Înainte să devină avocat, Mădălina Scutelnicu, din Sibiu, a lucrat peste un deceniu în presă. Schimbarea profesiei a venit după investigarea unui caz în care un copil de 9 ani fusese ucis. „Eram jurnalist și am ajuns la fața locului aproape odată cu poliția. Am simțit atâta revoltă și neputință… M-am uitat la mine și mi-am zis: «Ok, Mădă, și acum ce faci? Te duci la birou și scrii? Copilul nu de asta are nevoie».” În 2016, deja avocat, a asistat la o audiere care i-a schimbat viața. Judecătoarea Camelia Folea, din Blaj, a vorbit cu Raul, băiețelul de 8 ani al clientei ei, într-un mod neobișnuit pentru practica de atunci: i-a arătat pantofii ei albaștri, i-a prezentat roba ca pe „o pelerină magică” și l-a invitat la o „plimbare prin castel”. Atunci a înțeles că orice copil care ajunge într-o sală de judecată, indiferent de motiv, merită aceeași grijă. Atmosfera, felul în care i se vorbește, întregul proces al audierii trebuiau regândite astfel încât niciun copil să nu plece de acolo cu o rană în plus.
„După ce văzusem cu ochii mei cum un magistrat a întrebat copilul soților veniți să divorțeze cu cine vrea să rămână (cu mama sau cu tata?), așa, fără nicio introducere, ci brutal și direct, pe holul Judecătoriei… am simțit că este nevoie de un alt mod de abordare a copiilor care calcă, fără voia lor, pragurile instanțelor. Trebuiau schimbate mediul și modul de dialog”, își începe Mădălina povestea. Apoi, în 2016, după ce micuțul Raul a fost audiat cu empatie de judecătoarea Camelia Folea, a relatat pe pagina ei de Facebook întâmplarea, cu titlul „Doamna cu pantofi albaștri”.
Povestea aceasta a devenit virală și a generat o schimbare majoră în spațiul juridic. Rând pe rând, în tribunalele și judecătoriile din România s-au înființat camere speciale de audiere a minorilor – colorate, pline de jucării și mobilier vesel. Mai mult, Consiliul Superior al Magistraturii a elaborat un ghid de bune practici în domeniul tehnicilor de audiere a minorilor.
- CITEȘTE ȘI: De ce nu funcționează custodia comună la români?
„Nu pot apăra interesele unui copil până nu-l cunosc”
Preocuparea Mădălinei Scutelnicu este legată de felul în care un copil trăiește un divorț sau o dispută privind custodia. În cazurile pe care le reprezintă, nu pornește de la declarațiile părinților, ci de la nevoile copilului. De aceea, înainte de orice strategie juridică, încearcă să vadă cu ochii ei cine este copilul, cum se simte și cum arată relația lui cu părintele aflat în proces. „Nu pot apăra interesele unui copil până nu-l cunosc”, spune ea.
Experiențele ei personale au modelat felul în care lucrează cu familiile aflate în divorț. A crescut un copil singură, după moartea soțului ei, și știe, din propriile momente dificile, ce înseamnă să fii părinte în situații de vulnerabilitate. De aceea, atunci când lucrează cu părinți nu se limitează la aspectele juridice: le explică, pe înțelesul lor, cum pot resimți copiii conflictele dintre adulți și ce efecte pot avea deciziile luate la nervi sau din teamă. Uneori, revine la propriile ei trăiri pentru a le explica diferența dintre o separare și o pierdere definitivă. Așa ajunge să spună direct, atunci când contextul o cere: „Doamnă, copilul meu nu se va mai întâlni niciodată cu tatăl lui, pentru că tatăl lui nu mai e, s-a stins. Băiatul dumneavoastră are șansa să-și vadă tatăl… chiar dacă dumneavoastră divorțați”.
„Eu sunt Mădă. Mădă, prietena lor”
Copiii nu o știu de „doamna avocat” și nici nu o recunosc după „doamna Scutelnicu”. Pentru ei este „Mădă. Simplu. Mădă, prietena lor.” „Ceea ce-mi povestesc părinții care îmi sunt clienți nu îmi este suficient. Eu vreau să cunosc copilul, să-l strâng în brațe, să ne jucăm împreună câteva clipe, să văd cum se raportează la părintele care-mi este client”. Așa că pentru ei, ea e Mădă, femeia care are în birou o tablă mare pe care pot desena, care le oferă o jucărie când se întâlnesc sau cu care se joacă cu plastilină la terasă.
Cu mulți, Mădălina păstrează legătura mulți ani și după finalul procesului. Primește de la ei desene, pe care le păstrează cu drag. Cum e cel primit de la Maria: „Deși din 2024 mama ei nu mai este clienta mea, după 5 ani de procese infernale, fetița mi-a adus, zilele trecute, un desen pe care scria «pentru Mădă». Și-am strâns-o în brațe tare. O știu de când avea 2 ani și 3 luni… Și-am simțit că tot zbuciumul juridic a fost un fleac… am câștigat o prietenie”, spune Mădălina.
Pentru Mădălina, apropierea de copii vine și din nevoia de a le deveni aliat atunci când ei se află în lupte prea grele pentru vârsta lor. „Copilul este un om care nu se poate proteja singur, care are nevoie să fie apărat, tocmai pentru că e mic.” Iar în discuțiile cu părinții, revine constant la aceeași idee: ei sunt prima linie de protecție pentru cel mic.
Cum a influențat plecarea fiului ei modul în care Mădălina vede relația părinte-copil
Legătura Mădălinei cu copiii din dosare se sprijină și pe propria ei experiență de mamă. În timp ce îi ajută pe părinți să vadă dincolo de conflict, acasă a trecut printr-o schimbare importantă: fiul ei, Radu, a plecat la studii în străinătate. Această despărțire i-a schimbat felul în care înțelege relația părinte-copil și se vede și în modul în care lucrează, astăzi, cu familiile din cabinet.
„Radu este student în Olanda, la Conservatorul din Amsterdam – Departamentul Pop-Rock, la clasa de chitară. Fiind de aproape patru ani în străinătate, probabil că din dorul de casă a început să asculte muzică tradițională românească, apoi a învățat să cânte, singur, la cobză și la caval. Toate influențele acestea pur românești le transpune în muzica pe care o face acolo, iar asta e minunat.”
Plecarea lui i-a schimbat ritmul vieții și i-a adus o înțelegere nouă a iubirii dintre părinte și copil. „Odată cu plecarea lui de acasă, am experimentat cea mai pură formă de iubire de care nu știam că sunt capabilă… iubirea aceea care nu mai ține cont de distanță, nici de cât de des reușește să te sune copilul tău… iubirea aceea în care nu-și mai au locul criticile, ci doar bucuria că ne avem unul pe altul.” În discuțiile cu părinții aflați în divorț, această înțelegere se transformă în explicații simple și directe despre ce înseamnă continuitatea unei relații pentru un copil – chiar și atunci când adulții aleg drumuri diferite.
Cum se definește Mădălina în afara dosarelor: „o inimă mare”
Dincolo de instanțe și de dosarele dificile, Mădălina vorbește simplu despre cine este astăzi: „Pun mult suflet în tot ce fac, indiferent că e vorba de viața personală sau de profesie. Dacă mi-ai fi cerut să mă desenez, așa m-aș fi creionat pe o coală A4, o inimă mare, cât toată foaia”. Spune că sprijinul ei constant rămâne credința: „Credința mă ține în picioare. Mă ridică și mă duce, întotdeauna, mai sus de linia de plutire. Credința că adevărul va ieși biruitor. Că oamenii nu și-au pierdut bunătatea. Că binele este pe cale să vină spre noi”.
Perspectiva aceasta o însoțește și în discuțiile cu părinții aflați în plin divorț. A observat că reacțiile mamelor diferă în funcție de motivul separării: „Dacă ele au vrut să pună capăt căsătoriei, au un comportament puțin mai relaxat. Dar dacă soții sunt cei care doresc divorțul, comportamentul mamelor se schimbă. Devin aproape indisponibile în comunicarea cu fostul partener de cuplu și împiedică, de cele mai multe ori, relația lui cu copilul”, spune Mădălina.
Când este întrebată ce le-ar spune mamelor care intră în această etapă, răspunsul ei rămâne ancorat în esențial: „Le-aș sfătui să-și găsească toată puterea și toată răbdarea de care sunt capabile. Pentru că un divorț nu este o etapă ușoară a vieții, nici ca intensitate a trăirilor, nici ca durată. Însă, să se uite, cât mai des, în ochii copiilor lor, acolo vor găsi toată forța pentru a merge înainte”.
