Alexandra Cârneală locuiește lângă Suceava, are 36 de ani și este mama a șapte copii, patru băieți și trei fete, cu vârste între un an și 11 ani. A studiat Literele și comunicarea didactică, iar acum se pregătește să devină doula postpartum (persoană care oferă sprijin femeilor după naștere). Soțul său are o firmă de producție publicitară și lucrează într-un atelier din localitatea vecină, cu un program pe care îl așază printre drumurile copiilor la școală, la activități sau la medic. Într-o casă cu șapte copii, liniștea vine doar la ora prânzului, când cei mici dorm, iar cei mari citesc. Alexandra și-a dorit de când se știe o familie numeroasă, dar nu ascunde faptul că zilele ei sunt deseori copleșitoare.
Pentru o vreme, a vrut să fie „mama perfectă” pe care și-o imaginase în copilărie. Părinții Alexandrei s-au despărțit când ea abia începea școala, așa că a locuit mai întâi cu bunicii, apoi a crescut în plasament. Ani la rând și-a imaginat cum ar fi reacționat mama sa în diferite momente ale copilăriei și adolescenței. Abia după ce a avut propriii copii a înțeles că încerca să dea viață acelei mame și că „mama perfectă” nu există.
„Simțeam un dor de copiii pe care nu îi aveam”
Alexandra și soțul său au vorbit despre o familie numeroasă încă înainte să se căsătorească. Sunt creștini ortodocși practicanți, iar credința a avut un rol important în felul în care și-au întemeiat familia. Până să devină părinți, au trecut însă prin mai multe încercări. „Primul copil a venit după câteva sarcini pierdute. A fost greu, mai ales că nu aveam copii și ne durea foarte mult. Față de alte cupluri care își doresc un copil și nu reușesc, la noi primul copil a apărut la aproximativ un an și jumătate de la căsătorie, deci nu după foarte mult timp. Dar, pentru că dorința era mare, am simțit altfel pauzele acestea, pierderile și tot ce s-a întâmplat…”
După venirea primului copil, familia lor a crescut repede. Privind în urmă, Alexandra se gândește la copiii pe care poate nu i-ar fi cunoscut dacă ar fi așteptat un moment mai potrivit. „Știam că dacă Dumnezeu o să ne dea mulți copii, noi nu o să încercăm să schimbăm planul Lui. Am spus că o să fim mulțumiți așa cum le așază Dumnezeu pentru noi și așa a fost. Privind în urmă, dacă m-aș fi gândit să iau o pauză, aș fi ratat unul sau doi dintre ei. Gândul acesta este trist. Acum, după ce îi am și îi țin în brațe, să mă gândesc că aș fi putut să nu-i cunosc… nici nu-mi imaginez cum ar fi”.
După ce a născut cel de-al treilea copil, s-a gândit, pentru o vreme, că poate așa va fi familia lor pentru totdeauna. Nu se simțea împăcată. „Simțeam un dor de copiii pe care nu îi aveam, de parcă îi cunoscusem, de parcă știam că trebuie să mai fie. Simțeam o tristețe în inimă la gândul că ei nu vor mai veni în lume”, mărturisește ea. Dacă este întrebată cum de au ajuns să aibă șapte copii, Alexandra răspunde scurt și cuprinzător: „Din convingeri religioase și pentru că aceasta a fost alegerea noastră încă de la început. Nu spun că este drumul potrivit pentru toată lumea, dar pentru noi a fost și este unul pe care nu îl regretăm”.
Copilărie fără mamă: de la bunici, în plasament
Alexandra a simțit mereu lipsa mamei sale biologice. Avea în jur de șapte ani când părinții săi s-au despărțit. A rămas mai întâi în grija bunicilor materni, apoi a ajuns în plasament. „Nu pot să spun că mi-au lipsit dragostea sau figurile părintești. Am avut-o pe bunica, care s-a implicat foarte mult, iar asistenta maternală mi-a fost ca o mamă”. În adolescență, când avea de luat o decizie sau trecea printr-un moment greu, își imagina ce i-ar fi spus mama sa și cum ar fi reacționat în anumite situații. Din toate aceste răspunsuri închipuite a construit, fără să-și dea seama, imaginea mamei pe care și-ar fi dorit-o.
În casa familiei care a crescut-o, rugăciunile de dimineață și de seară, mersul la biserică și repetițiile pentru colinde făceau parte din ritmul firesc al zilelor. „Familia la care am stat mi-a pus sămânța aceasta de credință. Era o familie de oameni gospodari. Mergeam duminica la biserică, iar rugăciunea de dimineață și cea de seară nu lipseau. Asistenta maternală cânta în corul bisericii”, spune ea.
După terminarea liceului, Alexandra a plecat la facultate, la Suceava, s-a angajat și a descoperit primele luni de „libertate”. „Când s-a făcut noiembrie și se apropia Crăciunul, mi s-a făcut dor de repetițiile la colinde la care mergeam cu asistenta maternală. Atunci am căutat și am găsit ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români – n.r.). Am văzut că se pregăteau pentru colinde și m-am înscris. Tot acolo l-am cunoscut și pe soțul meu. A avut grijă Dumnezeu de mine. Nu pot să spun altfel. Dacă aș fi ales orice alt drum, nu mai ajungeam în punctul acesta”.
„Am idealizat cuvântul «mamă»”
Când a devenit ea însăși mamă, imaginea idealizată a maternității s-a transformat într-un standard imposibil de atins. „Faptul că mi-am dorit să fiu o mamă perfectă mi-a adus, la un moment dat, foarte multă vinovăție. Am văzut că nu se poate. Este imposibil să te joci cu copilul tot timpul, dar să ai și toată treaba gata”.
În timpul celei de-a treia sarcini, Alexandra a simțit că se îndepărtează de mama care își dorise să fie și a apelat pentru prima dată la un psiholog. Mai târziu, a reluat terapia și a continuat să găsească sprijin și în spovedanie. „Simțeam că nu mă duc în direcția de mamă pe care mi-am imaginat-o și nu-mi plăcea. Este o doamnă psiholog cu care vorbesc la telefon și atunci îmi mai descarc sufletul. Dar pe mine mă ajută foarte mult și spovedania. Părintele nostru mă cunoaște pe mine, îl cunoaște și pe soțul meu, și știe să ne echilibreze pe amândoi”.
Alexandra mărturisește că își pierde uneori răbdarea și calmul și se gândește apoi că ar fi putut reacționa altfel. Însă acum înțelege mai bine că multe dintre comportamentele copiilor sunt etape și că nu fiecare criză spune ceva despre rolul său de mamă. „Încerc să repar și îmi cer iertare când simt că am greșit. Terapia m-a ajutat să înțeleg multe lucruri. Și încă simt că mai am multe de învățat”.
Viața de mamă poate fi copleșitoare
„Viața mea de mamă e ceva ce mi-am dorit atât de mult și, acum că am primit-o, mă copleșește. Încerc să fiu cea mai bună mamă pentru ei. Văd că nu-mi iese întotdeauna și lucrul acesta mă mai aduce cu picioarele pe pământ”.
În timpul anului școlar, câteva rutine și reguli țin laolaltă programul celor nouă oameni din casă: plecarea la școală, întoarcerea copiilor, masa și ora de culcare. Dincolo de toate acestea, Alexandra jonglează cu celelalte treburi din casă: gătitul, rufele, activitățile, temele și toate nevoile copiilor, care nu vin niciodată pe rând.
„Nu ar fi realizabil să avem un calendar foarte strict. Avem cu toții zile în care nu ne este foame chiar la ora potrivită sau vrem să mâncăm mai târziu. La fel se întâmplă și cu somnul. Avem, în schimb, o oră de liniște, în care cei mici dorm, iar cei mari citesc sau fac ceva în liniște, ca și cum ar dormi”.
Într-o casă cu șapte copii, cărțile și jucăriile nu se întorc întotdeauna la locul lor. Pentru curățenie, Alexandra a apelat la ajutor încă de când avea doi copii, iar copiii mai mari primesc sarcini potrivite vârstei lor. „La partea de organizare nu excelez, am nevoie de ajutor regulat la curățenie, deși îi implic pe cei mari după puterile lor. Ajută la strâns masa, la umplut mașina de spălat vase sau la aspirat, în funcție de cum reușesc să îi motivez. Curățenia este lucrul pe care l-am delegat. Nici nu mai am pretenția că le pot face pe toate singură”, mărturisește ea.
Principala sursă de venit a familiei este firma de producție publicitară a soțului, pe care încearcă să o dezvolte. „Eu sunt acasă cu copiii acum, iar pe măsură ce cel mic va crește, sper să mă pot implica și eu mai mult sau să reușesc să îmi dezvolt visul de a câștiga suficient din meseria de doula postpartum. Cu o familie numeroasă sunt și mai multe provocări și cheltuieli, dar și mai multă motivație să mergem înainte. Ne întindem cât ne este plapuma, ne adaptăm din mers și facem tot ce putem ca ei să aibă ceea ce le este cu adevărat necesar”, spune Alexandra. „Noi simțim foarte mult că Dumnezeu are grijă de familia noastră, inclusiv prin comenzile care vin către firma soțului. Așa reușim să le oferim copiilor cele necesare și să avem parte și de bucurii împreună, să facem excursii de o zi sau mici ieșiri în familie. Fiind mulți, suntem atenți la cheltuieli, prioritizăm și încercăm să păstrăm un echilibru”.
„În momentele de tensiune maximă, soțul meu este cârma”
Cel mai important sprijin al Alexandrei este soțul său. El îi duce și îi aduce pe copii de la școală, îi însoțește la activități și la medic. Pentru că este singurul care conduce mașina, își așază programul de lucru în jurul drumurilor lor. Dar sunt zile în care ajutorul de care are nevoie Alexandra înseamnă, pur și simplu, să-l audă la telefon.
„În momentele de tensiune maximă, soțul meu este cârma. Cum mă calmez? Pun mâna pe telefon și îl sun pe soțul meu. Este mult mai rațional decât mine și câteva minute de vorbă cu el sunt suficiente ca să ies din starea aceea și să nu reacționez impulsiv. Îl sun și, doar dacă are un client și discută cu el, îmi spune: «Uite, acum nu pot să vorbesc, dar te sun imediat». Mă ajută mult faptul că este un adult cu care pot să vorbesc oricând. Îmi ia puțin din tensiune, apoi continui și mă echilibrez. Sunt mame cu mulți copii care le fac singure pe toate. Nu știu dacă aș fi rezistat”.
Soțul are un program flexibil, iar asta îi permite să fie prezent. Însă orele în care se ocupă de copii trebuie recuperate la atelier, uneori până târziu în noapte. Acasă, sprijinul său se vede și în lucrurile pe care alege să nu le transforme în reproșuri. „Dacă venea acasă și erau jucării în ușă, le dădea la o parte și mă întreba ce mai fac. A contat foarte mult să nu am și stresul acesta. Uneori, când mâncarea nu era gata, comandam de undeva meniul zilei”.
Timpul pe care cei doi îl dedică programului și îngrijirii copiilor reduce mult timpul petrecut în doi. Iar discuțiile lor se învârt tot în jurul copiilor și al treburilor zilnice. „Chiar aseară îi spuneam că mi-e dor de el. Vine zilnic acasă, ne vedem, dar timpul în doi este foarte rar și, de obicei, este administrativ. Este frustrant când te gândești că poate, inconștient, ne depărtăm unul de celălalt”.
„Nu am împărțit nicio iubire. Am creat una nouă pentru fiecare”
Timpul și brațele părinților trebuie împărțite între șapte copii. Iubirea, spune Alexandra, nu funcționează însă după aceeași matematică. „Este ca atunci când avem niște prieteni și apoi mai cunoaștem câțiva. Prietenii vechi nu devin mai puțin prieteni. Fiecare copil este diferit și, chiar dacă iubirea este la fel de mare, este diferită. Pentru toți mi-aș da viața, nu aș putea să aleg între ei, dar fiecare are ceva al lui. Pentru mine, asta înseamnă că nu am împărțit nicio iubire. Am creat una nouă pentru fiecare”, mărturisește ea.
Alexandra petrece aproape toată ziua cu cei șapte copii și, cu toate acestea, îi este dor de fiecare în parte. Nu reușește să petreacă zilnic timp separat cu fiecare, dar încearcă să lase totul deoparte atunci când unul dintre ei vine să-i spună ceva. „Mă uit în ochii lui și încerc să nu fac altceva în acel moment. Subliniez «încerc», pentru că nu îmi iese mereu, dar mă străduiesc să devină o obișnuință”.
Pentru o vreme, fiecare zi a săptămânii a fost „ziua specială” a unuia dintre copii, un obicei pe care Alexandra și-ar dori să-l reia. „În ziua lui, atenția era în mod special asupra lui, iar el lua mici decizii: ce mâncăm la micul dejun, dacă oul să fie omletă sau fiert, ce sos punem la paste ori, dacă era seară de film, el alegea filmul. Sunt lucruri mărunte, dar care îi fac să se simtă văzuți”.
Copiii mai mari îi supraveghează uneori pe cei mai mici sau se joacă alături de ei, atunci când mama are nevoie de ambele mâini. Alexandra nu confundă însă ajutorul lor cu responsabilitatea de a-și crește frații. „Am detestat vorba aceasta că, de la patru copii în sus, este mai ușor pentru că cei mari îi cresc pe cei mici. Aș fi ipocrită să spun că nu îi implic deloc. Dar nu este treaba lor să crească un copil. Treaba lor este să încerce să păstreze ordine în cameră, să-și facă temele și să-și ducă farfuria în mașina de spălat vase sau în chiuvetă”.
Experiența de mamă, împărtășită altor mame
Timpul Alexandrei pentru ea însăși încape, de multe ori, într-o cafea băută în liniște, într-o carte sau într-o conversație cu soțul. Dar o încarcă și momentele în care experiența anilor petrecuți cu propriii copii îi poate fi de folos unei alte mame. „Poate pare ciudat să spun că fac asta «pentru mine», dar mă încarcă foarte mult atunci când reușesc să ajut o altă mamă. Când simt că toți anii aceștia în care am stat acasă cu copiii mei, tot ce am învățat, inclusiv din lucrurile pe care nu le-am făcut perfect, pot deveni ceva folositor pentru altcineva”.
Alexandra avea deja șase copii când a început să se formeze ca doula postpartum. Nu a simțit că descoperise o meserie cu totul nouă, ci că găsise un nume pentru ceea ce făcea deja. „M-am căutat mult timp și de aceea am ajuns să mă formez ca doula. Când am văzut prima dată descrierea meseriei, am simțit efectiv că a fost creată pentru mine. Eu făceam deja lucrurile acestea. Eram acolo pentru mame”.
La primul copil, Alexandra intrase în grupuri de mame în care regulile despre diversificare și alăptare păreau să nu admită excepții. „Eram pe anumite grupuri, de exemplu despre autodiversificare, unde, dacă din greșeală îi dădeai copilului puțin piure, era grav. Sau vedeam cum erau judecate mamele care dăduseră lapte praf în maternitate”. Experiențele diferite cu propriii copii au ajutat-o să iasă, treptat, din aceste tipare. „Eu am reușit să alăptez, dar am avut și un copil pe care l-am înțărcat pe la 11 luni, pentru că eram deja însărcinată cu al doilea, și a trebuit să-i dau lapte praf. Am trecut de limitările acestea. Având atâția copii, am învățat să nu judec mamele. Fiecare mamă este diferită, fiecare copil este diferit și fiecare situație care poate să apară este diferită. Nu putem noi să le anticipăm pe toate”.
O familie numeroasă atrage privirile. Și prejudecățile
Familia extinsă nu poate fi alături de ei zi de zi. Soacra Alexandrei are 80 de ani, părinții locuiesc departe, iar frații au propriile familii. Uneori, sprijinul a venit de la oameni pe care abia îi cunoșteau. „Ne-au observat la biserică sau au simțit că pot să fie alături de noi cu o vorbă, cu un telefon, cu ceva de care aveam nevoie”.
Alexandra este conștientă de prejudecățile cu care familiile numeroase sunt privite în societate. „Faptul că alegi să ai mulți copii nu spune nimic despre nivelul tău de educație și nici nu înseamnă automat că mama este casnică sau că renunță la orice preocupare profesională. În cercul nostru sunt mame cu familii numeroase care sunt medici, profesoare, psihologi, logopezi sau au alte profesii și, în același timp, își cresc și se ocupă frumos de copiii lor. Multe dintre ele sunt, cu toată sinceritatea, mult mai vrednice decât mine să dea un asemenea interviu”, ține să precizeze ea.
Când ies împreună, însă, cei șapte copii atrag privirile celorlalți. „Este de ajuns să ieșim undeva și să înceapă oamenii să-i numere cu voce tare: «Unu, doi, trei…». Pe soțul meu nu-l deranjează deloc. El simte mai degrabă mândrie, dar eu, știind cu ce încărcătură vine asta, mă întristez”.
Unele reacții nu se opresc la priviri. „Am primit remarci foarte dureroase și foarte urâte, chiar de la oameni de la care nu mă așteptam, dar și de la străini. Cred că fiecare ar trebui să-și vadă de familia lui. Când vede o mamă cu mulți copii, să nu-i spună nici: «Săraca, ce te mai chinui!», nici: «Dar tu noaptea mai dormi?»”. Însă au fost și oameni care au oprit-o numai ca să-i spună o vorbă bună. Unele femei trecute de prima tinerețe i-au mărturisit că, dacă ar putea întoarce timpul, ar avea mai mulți copii. „Ajută. O vorbă bună întotdeauna ajută”, spune ea.
Bucuria și temerile unei mame
Pentru Alexandra, bucuria vine mai ușor în momentele în care nu „trebuie” să rezolve, să gestioneze, să spună sau să facă neapărat ceva. Se bucură când copiii săi fac progrese, când se joacă liniștiți. Când soțul ei este acasă și cele două perechi de brațe reușesc să cuprindă familia.
„Îmi umple inima de bucurie când îi văd că au rezultate bune. Am o fetiță pasionată de gimnastică și, de fiecare dată când reușește o etapă nouă, simt o mare mândrie. De obicei, când stăm cu soțul meu și împărțim copiii și brațele, îmi este mult mai ușor să mă bucur de ei. Când stau liniștiți, se joacă, iar eu îi privesc dintr-un colț, mi se umple inima de bucurie. Când trebuie să-i gestionez, nu mai apuc să mă bucur”.
Însă Alexandra mărturisește că rareori se bucură pe deplin. „Am o reținere să mă bucur foarte tare. Mă tem că, dacă mi-aș da voie să simt fericirea aceasta complet, poate o să dispară. Și atunci sunt mai rezervată. Este ceva ce încă lucrez cu mine. Am încă mult de lucrat cu mine”, adaugă ea.
Alexandra nu se prezintă ca mama care a găsit răspunsul la toate. Vorbește despre lucrurile pe care le-a învățat, despre cele pe care le-a greșit și despre ceea ce încă încearcă să repare. „Este o viață plină și intensă, dar este viața pe care mi-am dorit-o. Îmi place casa noastră plină, îmi place să-i văd pe toți împreună și, dacă ar fi să aleg din nou, i-aș alege tot pe ei și tot viața aceasta”, mărturisește ea. A fost de acord să își spună povestea în speranța că familiile cu mulți copii să nu mai fie reduse la o numărătoare. „Îmi doresc ca experiența mea să fie de folos altora și să încercăm să mai eliminăm din prejudecăți”.
