Când pierzi pe cineva drag, Crăciunul nu mai vine cu bucurie. Vine cu durere, cu emoții puternice. Cu lucruri mici care apasă ca pietrele de moară. Vine cu mirosuri, cu gesturi și imagini repetate ani de-a rândul, care au fost atât de prezente până acum, încât au devenit reflex.
Când petreci Crăciunul în doliu – fie că ai pierdut un părinte, un frate, partenerul de viață sau orice persoană iubită – simți că a dispărut și „rolul” său în ritualurile de sărbători. Poate că tatăl spunea mereu vorbe de duh la cină, soțul plecat prea devreme era sufletul petrecerii de Revelion, iar mama făcea cei mai buni cozonaci din lume. Poate că bunica mult iubită știa, pur și simplu, cum să vă adune pe toți la aceeași masă de Crăciun. După dispariția celor pe care i-am iubit, de Sărbători stăm față în față cu toate acele mici „momente declanșatoare” care fac să fie și mai pregnant contrastul dintre „atunci” și „acum”. De aceea, când ești în doliu, sărbătorile de iarnă nu sunt doar „mai dificile”, ci foarte diferite. Nu doar pentru că cineva lipsește, ci pentru că totul în jur ne amintește exact „de unde lipsește”. Facem un soi de echilibristică mentală între ce era odată și ce nu mai poate fi posibil. Niciodată.
Crăciunul doare pentru că „știe prea multe”
Primul Crăciun după ce l-am pierdut pe tata vinul n-a avut niciun gust. S-a cules aceeași vie, s-a folosit aceeași „rețetă”, același butoi. Dar nimic n-a mai fost la fel. Am turnat în pahare, dar nu ne mai privea nimeni din capătul celălalt al mesei să ne întrebe din priviri „Eh, nu-i așa că mi-a ieșit bun vinul anul ăsta?”, nici n-a mai ridicat sus paharul să-i admirăm cu toții textura, claritatea, nuanța.
Am ridicat paharele noi, cei rămași în urmă, în seara de Crăciun. Am zis și „la mulți ani!”, dar n-au fost clinchete vesele. „Trai buni la tineri și dragoste-n bătrâni!”, ar fi spus, invariabil, tata – spre exasperarea noastră. (Cât de mult îmi plac vorbele asta acum! Și cât de târziu le-am înțeles tâlcul!). Am îngăimat – mai mult ca un ecou – aceleași cuvinte înainte să sorbim cu toții din pahare. Dar, cum spuneam, vinul n-a mai avut niciun gust.
Au trecut câțiva ani de când Crăciunul nu mai e la fel fără tata. Dar tot e greu de sărbători. Majoritatea celor care au pierdut pe cineva spun că sunt „ok” aproape tot anul, dar se prăbușesc emoțional în decembrie. Nu pentru că „n-au trecut peste”, ci pentru că sărbătorile „scormonesc” amintiri.
Când bucuria pare falsă
Nu există un manual care să te învețe să procesezi moartea cuiva drag. Nici o anumită fereastră de timp în care ar trebui te simți mai bine sau să poți fi vesel de sărbători. Deși a trecut, poate, multă vreme de la momentul pierderii cuiva apropiat, durerea revine cu forță exact în perioadele festive pentru că sărbătorile funcționează ca un amplificator emoțional. Și, cum Crăciunul este o perioadă care abundă în „amintiri senzoriale”– acele amintiri care se activează prin simțuri: miros, sunet, gust, vedere, atingere – este absolut normal să ne ne fie mai greu în perioada asta, să întâlnim triggere la tot pasul. E firesc să ni se pară că „bucuria Crăciunului” sună atât de fals sau „fără rost (sunt numeroase astfel de mărturii pe ModernLoss.com, un portal dedicat celor aflați în doliu).
Terapeuții spun că e foarte important ca cei care au pierdut pe cineva drag să fie îngăduitori cu ei înșiși, să își ofere timp și să mute discuția din zona de auto-judecată („ce e în neregulă cu mine?”) în zona de înțelegere („așa funcționează memoria și atașamentul”).
Masa de Crăciun, portal către durere
Spre deosebire de amintirile narative („îmi amintesc ce făceam atunci”), amintirile senzoriale funcționează instantaneu și involuntar, spun psihologii. Mirosul de brad sau de cozonac, acordurile unui colind, textura unei fețe de masă sau lumina dintr-o cameră pot declanșa nu doar o imagine, ci o reacție emoțională completă, ca și cum persoana pierdută ar fi din nou prezentă pentru o fracțiune de secundă.
Psiholoaga americană Mary Lamia, autoarea volumului „Grief Isn’t Something to Get Over“ (Doliul nu este ceva ce trebuie depășit) explică faptul că aceste amintiri sunt stocate adânc, în zonele ale creierului dedicate emoției, nu rațiunii, motiv pentru care pot fi copleșitoare și greu de controlat, mai ales în perioadele încărcate senzorial, cum sunt sărbătorile. De aceea, doliul poate părea „mai intens” de Crăciun. Nu pentru că durerea s-a adâncit, ci pentru că este activată simultan pe mai multe canale senzoriale.
Mirosurile sunt printre cele mai puternice declanșatoare. Și câte senzații olfactive nu ne copleșesc de sărbători! Sunetele (o colindă ascultată ani la rând, o înregistrare veche, clinchetul paharelor) pot reactiva nu doar amintirea, ci și rolul emoțional al persoanei pierdute. Amintirile vizuale, cum sunt decorațiunile păstrate din copilărie sau fotografiile, funcționează diferit: ele fac lipsa explicită și pun față în față „atunci” cu „acum”. De sărbători, când toți acești stimuli apar simultan, corpul reacționează înainte ca mintea să apuce să „explice” ce se întâmplă, iar asta face ca doliul să fie trăit mai intens, dar și mai autentic.
Nu ești defect(ă). Așa vine doliul, în valuri
Când pui toate astea cap la cap, îți dai seama că nu „exagerezi” și nu „te-ai întors de unde ai plecat”. Nu ești mai slab(ă) în decembrie și nici nu ai regresat emoțional. Doar că, de sărbători, trăiești într-un spațiu saturat de amintiri senzoriale. O aromă anume „te lovește” înainte să apuci să te gândești la persoana pierdută. Un colind te țintuiește în loc. În doliu, corpul recunoaște înaintea minții. Abia apoi vine conștientizarea absenței. Nu pentru că nu te-ai obișnuit cu pierderea, ci pentru că atașamentul încă există și continuă să se exprime prin simțuri, nu prin cuvinte.
Mulți oameni sunt luați prin surprindere de amestecul de emoții pe care îl simt de Crăciun. Tristețea e mult mai profundă. Vinovăția e parcă mai puternică, dacă îndrăznim să avem un moment bun. Prima reacție este adesea auto-judecata: „dacă am râs, înseamnă că nu mi-a păsat destul”, „dacă plâng, stric atmosfera”. Psihologii spun că, în doliu, „bucuria și siguranța pe care le oferă ritualurile de sărbători pot fi întrerupte de tristețe intensă, disperare, sentimente de singurătate și anxietate”. În aceste cazuri trebuie găsite noi modalități de a face lucrurile care erau considerate „normale” odinioară.
„Am renunțat la cozonac. Doar mama știa cum să-l facă!”
„Mama nu avea rețetă pentru cozonac”, mi-a spus o prietenă de curând. „Îl făcea amestecând din ochi ingredientele. Și îi ieșea mereu la fel de gustos și pufos. De când am pierdut-o, am tot încercat să duc mai departe tradiția. Am fost ani de-a rândul alături de ea când frământa, dar nu mi-a ieșit niciodată la fel de bun. Simțeam că o pierd din nou, de fiecare dată când eșuam. Așa că am renunțat la cozonac, dar fac în schimb prăjitura care îi plăcea ei cel mai tare”, mi-a mărturisit ea.
Psihologii vorbesc despre importanța ritualurilor mici în procesul de doliu, mai ales de sărbători. Nu vorbim de gesturi grandioase, ci de acțiuni care pot fi integrate firesc în viața de zi cu zi. O lumânare aprinsă, un colind preferat, un banc pe care îl spunea cu atâta haz (chiar dacă nouă nu ne iese la fel), o după-amiază răsfoind prin albumul de fotografii pot să fie un balsam pentru suflet. Sunt gesturi simple prin care poți păstra cumva aproape amintirea cuiva și să te simți împăcat. E important ca, în astfel de momente, să nu încercăm să recreem trecutul, ci să găsim noi forme de continuitate. Doliul nu înseamnă să ștergi cu buretele, ci să te reorganizezi, astfel încât să poți merge mai departe. Dacă petreci altfel sărbătorile nu trădezi amintirea persoanei iubite, doar încerci să te protejezi.
Doliul are nevoie de spațiu. Și de limite
„Hai, vino de Crăciun!”, „O să-ți prindă bine să ieși”,„Trebuie să fii tare”. Câți dintre cei aflați în doliu nu au auzit aceste cuvinte? Sunt spuse cu intenții bune, dar pot deveni extrem de apăsătoare. Dar e dreptul fiecăruia să spună „Nu pot veni anul acesta la voi la masă”, „Nu mă simt în stare” sau „Vin, dar stau doar o oră, te rog să nu insiști”.
În multe cazuri, epuizarea nu vine doar din tristețe, ci și din efortul constant de a-i proteja pe ceilalți. A spune „nu pot anul ăsta” sau „am nevoie de spațiu” nu este un act de egoism, ci unul de supraviețuire emoțională.
Cum facem față sărbătorilor când suferim
- Reducem expunerea, nu relațiile. Nu trebuie să renunțăm la oameni ca să ne protejăm, dar putem lipsi de la o parte din ritualuri. Ideea nu e să „rezistăm până la capăt”, ci să ne dozăm prezența astfel încât să nu ajungem copleșiți. Doliul se intensifică în contexte supraîncărcate senzorial, iar reducerea timpului petrecut acolo este o formă legitimă de „apărare”.
- Ne planificăm ieșirile și pauzele înainte să avem nevoie de ele. Unul dintre cele mai dificile lucruri în doliu este senzația că pierzi controlul. E bine să știm dinainte cât stăm, unde ne putem retrage, ce facem după o întâlnire sau cui putem da un mesaj dacă devine prea apăsător.
- Păstrăm un ritual mic, dar schimbăm ce ne doare. Nu e nevoie să ștergem toate tradițiile cu buretele, dar nici să le reproducem pe cele care ne rănesc. Putem păstra un gest simbolic și să renunțăm la restul. Această continuitate mică ajută creierul să integreze pierderea fără a forța confruntarea constantă cu absența.
- Cerem ajutor concret, nu empatie abstractă. „Să fii acolo pentru mine” e greu de tradus pentru ceilalți. Spune apropiaților „vino cu mine la o plimbare”, „sună-mă după-amiază”, „stai cu mine zece minute” sunt cereri clare, ușor de onorat. În doliu, sprijinul funcționează mai bine când este specific și limitat, nu general și vag.
- Acceptăm că bucuria și tristețea pot coexista. Nu trebuie să alegem între ele. Putem râde și apoi plânge. Putem avea un moment bun fără să ne trădăm durerea. A ne permite această coexistență reduce vinovăția și presiunea de a ne simți într-un singur fel.
