Suntem în vacanța de vară. Ne-am jucat în parc și ne-a toropit căldura. „Mama, mergem în mall să mâncăm înghețată de la gelateria aia bună?”. Cum să refuzi o asemenea propunere? „Dar mai întâi, am nevoie la toaletă!”. Știți sunetul acela din filmele de comedie, cel care imită o bandă stricată? Ta-na-na-nam! Așa avea să ni se strice și nouă toată distracția.
Dintotdeauna am avut oroare de toaletele publice (și, credeți-mă, nu sunt vreo mimoză), dar, de când sunt mamă, mi se par cele mai abominabile locuri inventate vreodată. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o toaletă decentă în locuri foarte populate. Iar când am găsit-o am trecut-o cu litere mari la capitolul „de ținut minte, în caz de nevoie”.
La mall: branduri de lux și miros de canal
Revenind la după-amiaza cu pricina, când copilul (mai ales de vârste preșcolare) se cere la baie, mintea unei mame intră pe pilot automat. Unde și în ce condiții? N-am fost niciodată de acord cu principiul „boscheții sunt salvarea noastră”, așa nu plecăm de acasă fără oliță portabilă și cele trebuincioase (ce să fac? sunt mamă de fată!). Dar trebuia să caut un loc în care să putem avea măcar un pic de intimitate, căci igienă, sincer, nu mă așteptam să găsesc. M-am înarmat cu un soi de curaj orb, mi-am luat copilul de mână și am pornit înspre toaletă.
N-am ajuns. Sau mai bine zis, n-am putut rămâne. Pentru că mirosul – nu exagerez – îți întorcea stomacul. Cald, înăbușitor, greoi. Ați mers vreodată în urma unei mașini de gunoi în toiul verii? Adăugați acestui tablou olfactiv senzația de butoi încins plus o lipsă absurdă de ventilație (în condițiile în care prin magazinele aceluiași mall dârdâiai de frig!). Apoi înmulțiți cu 10 sau cu 20. Nu uitați să adunați în tot acest calcul senzorial și urgența fetiței care deja se foia de pe un picior pe altul! Cine se mai gândea la înghețată?!
Am bombănit (ca să fiu gentilă) câteva cuvinte deloc politicoase la adresa tuturor celor care în spațiile publice uită să se comporte exact ca acasă. Am ocărât „doamnele” care uită să tragă apa sau nu lasă curat în urma lor. Nu m-am ferit să zic vreo două nici la adresa conducerii mall-ului care sigur n-a primit destule plângeri sau dacă a primit nu înțeleg de ce mai angajează aceeași firmă de curățenie. Pe toate soluțiile și dezinfectantele lumii! Nu se putea respira, darămite să încerci să intri într-o toaletă!
„Mama și copilul”: zonă strict interzisă
Am făcut stânga-mprejur și am pornit către zona „mama și copilul”. „Poate e mai curat” – am îngăimat, încercând să încurajez copilul. Greșit! – același aer stătut care te zgâria pe nări și care ți se lipea de piele. Lipsea urina de pe jos (mare progres!) – dar în rest, ți-era teamă să atingi orice obiect.
Nu știu cum se poate așeza o mamă cu un bebeluș în brațe pe scaunele care se presupune că sunt pentru alăptare. Sunt maro, ce-i drept, dar se vede de la o poștă că sunt lipicioase și n-au mai fost dezinfectate (cred) de când s-a deschis mall-ul. Sincer, la masa de înfășat mi-a fost și teamă să arunc o privire. Nu, nici vorbă să scoți olița portabilă sau să te gândești să schimbi scutecul copilului aici.
Eu sunt dintre mamele alea „nebune”, care cară în rucsac rezerve pentru olița portabilă, șervețele și spray-uri dezinfectante – tot tacâmul. Dar nici dacă-mi aduceam de-acasă propria chiuvetă nu puteam repara ce lipsea complet din peisaj: respectul. O lipsă crasă de respect pentru cei care îți trec pragul, pentru copii, pentru mame.
Toalete ca-n filme
Noroc că mi-am amintit de cinematograf. Am urcat și am cerut clemență la intrare (cred că se citea disperarea și pe chipul meu și pe al copilei): „Vă rog mult, nu mergem la film (deși aș fi plătit și două bilete întregi!), are copilul nevoie la toaletă!”. Cu totul altul era peisajul la toaletele cinematografului: aer respirabil, curățenie, semne de civilizație.
Hmm. Deci ține și de public, dar în mod cert ține și de administrarea serviciilor de curățenie. Cert e că am avut noroc: prin bunăvoința doamnei de la intrare scăpasem de ghena cu titlu de „toaletă publică” și ne puteam întoarce la alegerea aromelor de înghețată, fără leșin din pricina mirosului și fără să fiu nevoită să montez olița prin tufișurile parcului din care tocmai plecasem.
Și, pentru că tot vorbim despre parcuri, nici aici nu strălucim la capitolul toalete: ori lipsesc (aproape) cu desăvârșire, ori sunt impracticabile. Fie ai de-a face cu WC-uri ecologice – și spun ecologice doar pentru că sunt aproape imposibil de folosit de către oameni –, fie găsești ceva murdar, ruginit, cu uși care nu se închid și pereți de care nici nu vrei să te atingi.
- CITEȘTE ȘI: Vocea ta. Umorul de toaletă: când caca/ pipi/ fund devin cuvintele preferate ale copilului tău
Trenul – între echilibristică și „mai rabdă un pic”
Să vă mai povestesc și despre toaletele din tren? La CFR ori faci un test de echilibristică ori unul care îți testează limitele, voința și capacitatea de renunțare. Dacă nu ați mai mers de mult cu trenul, poate ar fi bine să precizez că, la majoritatea garniturilor de tren, WC-urile te fac să regândești noțiunea de curățenie, căci locul duhnește la nici 3 minute după ce ai plecat din gară. Ușile toaletelor abia se închid, vasele sunt ruginite sau nefuncționale, nu se trage apa sau nu curge la robinet (și afli după ce ți-ai pus săpunul cleios pe mâini). În plus, sunt destule cazuri în care (cu acordul tacit al controlorului) fumătorii încalcă orice principiu (și legea) doar pentru că nu pot rezista tentației până la următoarea haltă.
Cum duci un copil la o toaletă în trenurile din România? Eu nu-l duc. Sincer. Dacă e drumul lung, prefer să montez olița portabilă pe hol, la capăt de vagon și rog pe cineva din anturaj să mă ajute să mențin un perimetru intim, pe cât posibil. Dacă e drum de câteva ore, exersăm răbdarea. Altfel nu știu ce aș putea face ca să îi fie experiența suportabilă? Să îi spun să nu atingă nimic? Să o chinui să stea în „poziția schiorului”? Să îi spun să nu respire? Sau să se mai abțină până ajungem?
Otopeni: prima (și ultima) impresie
Și la Aeroportul Otopeni, adică locul pe unde trecem spre lume și unde ne întoarcem acasă, e la fel. Și e cumplit de rușinos. De curând am văzut o postare pe Facebook cu o poză care semnala același lucru. Când oare n-o să ne mai fie teamă sau silă să intrăm într-o toaletă? Când o să găsim hârtia igienică la locul ei și toalete dezinfectate? Nu e vorba doar de un „standard scăzut de curățenie”. Vorbim despre lipsă de grijă. Lipsă de responsabilitate. Lipsă de omenie, până la urmă.
Dar prin alte locuri cum o fi? Prin alte țări – chiar și prin alte mall-uri sau stabilimente – cum se face că poți întâlni și toalete curate? Îmi povestea cineva că a călătorit într-o vară, acum mai bine de 20 de ani, cu mașina prin Europa. În drumurile sale a întâlnit o toaletă publică din munții Austriei: retrasă de la drum, pe o potecă. Curată lună, cu hârtie igienică, cu produse de igienă feminină, cu o mică fereastră spre o pajiște cu flori. M-am întrebat oare cine avea grijă de ea. Cine urca până acolo să pună săpun când se termina rezerva? Cine aducea hârtia igienică? Cine o curăța? Și mai ales, cine erau oamenii care o foloseau, în drumurile lor, fără să o distrugă.
Pentru că trebuie să recunoaștem – nu doar autoritățile, CFR-ul sau mall-urile sunt de vină. Ci și noi, cei care folosim aceste toalete ca pe niște spații fără stăpân, fără reguli, fără conștiință. Da, e nevoie de mentenanță, de produse potrivite, de personal plătit și instruit. Dar mai e nevoie și de educație cu privire la spațiul public, de rușinea de a lăsa în urmă mizerie acolo unde, altădată, ai vrea să găsești curat.
- CITEȘTE ȘI: Vocea ta. Părinții – bizoni de la locul de joacă
Aș plăti oricât pentru o toaletă decentă
Recunosc: am ajuns în punctul în care mi-aș dori să existe toalete publice cu plată, dar cu garanția că sunt curate, funcționale, igienizate la fiecare oră. Aș plăti. Mult. Nu pentru fițe, nu pentru lux, ci pentru siguranța copilului meu. Pentru a nu mă mai uita în jur după soluții, pentru a nu mai vedea prin parcuri părinți duși după boscheți cu copiii (din lipsă de educație sau de nevoie). Căci nu vorbim „doar despre un pipi”. E vorba despre cum ne raportăm la sănătate, la decență, la copii, la noi înșine ca societate. E vorba despre civilitate și respect.
Eu nu cer parfum de lavandă. Nu cer odorizante cu note de cedru și trandafir sălbatic. Cer o toaletă în care copilul meu să poată merge fără să-i spun „nu atinge nimic”. Nu mai vreau să plec „înfrântă” de mirosuri când are o nevoie urgentă. Suntem mame, nu luptători antitero. Nu vreau să fiu nevoită să port în poșetă mască de gaze. Nici clești de nas (pe care, fie vorba între noi, ar trebui să-i primim gratuit la intrarea în orice toaletă publică).
P.S.: Chiar vă rog să ne ajutați să facem o listă a toaletelor publice decente unde se poate merge cu copiii (măcar în București). Eu am nimerit vreo două cât de cât rezonabile: model nou, cilindric, „cu splălare automată” se zice – una în Parcul Icoanei și una la intrare în parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR).
