Duminică la prânz. Cald ca în Iad, de nici nu mă pot bucura de statul pe terasă. Am câteva lucruri de făcut, dar îmi lipsește zvâcul. N-am chef și pace. Deschid televizorul. Mă și mir că mai știu să-l deschid. De fapt, nici nu mă interesează ce bolborosește el acolo, l-am deschis pentru că e prea liniște în casă. Iar din una în alta, ajung să mă încing și mai tare, uitându-mă la un reality show în care, pentru audiență, sunt exploatate vulnerabilitățile și emoțiile unui copil.
Nimeresc pe Prima TV, la o emisiune pe care o știu din Cretacic: „Schimb de mame”. N-aș fi crezut că mai există. Cu mulți ani în urmă, chiar o urmăream, cu religiozitate. Adevărul este că a dat emisiunea asta niște personaje antologice… Nu știu dacă vă amintiți, din 2014, de Mari, „cocheta casei”, tipa cu „Orice, daˈ nu apă!”. Pentru cine nu știe, Mari, mama de schimb, ajunsă în familia „de împrumut” pentru o săptămână, a fost șocată să afle că celor doi copii nu li se pune în ghiozdan, pentru școală, câte o sticlă cu suc, ci una cu apă. Pentru ea, a consuma apă, nu suc, era expresia sărăciei, ceea ce a făcut-o să aibă o reacție emoțională în fața acestei… „anomalii”.
Și-a ascuns emoțiile în baie, departe de ochii tuturor
Nu prind emisiunea de la început, dar nu-i bai, că vreau doar să trăncănească cineva în casă, cum v-am zis. Nimeresc când acțiunea se petrece la o familie cu doi băieți, gemeni, de 14 ani. Mama care le venise la schimb e tinerică tare, are numai 25 de ani. Băieții, bunica lor și mama de schimb sunt în curte, la masă. Tatăl lipsește, părinții fiind divorțați. La un moment dat, unul dintre ei lasă lingura în farfurie, se ridică și pleacă spunând că nu îi este foame, fără alte explicații. Bunica se ridică de la masă și pleacă după nepot, care intrase în casă și mersese direct în baie. Stătea aplecat deasupra chiuvetei, cu brațele pe marginea ei și capul sprijinit pe unul dintre brațe. Se vedea că nu vrea să-i fie filmată fața. De fapt nu fața – pentru că desigur că exista un acord cu producătorii emisiunii în acest sens -, ci emoțiile.
Era evident, adolescentul de 14 ani era copleșit. Iar prezența operatorilor acolo, în baie, unde el a mers să se ascundă la modul propriu, nu făcea decât să îi amplifice trăirile. Eu una am asociat cu imaginea unui șoricel care, în încercarea de a fugi, a ajuns într-un loc de unde nu mai are scăpare, cu privirile urmăritorilor ațintiți asupra lui. Mai mult de-atât, sentimentele adolescentului, momentul lui de vulnerabilitate, au mai și fost expuse public de postul de televiziune. Mi-e greu să înțeleg de ce și-ar expune cineva copiii la așa ceva. De ce le este exploatată astfel vulnerabilitatea. De ce nu-i apără adulții din jur, legea sau instituțiile publice de o astfel de expunere. De ce goana după audiență bate minimul bun simț, discreția și empatia.
Rana din sufletul copilului
Afară, mama de schimb încearcă să afle de la bunică, de la frate, ce s-a întâmplat, ce l-a supărat atât de tare, dacă a greșit ea cu ceva. Sau dacă nu cumva băiatului îi este dor de mama, plecată la familia de schimb. Bunica îi explică femeii că băiatul este o fire mai sensibilă și că suferă după despărțirea părinților. Spune că nu e prima dată când are o astfel de reacție, când se închide în sine. Avansează ideea că este în depresie, dar nu se înțelege dacă este diagnosticul unui psiholog sau concluzia ei.
Voiceover-ul vorbește despre familie ca fiind una care a avut multe probleme, dar cum eu nu am prins emisiunea de la început, când au fost testimonialele, nu știu despre ce probleme e vorba. Pot doar să intuiesc. Pe mine m-a infuriat reacția adulților față de dorința copilului de intimitate și de a-și gestiona singur supărarea, departe de camere și fără explicații.
Presiune din toate direcțiile
Când bunica a mers în casă, după băiat, acesta a rugat-o să îl lase să se liniștească, dar femeia insista într-una, agasându-l, din punctul meu de vedere. Insista cu acel „Liniștește-te”, de parcă asta stătea în voința lui. „Liniștește-te și hai afară!” Ca un refren. Până la urmă, s-a lăsat păgubașă. S-a întors în curte, la masă, dar l-a trimis pe fratele băiatului să încerce ce nu a reușit ea.
Presiunea crește pe adolescentul care începuse să plângă, ținându-și capul în palme. Dar, înțelept, fratele renunță mai ușor, răspunzând rugăminții băiatului de a fi lăsat în pace. „Asaltul” asupra lui nu s-a încheiat aici, până nu a făcut o încercare și mama de schimb. Un adevărat pelerinaj în baie, personaj după personaj, la un adolescent care cerea cu voce stinsă, gâtuită, abia auzită, un singur lucru: să fie lăsat în pace. Nimeni nu reușea să înțeleagă și să împlinească o cerere atât de simplă. Să fie lăsat în pace, să se liniștească.
”Spală-te cu apă pe față și hai afară, să vorbim, să-mi spui ce e în sufletul tău”, îi spune mama de schimb, o străină pe care o cunoștea de doar câteva zile. O dată, de două ori, de mai multe ori. Ce e în capul tău, femeie?! Da, ai intenții bune, pot să înțeleg asta. Dar de ce insiști atât?! A cerut să fie lăsat în pace, să se liniștească. Chiar niciunul nu puteți înțelege?! Simt eu că iau foc, din tălpi până în creștetul capului, ca în desenele animate cu Tom și Jerry.
- CITEȘTE ȘI: Copilul e emotiv? Iată ce metode sunt de ajutor!
Copiii au dreptul să fie lasați în pace!
Bunica mai scoate un as din mânecă. Gemenii au o soră, mai mare, care nu locuiește cu ei. O sună și îi povestește pe scurt situația, îndemnând-o să-i dea telefon băiatului, să stea de vorbă cu el. De parcă bietului copil nu îi era de ajuns că a trebuit să ceară de la trei persoane deja, înțelegere și dreptul lui de a fi lăsat în pace, să se liniștească. A fost punctul în care eu, doar un telespectator, am simțit că nu mai pot să duc. Că nu mai pot să privesc hărțuiala la care era supus baiatul de 14 ani.
De ce e așa de greu de înțeles când cineva vrea să-și consume emoțiile singur, la distanță de oricine altcineva?! De ce să-i intri în suflet cu anasâna? De ce să îl iriți când el încearcă să se liniștească așa cum poate, prin propriile mecanisme? Când ești tu într-o astfel de furtună, oare nu același lucru ți-l dorești? Și de ce crezi că tu ai acest drept, iar un copil nu-l are?
Dacă o să vrea să-mi spună, o să-mi spună după ce trece furtuna
Am fost de partea adolescentului. Am fost de partea lui pentru că și în ziua de azi, la vârsta mea, 50+, aceeași cerere o am în condiții ca acelea. Să fiu lăsată în pace. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Orice tentativă – fie ea bine intenționată – de a sta de vorbă cu mine, nu face decât să mă înfurie. Orice întrebare care mi s-ar pune o consider intruzivă și îmi dă senzația că sunt la un interogatoriu. Și că trebuie să dau socoteală de ceea ce simt, când sentimentele sunt personale și atât.
Fiică-mea, la 30+, la fel. Vrea să fie lăsată în pace. Același impuls îl am și eu atunci când o văd că nu este în regulă: să o întreb ce este cu ea, ce s-a întâmplat. Doar că, știindu-mă pe mine, că nu am puterea nici să deschid gura ca să spun un singur cuvant. Dacă o să vrea, o să-mi spună ea după ce trece furtuna. Și, într-adevăr, asta se întâmplă mai întotdeauna.
Victoria, nepoată-mea, are puțin peste 3 ani și, ca aproape orice copil – cred eu -, are nevoie să fie lăsată în pace atunci când o copleșește o emoție, oricare ar fi ea, sau resimte frustrare. Este ceea ce de altfel se recomandă să i se ofere copilului și atunci când are un tantrum și respinge vehement îmbrățișările mpărintelui, nu-i așa? O pauză într-un loc liniștit, în care să poată „să-și verse încărcătura” fără să fie oprit, anchetat, judecat, amenințat, sfătuit sau pedepsit. Cu un părinte acolo, aproape, dar discret.
Victoria se autoreglează. Singură se duce în camera ei. (Și trântește ușa în urma ei, bineînțeles.) Ne ducem după 10-15 minute să vedem ce face și o găsim fie stând în pat picior peste picior și cu mâinile sub cap, fie jucându-se cu jucării.
- CITEȘTE ȘI: Ce să faci… cu emoţiile copilului
„Vleau să stau pusin, că am nelvi”
Ultima dată când am văzut-o cum își gestionează singură stările a fost acum vreo două luni, când au venit în vizită niște prieteni cu un băiețel de un an și jumătate. Ea ar fi vrut să se joace cu el, l-a ademenit cu jucăriile ei, oferindu-i una câte una, însă a ignorat-o. Dacă a văzut că nu are niciun succes, a renunțat și s-a dus în leagăn. După un timp, taică-său a rugat-o să se dea jos, ca să fie dat în leagăn și musafirul. Nu s-a împotrivit, nu a protestat, n-a schițat absolut niciun gest care să trădeze că ar fi nemulțumită că trebuie să-și cedeze locul. În schimb, a cerut să intre în casă.
Maică-sa a întrebat-o de ce vrea să meargă în casă, iar mințișoara ei de copil a găsit la secundă un pretext: să-și ia nu-știu-ce jucărie. A mers cu ea, să vadă ce vrea să ia, dar, odată închisă ușa în urma lor, i-a recunoscut maică-si că nu vrea să ia nimic. Că are nervi și vrea să stea „pusin”, să se liniștească. N-a întrebat-o de ce are nervi, că era evident. A lăsat-o în pace, și în scurt timp a revenit pe terasă, ca și când nimic nu s-a întâmplat. Și asta a fost tot. De aceste lucruri avea nevoie, de fapt, și adolescentul de 14 ani.
