David Popovici e un fenomen, și nu o spun eu, o spune o lume întreagă, și nu de ieri, de azi, ci de când a câștigat prima lui medalie de aur. După ce l-am văzut la Campionatele Mondiale de natație de la Singapore câștigând locul 1 la proba de 200 de metri, mi-au dat lacrimile instant și primul lucru care mi-a venit în minte a fost: „oare cum o fi să fii mama lui David Popovici în clipa asta?” Ce o simți cea care i-a dat viață când îl vede așa, fără cusur, modest până-n măduva oaselor atunci când toți îi spun că e cel mai bun? De pe planetă.
Dincolo de performanța sportivă, nu mă pot să nu mă gândesc la ce e în sufletul unei mame și al unui tată care au adus pe lume un așa copil. Cum o fi să dai lumii un geniu? Să știi că în pântecul tău Dumnezeu a pus o așa minune de om, că te-a ales pe tine să-i fii mamă, să crești și să iubești pe cineva pe care întreaga lume îl va aprecia. Oare cum o fi senzația asta?
Toate suntem egale cu mama lui Popovici. Până la un punct
Toate mamele sunt mândre de copiii lor, fără doar și poate. Eu de al meu, tu de al tău, pentru orice face și orice realizare izbutește. Nu despre mândria de mamă vorbesc eu aici. Nici despre iubire necondiționată, nici despre grijă, nici despre împlinirea sufletească de a fi mamă. La capitolul acesta toate suntem egale cu mama lui David Popovici.
În sufletul ei, cel puțin zilele acestea, cât toată planeta e cu ochii pe acest campion, e mai mult decât atât. Cred că e sentimentul acela pe care puțini oameni au șansa să-l simtă pe pielea lor, de măreție absolută, de divinitate amestecată cu umanitatea, de „golden buzz”, de „mai mult de atât nu se poate trăi într-o viață de om”.
Când mi-am pus întrebarea „Cum o fi să fii mama lui David Popovici?” pur și simplu mi s-au tăiat picioarele, pentru că numai gândul că aș putea fi în locul ei pentru o secundă, secunda aia în care el pășește pe podium, mi-a tăiat respirația, mi-a înmuiat picioarele și m-a copleșit într-un mod în care niciun alt gând n-a facut-o până acum. Și cred că imaginația nu m-a ajutat decât 10% să conștientizez emoția din inima ei. Nu știu cum reușește ea să gestioneze gloria propriului copil, dacă noi, mamele care ne uităm la el, avem ochii umezi numai când apare la televizor. Îl iubesc pe David Popovici chiar dacă nu e copilul meu, îl iubesc pentru ce este el, ce reprezintă el, ce aduce el țării mele și mie, ca român. Vă dați seama cum arată iubirea mamei lui, pentru copilul ăsta care e sinonim cu România de câțiva ani încoace?
Georgeta Popovici, mama cu aur în inimă
În 2024, când David a câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Paris, m-am uitat minute în șir la poza în care se duce la mama lui, înfășurat în drapelul național, ca un super-erou în mantia sa, imediat după proba de 200 de metri. M-a topit pur și simplu. E ceva mai presus de cuvinte. Să vezi un campion olimpic transformat în copil. În copilul mamei lui. Ea, care l-a crescut, care a crezut în el, când presa îi reproșa că „n-a prins podiumul la mondiale”, ea care l-a dus la înot ca să-și corecteze scolioza, ea care n-a dormit nopți în șir când el era mic.
Înainte de a fi al lumii, a fost al ei; înainte de a fi de aur, a gângurit, a făcut mofturi la mâncare, a avut o primă zi la școală, o primă julitură în genunchi. Înainte de a fi al nostru, al tuturor, David a fost al mamei sale și ea, în bunăvoința ei, îl împarte cu noi, ne lasă să credem că e și al nostru, măcar un pic, pentru că e român și ne dă senzația că, dacă el poate, noi de ce n-am putea?!
Îți mulțumesc, mama lui David Popovici, chiar dacă nu știu ce e în inima ta
Dacă nu era ea caldă, bună, grijulie, atentă la nevoile și abilitățile copilului său, oare pe cine am fi aplaudat noi azi? Dacă nu-l creștea ea cu iubire necondiționată, fără presiune, fără obiective prea mari, fără pedepse, cum cine ne mai lăudam noi că suntem „frați”?
Îți mulțumesc, mama lui David Popovici, că l-ai crescut atât de frumos pe băiatul tău, că ne-ai dat tuturor o lecție prin modestia ta, că i-ai insuflat copilului tău valori atât de importante, care vor inspira, cu siguranță, puștii de vârsta lui, copiii noștri.
Îți mulțumesc că ai un copil care știe de acasă că modestia e o valoare inestimabilă, că vorbește despre aur cu același ton cu care își descrie o înfrângere, că oricât ar fi de bun, niciodată, dar niciodată n-a avut nici cel mai mic aer de superioritate.
Îți mulțumesc că l-ai învățat că viața nu e mereu roz, că nu trebuie să se culce pe lauri, că într-o clipă laurii pot dispărea, dar tu trebuie să crezi în tine în continuare. Că atunci când ești jos, trebuie să muncești cu poftă, cu dăruire și cu credință, că nimic nu e gratis, că talentul nu trebuie irosit, ci muncit.
Îți mulțumesc că ai crezut în el, când „binevoitorii” îl arătau cu degetul, că i-ai iubit mereu la fel, că ți-ai legat viața de cariera lui, că ești mamă până-n măduva oaselor, că l-ai învățat de mic ce înseamnă respectul.
Poate nu știu exact ce e în inima ta când îți vezi copilul tău fenomenal cu medaliile la gât, dar, ca de la mamă la mamă, să știi că mă bucur din suflet pentru tine. Meriți din plin tot ce ți se întâmplă, meriți să plângi de fericire, meriți să fii cea mai fericită mamă de pe Pământ. Meriți din plin aplauzele noastre. Fără tine, am fi fost mai săraci, pentru că nu l-am fi avut pe David Popovici, eroul copiilor noștri.
