost greu când și-a luat zborul copilul? Cum ai resimțit momentul de independență al copilului ca părinte, ca tată?
Mie mi-a fost greu când a plecat la facultate, în Spania. Cu o lună înainte am început să realizez că n-o să mai fie acasă zilnic și atunci am început să simt asta foarte, foarte puternic. Din fericire, acum e într o perioadă de practică și o face aici în țară.
Dar după aceea m-am setat, am realizat că e pentru binele ei, că e o investiție în educația ei și atunci mi-am zis că timpul trece oricum repede – sunt patru ani – și după aia, ce o face, și dacă o fi departe și dacă nu, până la urmă, e viața ei! Ăsta e un lucru pe care ar trebui să îl știe fiecare părinte. Viața copilului nu e a noastră. Și drumul lui nu-i al nostru. Trebuie, da, să îl ghidăm pe copil, cu toate valorile pe care ar fi bine să le avem și noi, ca să le putem da mai departe lor. Dar în momentul în care părintele vede că poate copilul se află pe un drum greșit – din punct de vedere profesional, strict la asta mă refer -, trebuie să îl lase să își dea seama singur. Dacă noi îi interzicem să meargă într-o direcție sau dacă noi direcționăm copilul și zicem „mergi la facultate, te faci medic, pentru că eu mi-am dorit sau pentru că eu sunt medic” și copilul nu simte asta, e clar că la un moment dat o să-ți reproșeze. Când faci un lucru ca ăsta ești direct responsabil pentru direcția pe care o s-o aibă. De aceea, e bine să ne dăm seama – tot fiindu-i aproape – cam în ce domeniu ar fi bun și să-l lăsăm în direcția lui. Drumul lui, viața lui!
Încrederea pe care o au părinții în copil și copilul în părinți merge mână în mână cu libertatea asta, cu zborul? Se construiește în timp?
Da. În momentul în care vine zborul, tu, ca părinte, trebuie să știi că l-ai învățat să dea din aripi.
Cum ți–a venit ideea podcastului „Cu tata la interviu”?
E o serie lungă de întâmplări și de constatări. Mi-am dat seama – din întâlnirile pe care le-am avut în ultimii ani cu adolescenții și cu tinerii în general – că ei au nevoie să vorbească. Mi-am dat seama că sunt foarte singuri, deși au părinți. Prezența fizică a părinților nu este suficientă. Au foarte multe gânduri, emoții de transmis și nimeni nu-și face timp suficient pentru ei. Și atunci mi-am zis că dacă eu am primit foarte multe de la viață, inclusiv principii și o educație (și de caracter, și academică), de ce să nu încerc să le transmit și lor mesaje despre importanța educației în formarea lor, importanța relației pe care ar trebui să o aibă și cu școala, dar și cu părinții?
Am fost în mai multe locuri, inclusiv în diaspora, unde am avut întâlniri și cu părinții și cumva încerc să le reamintesc, să-i fac să conștientizeze cât de importantă e prezența lor în viața copiilor. Să nu ajungă la situația pe care o întâlnim foarte des astăzi, când copiii se izolează, nu comunică sau ajung într un mediu care nouă, părinților, nu ne place, dar n-am făcut nimic până în acel moment. Astfel, am ajuns să identific și faptul că rolul tatălui nu este foarte bine conturat și nu este foarte bine adus în prim-plan. Tot timpul se vorbește despre mamă, despre tată mai puțin. Așa cum orice are un echilibru, într-o familie și mama are un rol extrem de important, dar și tatăl – de aceea suntem doi într-o familie! Mi-am zis că e o idee foarte bună să aduc în prim-plan relația asta, mai ales prin prisma copiilor care au devenit celebri, pentru că pot fi mai ușor identificați ca și modele. Cred că lumea e curioasă și prin ce etape au trecut în relația lor, în această „construcție”, care nu-i deloc ușoară. Până la urmă, celebru sau nu, la sfârșitul zilei, ești tot mama sau tatăl, și el tot copil. Cu toții trecem prin aceleași situații, frustrări, reușite.
Cum ți se par, de fapt, tinerii de astăzi?
E o generație excelentă. E o generație foarte faină. Mulți spun că-s superficiali, că nu le place să învețe… Eu cred că problema este tot la părinți. Părinții sunt modelele lor și atunci ar trebui să se uite mai întâi – cei care spun asta – la propria atitudine, la propriul comportament și apoi să judece copiii. Eu am întâlnit copii absolut minunați din generația asta despre care se vorbește așa, dornici să vorbească, dornici să fie ascultați. Dacă nu încercăm să-i ascultăm, să le învățăm limbajul, ca să nu fim anacronici, întotdeauna va exista acest conflict între generații care nu face bine nici de o parte, nici de alta. Și avem foarte multe de învățat de la libertatea lor de gândire, de la lipsa tracului pe care noi nu le-am avut. Nouă tot timpul ne-au fost interzise lucruri, tot timpul am fost sub presiune, sub teamă. Ei nu au avut, din fericire, parte de treaba asta și sunt mult mai relaxați, mai liberi, creativi și cu inițiativă. Oricine vine să mă contrazică, să se uite un pic la ce-a făcut de-a lungul timpului pentru copilul său.
Am citit ce ai scris legat de serialul „Adolescence”. Crezi că acolo suntem astăzi, în acel scenariu?
Da. Serialul e foarte dur. De aceea au și folosit o crimă ca punct de plecare. Lumea zice „Copilul meu n-ar face așa ceva!”. Dar tu crezi că ai un copil bun, este în casă, îl vezi acasă! Tu crezi că ai făcut tot ce-i posibil, doar că nu-i așa. Trebuie mult mai mult astăzi. Mult mai mult! Limită la internet, strict pentru ce e nevoie. Controlul parental e foarte important. Nu e vorba despre controlul asupra copilului, e control asupra accesului lucrurilor toxice din internet înspre copilul tău. Nu e vorba că-ți ții copilul la închisoare. Nu! Încerci să-l ferești de asta, să îl ferești să ajungă acolo.
Dacă ar fi să avem o cheie magică care ar mai dezlega puțin relația părinte-copil, care e destul de dificilă astăzi, unde crezi că ar trebui să lucrăm?
Din stadiul de burtică, de acolo trebuie lucrat. Vorbesc foarte serios! Eu știu și cred cu toată ființa că relația de atunci începe. Începe prin emoțiile pe care le transmiți, prin stările și armonia de acasă sau disonanța pe care o întâlnește copilul. Pentru că el se formează, își formează și auzul, își formează simțurile… Contează ce faci tu acasă și implicarea ta în formarea lui, chiar de atunci când tu crezi că nu înțelege, că nu simte, că nu aude, că nu știe despre ce e vorba. De acolo trebuie început acest proces, care este, într-adevăr, foarte dificil – dar cu o implicare totală, neapărat cu implicare totală. Știu, avem multe pe cap, multe de rezolvat, lucruri administrative și ne facem puțin timp, dar acel puțin timp să existe. Și să existe în totalitate. Joacă-te cu copilul tău, râdeți împreună! Sunt atâtea lucruri pe care le puteți face împreună! Să vadă că ești acolo. Poți să te cobori la nivelul lui, să stai pe covor, să te joci cu mașinuțele – când e mic. Și, mai apoi, să ai tot felul de activități împreună cu el. Și o oră contează! Poți să vorbești cu el seara, să-l întrebi ce s-a mai întâmplat la școală, să-i povestești din problemele pe care le-ai avut tu ca adolescent sau ce e potrivit, în funcție de vârstă. Atâta vreme cât tu te deschizi în fața copilului și îl asculți (nu doar ca să îi spui ce să facă, după formula „faci așa pentru că spun eu!”), și el se va deschide. Satisfacția vine ulterior, când vezi că a crescut și te uiți la partenerul tău de viață, zici: „Am făcut un lucru bun!”
Când vorbești cu ei, ce reproșează tinerii de astăzi părinților?
Că nu ascultă nimeni, că nu au cu cine vorbi, că sunt singuri. Că, la școală, foarte puțini profesori au preocuparea de a-i înțelege pe elevi, de a se apleca asupra lor când văd anumite situații (poate sunt triști, poate au o problemă). Dar nu, în școlile noastre profesorii îți predau și tu trebuie să vii și să iei notă mare.
Știu că sunt dascăli care fac asta, știu că sunt și profesori buni, dar sunt foarte puțini. Nu, nu vreau să dau vina pe profesori. E un sistem care poate nu dă nici timp, nici șansă profesorilor să se apropie de copii. Și nici invers. Sistemul de învățământ este total anacronic. Sunt foarte puține cazuri în care întâlnești un sistem implementat punctual sau local, sau un micro-climat de învățământ sănătos și actual. Adică trebuie să ne gândim, ei sunt altă specie, le vin alte informații, sunt bombardați de multe alte lucruri. Online-ul! Acolo trebuie să fii foarte prezent în viața copilului, să-l vezi, să controlezi lucrurile, să-i stabilești limite. Dragostea pentru copil și afecțiunea se manifestă și prin reguli. Dacă-l iubești, îi impui reguli. Dacă-l iubești, îl formezi sănătos. Dragostea nu înseamnă că-l lași să facă ce vrea.
Cum ai descrie stilul de parenting pe care l-ai ales pentru familia ta?
Nu știu să-l descriu. Exact cum ziceam, ne-am implicat din prima clipă și ne-am asigurat că ne cunoaștem copilul și că ne cunoaște ea pe noi. Și am avut grijă, știind că suntem modele pentru copil…
Mai suntem noi, părinții, modele pentru copii?
Da. Evident. Suntem primele modele. Cu cine se întâlnește copilul în primă fază?! Toate obiceiurile, toate tradițiile pe care care le ai în familie, toate se asimilează. Trebuie să ne gândim la noi, cu ce bagaj am venit din familia noastră, cu bune și rele. Și atunci să încercăm pe cele rele să nu le transmitem mai departe, să nu fie transgeneraționale, pentru că asta e o responsabilitate pe care noi o avem. Prin urmare, mare atenție la fiecare pas, mare atenție la atmosfera din casă, mare atenție la copil, la reguli, la afecțiune. Afecțiunea n-ar trebui să aibă limite, doar că trebuie să meargă, în paralel, și cu o anumită disciplină.
Revenind la familia voastră, cum v-ați redescoperit, tu și Roxana ca părinți în tot acest proces de creștere a copilului?
Șă știi că acum ne uităm unul la altul și ne întrebăm „Când s-au întâmplat toate astea? Cum am făcut asta? Cum am reușit asta împreună?” Și, fiind o treabă foarte grea, ne felicităm din când în când. S-a întâmplat atât de natural și atât de repede, încât nu pot să zic, uite, noi ne am stabilit să facem așa. Totul a venit pe bază de respect reciproc și foarte multă dragoste, oferită și copilului. Cred că respectul și dragostea rezolvă foarte multe lucruri.
- CITEȘTE ȘI: Studiu: Tată implicat, copii fericiți
Ce v-a învățat Jasmina?
Pe mine m-a învățat să să am răbdare, să ascult. Noi am crescut în altă epocă, eram altfel de copii și aveam altfel de părinți. Și atunci riscam să aduc cu mine lucruri „moștenite”, cum ziceam la început, să am o atitudine pe care copilul nu o merita. Și nici nu rezolva nimic atitudinea respectivă. Și atunci am avut parte de ajutorul Roxanei, care mi-a zis „Vezi, că aici nu e chiar așa. Mai moale un pic! Cu «forme mai rotunde», nu atâtea unghiuri drepte!”. Și am învățat s-o ascult și pe ea. Și astăzi mai învăț! Cred că ascultarea copilului – ca să ți-l poți cunoaște – este un lucru de bază, pe care l-am învățat și pe care îl învățăm în continuare. Sunt multe…
- CITEȘTE ȘI: Reguli pentru un tată de fetiţă
Cum ai descoperit-o pe Roxana în acest proces? Cum ai descoperit-o pe ea, ca mamă?
Ea, ca mamă, și-a făcut treaba perfect. Cum ziceam, ea a fost și pe control, și pe rigori, dar și eu venisem cu rigorile la mine și cu disciplina – poate exagerată. Vin din zona Habsburgică, a Austro-Ungariei, acolo, la noi, așa era. Și acum râd de mine că stau la semafor chiar dacă nu vine nicio mașină, chiar dacă e duminică, indiferent ce-ar fi: eu nu trec! La lucrurile astea n-o să mă schimb niciodată (râde), dar ele mă învață un pic să fiu mai maleabil. Roxana era și riguroasă, dar oferea și foarte multă dragoste. Era o combinație foarte sănătoasă. Nu avem un manual. N-aș putea scrie un manual, pentru că și noi suntem diferiți, și copiii sunt diferiți.
Nu există copil rău, există copil cu energie mai mare sau cu date genetice diferite, evident. Dar nu există copil rău, cu energie rea, cu un comportament neadecvat. Contează, cum am zis, din primele clipe, de când ai aflat, contează cum cum ți-l pregătești.
Ți-ai spus când erai tânăr „Eu când o să fiu părinte n-o să fac asta! O să am mai multă încredere în copilul meu!”, de exemplu?
Când eram puști, da. Sigur. „Eu o să-l las să facă ce vrea!”. Normal! Dar asta toți spunem.
Legat de „bagajele transgeneraționale” despre care vorbeam, ai reușit să te rupi sau „ai cărat” după tine niște lucruri?
Am cărat, clar am cărat. Și a fost greu să renunț la ele până când am conștientizat că aș putea face rău. Referitor la asta, când devii părinte și când simți ce responsabilitate ai și când ai temerile tale, nu mai ești așa de relaxat și zici „eu am totală încredere”. Eu am avut, cum ziceam, încredere mai mare, mult mai mare decât Roxana, și bine a făcut că ea a fost mai rezervată, astfel încât să ajungă Jasmina să-i mulțumească.
Dar, uite, tot legat de comportamentul nostru, am un exemplu, care mie îmi place foarte mult. Cum ziceam, suntem modele pentru copiii noștri și e bine să ne vadă citind, să ne vadă făcând lucruri sănătoase. Când vine vorba de câtă libertate îi lași copilului și câte lucruri ar trebui să-i impunem… sunt modalități diferite de a-l face pe copil să citească, spre exemplu, dar cred că, la un moment dat, trebuie stabilite și niște reguli. „Tu mie îmi citești azi 20 de pagini! 20 de pagini, în fiecare zi, altfel tăiem din program niște lucruri!”. Spun asta pentru că un tânăr foarte frumos educat, un tânăr foarte fain, deștept și citit i-a reproșat mamei lui, când a crescut și a devenit adult – știu asta chiar de la ea – că nu l-a forțat să citească mai mult. Eu știu că intervine un disconfort emoțional când avem tensiuni cu copiii și nici nouă nu ne place, dar cred că, la un moment dat, trebuie să trecem peste asta și să impunem niște reguli.
Se spune astăzi că e nevoie să trecem noi, părinții, printr-un proces de „re-parenting”, ca să le putem fi părinți copiilor noștri.
Da, clar!
Crezi că generația de părinți de astăzi face eforturile necesare în acest sens?
Fac asta oamenii educați. Din păcate, sunt foarte mulți oameni needucați, pentru că sistemul a avut grijă să avem oameni needucați. Într-o mare măsură – în cea mai mare măsură – avem parte de un un popor preocupat prea puțin de educație în ultimii ani, prea puțini oameni care să conștientizeze cât de important e tot ce am vorbit noi până acum. Nu au preocuparea asta, nu au atenția asta și atunci copiii lor și copiii copiilor și tot așa suferă. Și ne trezim în situația de astăzi. Ne trezim cu oameni care, din cauza acestei lipse de educație, sunt ușor de manipulat și așa ajung și copiii noștri și… Doamne ferește! Eu de aceea vreau să mă duc prin cât mai multe locuri să vorbesc despre asta, pentru că este nevoie. Uite, ce idee bună! Nu vreau să mă mai duc doar în orașe mari și la universități, pentru că acolo e un public educat. Cred că trebuie insistat exact acolo unde nu există șanse la educație, pentru că sistemul i-a lăsat într-o paragină educațională pe cei care nu au acces la astfel de informații și atunci trebuie să să facem cumva să ne ducem spre oamenii ăștia care-s lăsați deoparte și manipulați cu o pungă de ulei și zahăr.
Dacă ne întoarcem în copilăria ta…
Păi, deja e alb-negru! (râde)
Ce amintire din copilărie e „înrămată” la tine în suflet?
Doamne! Eu am foarte multe amintiri de când eram foarte-foarte mic – că se și mirau și ai mei. Eu țin minte căruciorul, îi țin minte culoarea, știu unde îl puneau. Țin minte foarte multe detalii. Nu mai țin minte de ieri (râde), dar de atunci…
Am foarte multe amintiri din copilărie. Și acum, când merg de la aeroport prin Timișoara, trec pe lângă casele în care am stat când eram mic, care-s foarte aproape una de alta. Și astăzi visez destul de des că sunt în casele respective, ori într-una, ori într-alta. Ceva de acolo mi-a rămas foarte bine întipărit. Rădăcinile mele clar sunt acolo! Mi-e dor de casă, mi-e dor de Timișoara tot timpul. Iar amintirile Sărbătorilor, amintirile momentelor în care mă jucam în curte, în grădină, momentele alea de familie sunt neprețuite. E o lume care pentru mine a dispărut. Eu sunt în alt oraș, lumea de acolo a dispărut cu tot cu ai mei. Îl mai am pe fratele meu, cu care să-mi amintesc… Fratele meu e acolo, la Timișoara, e mai mare cu 10 ani, și cu el mai stau și povestim, așa, din acea lume care era perfectă pentru noi. Ai mei a avut grijă să nu ne lipsească nici dragostea, nici educația, nici rigoarea. Poate câteodată era prea multă severitate (deși niciodată n-am luat bătaie!), dar așa erau timpurile. Și ai mei au avut grijă să ne amintim cu mare plăcere și cu mare bucurie de multe, multe momente frumoase.
Dacă ai putea să-i iei pe părinții tăi la un interviu „cu mama” sau „cu tata”, ce le-ai spune? Ce ți-ai dori să le mai poți spune?
(inspiră adânc) Că le mulțumesc ambilor pentru acel echilibru. Căci nu știu cum au făcut, pentru că atunci nu prea avea cine să-i sfătuiască, dar mi-au dat exact ce am avut nevoie. Mi-au oferit exact lucrurile de care am avut nevoie ca să să pot să ofer și eu lucruri bune mai departe.
Dar cu Jasmina ce amintire ai înrămat în suflet?
Sunt atât de multe! Am în minte fățuca aia a ei. Tu nu-ți dai seama cum arăta! O să-ți arăt pe telefon! Fățuca aia și obrăjorii ei.. Mirosul ei de „bebică”, când se trezea din somnul de după-amiază un pic transpirata pe la tâmple și i se lipea perișorul pe la tâmple. Îți dai seama? E foarte prezent sentimentul… (și îmi arată pe telefon, emoționat, fotografia care ilustrează cu fidelitate cele spuse).
Dacă ți-ar face un portret de tată, care ar fi acela?
Nu știu. Despre asta chiar trebuie să vorbești cu Jasmina…
- CITEȘTE ȘI: 10 lucruri pe care le face un tată bun
Nu ți-a spus niciodată ce apreciază la tine? Ai avut un moment, o discuție care să te facă să spui „uite ce zice copilul meu despre mine!”…
La un moment dat, eram la Timișoara, la prietenul meu cel mai vechi (ne știm de la cinci ani) și a început „o turuială” din partea ei, care a durat vreo jumate de oră. A început să le povestească lor cum suntem noi, părinții ei. Îi mai adresau și ei câte o întrebare, fiind la rândul lor, părinți de copii mai mici. Iar ea îi sfătuia cumva și le spunea cât de norocoasă e cu noi ca părinți. Toate astea se întâmplau de față cu noi. Nu ascundea treaba asta. Era foarte mândră de noi, așa cum suntem și noi de ea. Iar eu și Roxana ne uitam unul la altul… Mi-am zis „Bravo, măi, tati, ai crescut!…” (râde)
Cum o vezi pe Jasmina? Cum ai descrie-o în câteva cuvinte?
Zâmbetul ei spune tot! Are o aură pozitivă și veselă. Umple camera când intră. Este și înțeleaptă pentru vârsta ei – înțelepciunea vine cu experiența – și deja arată că e înțeleaptă. E analitică, echilibrată și chiar pot să spun că ne oferă toată încrederea că va lua decizii bune în viață. Și e… chiar drăguțică!
Vor vedea și cititorii fotografiile!
(râsete)
Ca să încheiem în această notă amuzantă… Sunt tați de fete care și-au inscripționat pe tricou „I have a beautiful daughter. I also have a gun, a shovel and an alibi” (Am o fată frumoasă. Dar am și o pușcă, o lopată și un alibi). Pe „tricoul tău de tată” ce ar scrie?
I did it! (zâmbește larg)
