Vara aceasta, în New York, a avut loc o expoziție de fotografie inedită, care i-a avut drept protagoniști pe 16 tineri români care au crescut în grija statului. Sunt copii care și-au pierdut părinții prea devreme, care au fost despărțiți de frați și surori, care n-au avut niciodată o familie și care au crescut, până la majorat, în centre de plasament, case familiale, apartamente sociale sau cu asistență maternală. Astăzi, încearcă să-și construiască o viață pe cont propriu. Nu au fotografii de familie și nici amintiri din copilărie păstrate într-o cutie. Cei 16 tineri și-au tatuat „biografia” pe piele. Două aripi desenate de o mamă în vis. Trei cifre devenite o promisiune pentru viitor. Un șarpe care îți amintește că, atunci când viața te lovește, poți să-ți schimbi pielea și să mergi mai departe. Tatuajele și portretele celor 16 tineri români sunt reunite în cadrul expoziției „Marked for More”, proiect inițiat de Asociația The Social Incubator, organizație care de peste 10 ani sprijină tinerii în tranziția de la sistemul de protecție către viața independentă. Fotografiile sunt realizate de Alex Gâlmeanu, unul dintre cei mai apreciați fotografi de portret din România.
Vernisată în iunie New York, expoziția își propune să schimbe imaginea orfelinatelor românești rămasă în memoria publicului american după anii ’90. Atunci, presa din întreaga lume a arătat fotografii și înregistrări video cutremurătoare cu copii români neglijați ori maltratați în orfelinate. Astăzi, peste 30.000 de copii cresc în sistemul de protecție specială – în plasament familial, case de tip familial sau centre rezidențiale, potrivit datelor ANPDCA. În fiecare an, peste 3.000 de tineri împlinesc 18 ani și trebuie să facă trecerea către o viață independentă. Pentru mulți, asta înseamnă căutarea unei locuințe, a unui loc de muncă și a unei rețele de sprijin, în lipsa unei familii care să le fie alături.
Proiectul „Marked for More” pornește de la ideea că un copil care a crescut în sistemul de protecție nu este definit de trecutul lui. Expoziția încearcă să vorbească despre potențial, despre identitate și despre drumul pe care acești tineri și-l construiesc după ieșirea din sistem. După New York, organizatorii își doresc ca expoziția să ajungă la publicul din diaspora, în mai multe orașe din Statele Unite, iar apoi și în România.
Poveștile, portretele, tatuajele
Fotograful Alex Gâlmeanu a acceptat invitația de a participa la proiect convins că „fotografia are atât darul, cât și obligația de a se implica social”. Când a intrat în studio, n-a făcut-o cu gândul la lumini, obiective sau cadre, ci a vrut să afle cine sunt oamenii pe care urma să-i fotografieze și ce înseamnă tatuajele pe care le poartă. A avut trei zile la dispoziție pentru acest proiect – câteva ceasuri cu fiecare personaj în parte. „Cu cât colectezi mai multe informații despre omul pe care îl fotografiezi, cu atât se creează premisa că îl vei fotografia mai bine. Nu am niște reguli prin care ajung acolo. Adaptez și improvizez la fața locului. Încerc să văd ce funcționează cu fiecare om în parte. Este ca și cum ai invita pe cineva la o cafea și vrei să-l faci să se simtă bine. Nu poți să vii cu niște rețete de acasă”, ne-a mărturisit fotograful.
Pe măsură ce îi cunoștea, tatuajele încetau să mai fie simple desene. Unele păstrau aproape oameni pe care nu voiau să-i uite niciodată. Altele vorbeau despre viața pe care încercau să și-o construiască sau despre omul care își doreau să devină. Dar discuțiile nu s-au învârtit permanent în jurul abandonului sau al traumelor. „N-am povestit neapărat despre cele mai grele momente din viața lor. Uneori am povestit banalități – meciuri de fotbal, culori de haine… Au fost niște conversații foarte naturale”. Și tocmai aceste conversații aparent banale îi ajutau pe invitații săi să se relaxeze în fața camerei. „Aveam în față oameni care au trecut prin dificultăți, dar au reușit să meargă mai departe. Nu voiam să-i surprind într-un context dramatic. Voiam să îi aducem ca exemple, ca model, pentru cei care ies din sistem”, spune Alex Gâlmeanu.
Aripile pe care i le-a desenat mama în vis
Ștefania (20 de ani) și-a tatuat pe spate o pereche de aripi: i le-a desenat mama ei, într-un vis. Avea patru ani când a ajuns în sistemul de protecție, împreună cu sora ei. Tatăl murise de cancer, iar mama, care suferea de o boală psihică severă, nu le mai putea crește. Își amintește o casă în care, uneori, se stingea lumina pentru că nu mai erau bani pentru electricitate. În anii petrecuți în sistem a învățat să-și protejeze sora și să tacă atunci când tăcerea era cea mai sigură soluție. După moartea mamei, a visat-o desenându-i pe spate două aripi. Când s-a trezit, a știut că acela va fi tatuajul ei. Îi amintește zilnic de promisiunea făcută mamei sale când încă era în plasament: „Îmi voi găsi drumul afară de aici”. Astăzi, Ștefania este studentă la Psihologie, scrie poezii și ține un jurnal. Se bucură de fiecare dată când cineva o întreabă despre tatuajul său și îi place să vorbească despre mama sa. Este modul în care o păstrează aproape.
224: today, tomorrow, forever
Dacă Ștefania poartă pe piele amintirea mamei sale, Violeta (32 de ani) și-a tatuat familia pe care și-a ales-o. Pe braț și-a scris doar trei cifre: 224. E un tatuaj abia perceptibil. Pentru cei care îl văd pentru prima dată pare doar un număr. Pentru ea și cei doi prieteni pe care i-a ales să îi fie „familie” înseamnă „today, tomorrow, forever” (astăzi, mâine, întotdeauna).Violeta a crescut în sistemul de protecție încă de la naștere. Spune că prietenii sunt familia pe care și-a construit-o de-a lungul anilor, iar tatuajul este promisiunea pe care și-au făcut-o unul altuia: că vor rămâne împreună indiferent unde îi va duce viața. Pentru ea, cele trei cifre sunt dovada că apartenența poate fi construită și dincolo de legăturile de sânge.
„De câte ori mi-a fost greu, mi-am schimbat pielea”
Ramon (22 de ani) spune că, la un moment dat, „acasă” nu mai însemna niciun fel de viitor. Mama murise când era prea mic ca să și-o mai amintească, iar tatăl nu mai putea avea grijă de el și de frații săi. La 13 ani a ajuns în sistemul de protecție. Spune că acolo a învățat foarte repede să citească oamenii. Să știe când este bine să vorbească și când este mai înțelept să tacă. Să se adapteze de fiecare dată când viața îl obliga să o ia de la capăt. Pe braț poartă un șarpe. „De câte ori mi-a fost greu, am zis că îmi schimb pielea ca un șarpe”, spune Ramon. Pentru el, tatuajul vorbește despre schimbare și despre felul în care încearcă să privească oamenii și întâmplările din viața lui.
- CITEȘTE ȘI: Povestea lui Vlad, un copil abandonat căruia asistenta maternală și educația i-au schimbat destinul
Lupul care își cheamă haita
Dacă pentru Ramon șarpele este simbolul schimbării, pentru Antonio (18 ani) un lup spune o altă poveste. Pe picior are tatuat un lup alcătuit din mai multe simboluri: o lună, un pui de lup și litera „C”, inițiala mamei sale. Antonio își amintește o copilărie într-o curte plină de oameni: veri, mătuși, unchi și o bunică care îl ținea mereu aproape, în bucătărie. Apoi, într-un timp scurt, lumea aceea s-a destrămat. Tatăl a plecat, bunica a murit, iar după ea și mama. „A învățat de mic că în aceeași inimă pot încăpea și apropierea, și singurătatea”, spune povestea care însoțește portretul său în expoziție. Astăzi, învață la o școală profesională și visează să-și deschidă propriul restaurant. Își imaginează o casă plină de oameni, o masă mare, prieteni și familie adunați laolaltă, jucând cărți. Lupul de pe picior privește înainte, gata să-și cheme haita. Înăuntrul lui, spune Antonio, păstrează tot ce a rămas.
Tatuajul care destinde atmosfera
Dintre toate poveștile pe care le-a ascultat în cele trei zile, Alex Gâlmeanu a fost impresionat de una anume, tocmai pentru că avea legătură cu pasiunea pentru fotografie. Tatuajul acestui personaj nu vorbea despre o pierdere, despre un părinte sau despre o promisiune. Vorbea despre felul în care poți întoarce binele primit către ceilalți. Este povestea lui Cătălin (32 de ani), tânărul care și-a tatuat pe braț un urs panda „agățat” de un aparat foto. Cătălin, căruia i s-a spus „Panda” întreaga copilărie, a descoperit fotografia în urma unui atelier organizat de Asociația The Social Incubator. Și-a cumpărat primul aparat foto și a observat că aproape toți oamenii se încordează și au trac în fața camerei. Atunci i-a venit ideea tatuajului. De fiecare dată când ridică aparatul să fotografieze, cei din fața lui văd acel panda vesel tatuat pe brațul său. Speră că îl observă, zâmbesc și uită, măcar pentru câteva clipe, de emoțiile unei sesiuni în studioul fotografului.
„M-am regăsit foarte mult în tatuajul lui, care are rolul de a-i bucura pe ceilalți și de a-i face să se simtă mai bine în fața aparatului de fotografiat”, spune Alex Gâlmeanu. „Probabil Cătălin este foarte altruist, foarte atent la nevoile celorlalți și foarte empatic. A ales să transpună caracteristica asta a lui în tatuaj. A dedicat câțiva centimetri pătrați din pielea lui pentru a-i ajuta pe cei din fața aparatului să se deschidă. Practic, nu este un tatuaj pentru el, nu este ceva ce ar trebui să-i amintească lui ceva, ci este o formă de dăruire foarte interesantă. Povestea asta spune foarte multe despre felul lui de a fi”, conchide Gâlmeanu.
Tatuajele care țin locul unui album de familie
După cele trei zile petrecute în studio, Alex Gâlmeanu spune că a început să privească tatuajele dintr-o perspectivă diferită. Nu le-a văzut ca pe simple desene sau ca pe niște „accesorii” la modă, ci ca pe o formă de identitate. „Nu cred că există vreun tatuaj făcut la întâmplare. Sunt gesturi foarte asumate”, spune fotograful. „Dacă ar fi să le împart în două categorii, aș spune că unele vorbesc despre trecut, despre lucruri pe care oamenii aceștia vor să și le amintească pentru totdeauna. Celelalte sunt despre viitor, despre proiecții, despre ceea ce își doresc să devină”, spune fotograful.
În opinia lui, fiecare tatuaj este și o invitație la dialog. „Reprezintă un cârlig, o invitație în așa fel încât să afli mai mult despre ei”. În spatele fiecărui desen se ascunde o poveste pe care, altfel, poate nimeni nu ar fi întrebat-o vreodată: un părinte pierdut, un frate, un prieten devenit familie, o promisiune făcută sieși sau pur și simplu dorința de a merge mai departe.
„Par toți de aceeași vârstă”
L-am întrebat pe Alex Gâlmeanu ce anume a surprins în privirile celor 16 tineri pe care i-a avut în studio. Fotograful mărturisește că abia după ce a văzut fotografiile printate, una lângă alta, și-a dat seama ce anume îl impresionase în cele trei zile de shooting: „Dacă n-ar scrie pe fotografii vârsta lor, chiar dacă ei au 18, 20 sau peste 35 de ani, eu n-aș fi știut să spun ce vârstă are fiecare. Cei de 18 ani păreau mult mai maturi decât vârsta lor, iar cei de 35-37 de ani păreau mult mai tineri. Parcă am fotografiat o singură categorie de vârstă”, spune fotograful.
Fotograful spune că proiectul „Marked for More” și întâlnirea cu acești tineri i-au schimbat perspectiva. „Pentru mine a fost o lecție de viață. Cred că eu am învățat mult mai multe de la ei decât au învățat ei de la mine. Sunt mult mai bogat emoțional, mult mai humble (smerit – n.r.) pentru câte mi-a dat viața. N-ai cum să nu ieși schimbat din astfel de întâlniri. Cred că eu o să fiu mai bun în fotografie. Cred că am capacitatea, după experiența asta, să înțeleg viața mai bine și să-mi dau seama de valoarea ei și de milioanele de ramificații, repercusiuni și contexte care izvorăsc de aici”, spune Alex Gâlmeanu.
