Rochia neagră purtată cu mănuși lungi și cafeaua din fața vitrinei din Mic dejun la Tiffany (1961). Bretonul perfect din Vacanță la Roma (1953) și aerul copilăros din My Fair Lady (1964). Așa a rămas Audrey Hepburn în memoria lumii. Însă pentru cei doi fii ai săi, Sean Hepburn Ferrer (născut în 1960) și Luca Dotti (născut în 1970), ea a fost, înainte de toate, o mamă cu „priorități normale”. Una dintre cele mai admirate femei ale secolului XX, Audrey Hepburn a ales la finalul anilor ’60 să renunțe la film pentru a se dedica familiei, oferindu-le fiilor săi o „copilărie normală”, departe de Hollywood. Povestea ei, spusă acum din interior de către fiul ei Sean, în cartea recent lansată, Intimate Audrey, dezvăluie latura intimă a divei: o viață cu „mai puține rochii de bal și mai multe cine în familie”.
Întrebat recent cum a fost să crească lângă o mamă ca Audrey, Sean Hepburn Ferrer (65 de ani) spune simplu: „Niciodată nu m-am simțit ca fiind copilul unei vedete”. Nici el, nici fratele lui nu au crescut la Hollywood, „nici ca loc, nici ca stare de spirit”. Într-un interviu acordat recent jurnaliștilor de la The Guardian, în care vorbește despre noua carte, Sean Hepburn Ferrer, cel care administrează astăzi moștenirea mamei sale și conduce Fundația pentru Copii „Audrey Hepburn”, spune că a avut o copilărie normală, cu implicare totală din partea mamei. „A realizat că viața e scurtă, capricioasă și delicată – și că nu poți să-ți dorești o familie și apoi, când o ai, să nu te implici”, spune fiul ei.
„Găsiți-o pe bunica în trei minute”
Departe de strălucirea artificială a Californiei, Audrey a ales să își crească fiii în Elveția și la Roma, locuri în care putea trăi fără presiunea permanentă a imaginii. Voia o viață în care copiii ei să nu fie definiți de faima ei. Sean a crescut înțelegând că familia nu era o anexă a carierei mamei, ci punctul în jurul căruia se organiza totul. Mai târziu, copiii lui au crescut cu imaginea bunicii peste tot – pe afișe, reviste, tricouri sau genți. Pentru ei, era doar „bunica”. Sean povestește: „Când așteptam un tren sau un avion care întârzia, le spuneam: «Aveți trei minute să o găsiți pe bunica (pe diverse materiale publicitare)». Și a devenit un obicei”.
- CITEȘTE ȘI: Lilibet, fiica lui Meghan și a lui Harry, este fascinată de prințese neștiind că este una dintre ele
Festivalul din mansardă
Deși Audrey realizase majoritatea filmelor sale iconice înainte ca Sean să împlinească zece ani, acesta a înțeles cu adevărat cât de celebră era mama sa abia la vârsta de 14 ani. Nu la o premieră, nu pe un covor roșu și nici pe un platou de filmare, ci în intimitatea mansardei vilei lor. Acolo, Sean a dat peste colecția cu filmele mamei sale și a improvizat propriul festival de film „Audrey Hepburn”. Un proiector, un cearșaf prins pe perete drept ecran, o boxă ascunsă în spate, perne aruncate pe jos și „luna care strălucea romantic prin fereastră”, cum își amintește el. Așa arăta sala lui de cinema.
A început să vadă, unul câte unul – „Funny Face”, „Vacanță la Roma” – filme pe care lumea le știa deja pe de rost, dar pe care el le descoperea pentru prima dată. Audrey urca din când în când scările și intra în mansardă să-l întrebe dacă i-au plăcut. Dacă îi spunea că i-a rămas în minte o scenă din „Vacanță la Roma”, ea vorbea imediat despre jocul lui Gregory Peck. Dacă „Funny Face” devenea filmul lui preferat, spunea că meritul îi aparține lui Fred Astaire. Sean își amintește cu emoție modestia ei dezarmantă. Nu își asuma niciodată meritul, preferând să spună că totul se datora regizorului sau partenerilor de platou. Nu își comenta niciodată propria interpretare.
Pentru el, acela a fost momentul în care două imagini s-au suprapus: mama care intra în mansardă, în liniște, să vadă dacă i-a plăcut filmul, și actrița de pe ecran.
„Dacă Audrey Hepburn poate suferi din cauza unei infidelități, atunci oricine poate”
În cartea Intimate Audrey, Sean alege să fie onest cu privire la momentele dificile din viața privată a mamei sale pe care ea, prin discreția sa legendară, nu le-ar fi făcut niciodată publice. Recunoaște că a ezitat mult înainte să includă aceste episoade, dar a simțit că nu poate spune o poveste adevărată dacă ocolește tocmai momentele în care ea a fost vulnerabilă.
O parte importantă a acestor vulnerabilități ține de relațiile ei. Sean vorbește deschis despre căsniciile mamei sale și despre tensiunile care le-au marcat. „Dintre toate relațiile ei romantice, cea cu tatăl meu (Mel Ferrer – n. red.), a fost cea mai valoroasă, dar și cea mai dificilă”. Nu intră în detalii dramatice, dar lasă să se înțeleagă tensiunea unei relații în care admirația și presiunea au coexistat.
A doua căsnicie, cu Andrea Dotti, a fost diferită. La început, mai liniștită, însă infidelitățile repetate au erodat relația. „Dacă Audrey Hepburn poate suferi din cauza unei infidelități, atunci oricine poate”, spune Sean. Își amintește că, în acea perioadă marcată de trădări, își găsise mama într-o zi în pat, inconștientă, cu o cutie goală de somnifere lângă ea.
„Viața mamei mele începe și se termină cu un război”
Povestind despre anii copilăriei mamei sale, petrecuți în Olanda ocupată de naziști, Sean spune că viața acesteia „începe cu războiul și se termină cu războiul”.
Sean descrie cum tânăra Audrey a fost martoră directă la violență și a văzut cum evreii erau adunați și duși în lagăre. Deși era doar o adolescentă (avea 10 ani când a început Al Doilea Război Mondial și 16 când acesta s-a încheiat), nu a rămas pasivă. În adolescență, în timp ce se afla în orașul Arnhem din Olanda ocupată, Audrey a susținut recitaluri clandestine de balet pentru a strânge fonduri destinate celor care se ascundeau de naziști. Familia ei a trecut prin perioade de foamete severă, supraviețuind cu napi și pâine făcută din bulbi de lalele.
Sean menționează și un detaliu mai puțin cunoscut: postura ei foarte dreaptă nu se datora doar baletului (de la cinci ani își dorea să devină primă balerină), ci și unei schije care a rănit-o în zona gâtului în timpul unui raid aerian și care i-a afectat mobilitatea. El spune că aceste experiențe au influențat decizia mamei sale de a se retrage din Hollywood spre sfârșitul anilor ’60 ca să le ofere fiilor ei stabilitatea pe care ea nu a avut-o, marcată de război și de plecarea tatălui ei, Joseph Ruston, când ea avea doar șase ani.
Cel de-al doilea „război” apare la finalul vieții, în Somalia, în 1992, în timpul misiunilor UNICEF. Acolo o vede pentru prima dată diferit: obosită, încordată, consumată de ceea ce vede în jurul ei. Era cu doar câteva luni înainte de moartea ei. Pentru el, legătura dintre aceste două momente este clară. Copilul care a trecut prin foamete ajunge adultul care nu poate ignora foametea altora. Toate aceste experiențe explică, de fapt, de ce, mai târziu, pentru ea, a fi mamă nu era un rol în plus, ci o formă de a repara ceea ce nu primise în copilărie.
Ce rămâne, de fapt
Poate că acesta e lucrul cel mai greu de acceptat, ca părinte: că, indiferent cât de perfect arată viața din exterior, copiii nu cresc din imaginea pe care o oferim lumii, ci din viața reală trăită lângă noi. Pentru Audrey Hepburn, maternitatea nu a fost un rol secundar, ci centrul în jurul căruia și-a reorganizat întreaga viață. A ales familia și pentru că știa cum arată lipsa: un tată care a abandonat-o, nesiguranța, o copilărie trăită în război. Privită din afară, decizia ei poate părea un sacrificiu, însă în ochii copiilor ei, este o formă de reparație. Ceea ce le-a rămas lor nu e amintirea uneia dintre cele mai admirate femei din lume, ci a modului în care ea i-a iubit și i-a pus înaintea carierei.
