În perioada interbelică, copiii nu primeau din partea părinților aceeași atenție pe care o primesc copiii de azi. Așa se ajungea la situații cu cifre ridicate ale mortalității infantile sau la copii cu potențial intelectual ridicat care, însă, rămâneau ”la coada vacii” pentru că părinților le era imposibil să le susțină financiar școlarizarea.
În perioada interbelică, natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural. Dar, la fel de ridicată era şi mortalitatea, mai ales cea infantilă.
În sate, femeile năşteau copii fără să țină cont de vreun număr, nu știau ce-s alea anticoncepţionale, iar întreruperea de sarcină era interzisă, fiind considerată un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, o femeie mai în vârstă care nu avea pregătire medicală.
La oraș, femeile înstărite năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Însă cele de la mahala erau asistate de moaşe de ocazie.
Din ce cauze mureau copiii în perioada interbelică
Conform unor statistici publicate pe site-ul Infoghid.blogspot.ro, în perioada interbelică, 120.000 de copii mureau anual, în primul an de viaţă. Principalele cauze erau alimentaţia proastă şi lipsa protecţiei mamei. Ea era supusă, la rândul ei, la muncă excesivă chiar și în timpul sarcinii.
Rata mortalităţii la copii între 1-4 ani era, de asemenea, ridicată, fiind provocată, în primul rând, de afecţiuni ale bronhiilor, de pneumonie şi variate boli de stomac, rezultând dintr-o alimentaţie proastă.
Studiile privind sănătatea copilului preşcolar, în vârstă de 3-7 ani, arătau că aproape jumătate dintre aceştia erau sub greutatea şi înălţimea normale, situaţie atribuită în special malnutriţiei.
De remarcat faptul că alimentaţiei inadecvate li se adăugau proasta igienă, condiții precare de locuit și serviciile medicale mediocre, în special la ţară. Medicii erau puţini, iar medicamentele, chiar atunci când se găseau, erau scumpe. Potrivit mai multor estimări, cel puţin o treime din cei care au murit în zonele rurale, nu au fost niciodată la un doctor şi nu au luat niciodată vreun medicament.
Cine se ocupa de educația copiilor în perioada interbelică
Poate că nu este deloc o surpriză faptul că, acum aproximativ 100 de ani, copiii de la ţară creşteau „singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. Ei erau luați pe câmp, în timpul muncilor agricole, și puși la lucru. Dacă vorbim despre un copil mai mic de un, acesta era cărat de mamă acolo, ca să poată fi hrănit la sân pe parcursul zilei.
Copiii preșcolari, de 2-5 ani, erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari. Odată ce creșteau, chiar și copiii de 6-7 ani, cu toții mergeau la muncă pe ogor, de unde se întorceau seara.
La oraș, în familiile de burghezi, tatăl era plecat la serviciu (dar numai până la ora 15-16.00). Iar mama, după ce își servea ceaiul, pleca în plimbare, ”la șosea”, obicei care nu a dispărut nici astăzi. Astfel, copiii mici erau crescuţi de doică, iar cei mari de „nemţoaică”. Ea era cea care le oferea educaţie şi, totodată, îi învăţa o limbă străină.
În familiile de muncitori, de regulă, numai soţul avea serviciu, în timp ce soţia se ocupa de gospodărie şi de copii. Era casnică.
Viața copiilor la țară, pe vremuri, surprinsă de aparatul foto
„De la cea mai fragedă vârstă, aceștia își urmau mamele la muncile agricole și casnice, activități de la care țărăncile nu erau scutite nici măcar în perioada alăptatului. La scurt timp, copiii primeau sarcini bine definite în familie. Aveau grijă de frații mai mici, erau inițiați treptat în muncile specifice, potrivite rolului pe care urmau să-l joace în societatea locală.
Au învățat de mici să se adapteze ritmului specific al vieții în satul tradițional, cu alternanța orelor de muncă cu cele de odihnă, a cotidianului cu sărbătoarea – fiecare cu regulile lor specifice. În mod firesc, în viața copilului era prezent și jocul, diferit de cel de astăzi: mult mai simplu, dar la fel de creativ, mai puțin diversificat, dar mult mai aproape de natură”, a declarat Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj.
Școala în perioada interbelică
În perioada interbelică, școala era organizată în ciclu primar (4 ani), ciclu secundar (4 ani) și liceu (3 ani). Prima lege a învăţământului care s-a adoptat în această perioadă a fost cea a învăţământului primar, în 1924. Acesta era gratuit și obligatoriu. Părinții care nu-și lăsau copiii la școală, erau amendați.
Statisticile arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%.
Între 1921-1932, doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2% în şcoli normale, 0,3% în seminarii, restul în şcoli profesionale.
Unii părinţi mai înstăriţi menţineau şi obiceiul de a-şi educa acasă copilul. Aşa se făcea în perioada în care nu existau prea multe instituţii de învăţământ.
Puțini copii continuau studiile după 4 ani de ciclu primar
Ciclul secundar a devenit unitar în toată țara în 1928, printr-o lege specială. De asemenea, în 1925 a fost reintrodus Bacalaureatul.
„În 1928, România avea un număr de 10 licee la un milion de locuitori, Ungaria avea 18,7, în timp ce Danemarca avea 56 de licee raportate la acelaşi număr de locuitori.
În perioada 1921-1932, 9,1% din populaţia care a terminat cursurile şcolii primare au urmat şcolile teoretice. În timp ce doar 2,7% au fost înscrişi în şcolile practice. Această realitate era confirmată şi de sistemul şcolar din România interbelică. Atunci 75,1% dintre şcoli erau teoretice şi numai 24,9% aveau caracter practic”, potrivit lui Cătălin Botoşineanu, directorul Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, citat de Ziarullumina.ro.
În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu. Motivul? Taxele erau foarte mari, de exemplu, la Liceul Internat din Iaşi, actualul Colegiu „Negruzzi“, taxa ajungea şi la 10.000 de lei pe an.
De remarcat faptul că, în perioada interbelică, profesorii erau foarte respectați și apreciați. Ei aveau salarii mari, comparative cu cele ale miniștrilor.
Scrisori pentru Moș Crăciun din perioada interbelică
Copiii crescuți în perioada interbelică erau asemeni copiilor de astăzi, își doreau dulciuri și jucării, unele modeste, altele mai sofisticate. Pe lista lor se înscriau cloşti şi cocoşi de ciocolată, măgăruşi, portocale. Sau fluturei de turtă dulce cu polen de zahăr pe aripioare, bombonele, uşi de zahăr.
Băieţii îşi imaginau cum se vor juca cu caii de lemn sau de pâslă, cu trâmbiţile vopsite cu roş. Sau cu o armată de pitici, soldaţi de plumb şi tunuri, argintate săbioare şi armonici mici, biciclete, aparate de fotografiat, ceasornice de buzunar ori trompete sau jucării mecanice.
Iată un exemplu: „Moş Crăciun, toţi suntem cuminţi: ascultăm pe Doamna ca şi pe părinţi. La masă stăm frumos, iar seara ne culcăm devreme şi, între noi, la joacă, rar ne certăm. Îţi scriu toate astea ca să ştii când umbli cu daruri să vii şi la noi. Noi te aşteptăm ca pe Dumnezeu. Moş Crăciun, dragă, zău, nu ne uita”. Autoarea este Ana, o fetiță din clasa a II-a primară, iar scrisoarea a fost datată în 1935 și publicată în revistele vremii.
Ce făceau copiii în perioada interbelică după ce creșteau mari
În casele românești, în perioada interbelică, copiii aveau de respectat un anumit protocol când ajungeau adulți. Pe măsură ce băieții creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească. Imediat după căsătorie, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ. Apoi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă.
În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori. El o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe bătrâni până la moarte. Apoi, tot el trebuia să le facă slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.
Tot în perioada interbelică, divorţurile au crescut, comparativ cu intervalul antebelic. În anul 1936, s-au înregistrat 176.790 divorţuri, dintre care 141.067 în mediul rural şi 35.723 în cel urban. Circa 70% dintre divorţuri se înregistrau în primii cinci ani de căsătorie. Soţii ajungeau la concluzia că nu puteau alcătui o familie temeinică.
Este interesant de aflat mai multe despre cum se trăia acum aproape 100 de ani. Este o lume cu totul alta, o lume în care s-au născut și au copilărit bunicii mei. Păcat că acum nu mai sunt ca să-mi povestească felul în care au trăit ei… Cum se jucau, cum se purtau părinții lor cu ei. Dacă aveți oameni pe lângă voi, care au astfel de amintiri, atunci profitați. Puteți petrece o după-amiază frumoasă, cu povești de demult, dar povești adevărate.
Surse:
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.155-158,
Actualdecluj.ro, Ziarullumina.ro, Gandul.info
Adevarul.ro, Infoghid.blogspot.ro
