La București, pe Arena Națională, vom vedea cele mai neașteptate „portrete de familie” ale generației noastre. Vom vedea părinți care au ascultat Metallica pe casete și CD-uri lângă adolescenți care le știu piesele de pe TikTok și Spotify. Adulți care recunosc One sau Nothing Else Matters de la primul acord, lângă copii de-o șchioapă purtând primul lor tricou cu logo-ul trupei. Familii întregi vor cânta aceleași versuri, vor vibra în același ritm. Nu mai contează câte decenii s-au adunat din ‘99, de când părinții tânjeau după bilete la primul concert Metallica în România. Nu și-ar fi imaginat nimeni la vremea aceea că tinerii și-ar putea dori vreodată să meargă la un concert rock cu părinții lor.
Și poate că asta e partea cea mai frumoasă din povestea Metallica: faptul că a reușit să treacă dintr-o generație în alta fără să devină „muzica părinților”, „muzică de rockeri bătrâni”. A rămas vie. Intensă. Relevantă. Pentru că, dincolo de riff-uri și mosh pit-uri pe stadion, Metallica a vorbit mereu despre lucruri care rămân valabile în orice adolescență: furie, singurătate, nevoia de apartenență, senzația că nimeni nu te înțelege cu adevărat. Iar asta se transmite mai departe surprinzător de ușor, chiar și între generații care, în restul timpului, par să trăiască în lumi complet diferite.
Rock-ul unor adolescenți furioși încă vorbește pe limba adolescenților
Când au înființat Metallica, cei patru erau mai degrabă niște tineri furioși, „damaged” și foarte confuzi. Cine și-ar fi imaginat că vor deveni legende ale rockului?! „There was nothing solid to stand on. I felt extremely lost” („Nu mai aveam nimic stabil de care să mă agăț. Mă simțeam complet pierdut”), așa își amintește James Hetfield, solistul trupei, adolescența. Avea doar 16 ani când și-a pierdut mama, iar despre tatăl său, care-i părăsise, nu mai știa nimic de câțiva ani. Celălalt fondator al trupei, Lars Ulrich, provenea dintr-o familie bună, dar era copilul timid și destul de singuratic, crescut printre adulți, care ar fi trebuit să devină jucător profesionist de tenis, dar a ales tobele. Kirk Hammett a găsit „salvarea” în solo-uri de chitară, evadând, prin muzică, dintr-o familie abuzivă. Niciunul dintre ei nu părea să se încadreze în tiparul „clasic” de masculinitate pe care rockul îl promova atunci.
Dar au urcat pe scenă și și-au cântat muzica, așa cum au simțit-o. Poate că asta atrage (peste ani și ani) tinerii la concertele lor. În versurile și muzica lor nu e o rebeliune „de decor”. Sunt emoții puternice, nedumeriri, frustrări, gânduri pe care orice adolescent, din orice parte a lumii, le trăiește. Sunt recognoscibile pentru orice adolescent care s-a simțit măcar o dată singur sau neînțeles.
Piesa The Unforgiven vorbește despre distanța dintre ceea ce simți cu adevărat și ceea ce le arăți celorlalți, despre o viață chinuită, ascunzând emoții, în care personalitatea ta adevărată nu ajunge niciodată la lumină. Fade to Black aducea în prim-plan depresia, durerea, gândurile suicidare într-o perioadă în care aproape nimeni nu vorbea public despre asta. Iar Nothing Else Matters a rămas una dintre puținele balade rock care nu se teme să exprime vulnerabilitatea. Câți tineri, de-a lungul vremii, nu au învățat acordurile acestei piese când și-au cumpărat prima chitară? Poate tocmai de aceea Metallica încă vorbește atât de bine cu adolescenții de azi. Pentru că furia, nesiguranța și nevoia aceea disperată de a fi înțeles nu s-au demodat niciodată – nici în muzica lor.
Metallica a rămas relevantă, nu s-a blocat în propria legendă
Multe trupe din generația Metallica au rămas blocate în propria legendă. În nostalgia tinereții, în poveștile despre excese și în imaginea aceea de rebeli permanenți care încearcă să trăiască la 60 de ani ca la 25. Însă Metallica a ales „să îmbătrânească” în văzul tuturor – și în studio și pe scenă. Nu s-au prefăcut că timpul nu lasă urme.
Membrii trupei nu s-au ferit să vorbească despre propriile probleme, despre adicții, anxietate, despre propria terapie și momentele vulnerabile din familiile lor. Chiar dacă lumea rockul-ui încă promova „metalul dur” (și ca atitudine). Documentarul Some Kind of Monster este o mostră (greu privit pe alocuri) despre cum arăta lumea muzicii în spatele scenei. Sunt prieteni, colegi de trupă, dar documentarul nu cosmetizează relațiile dintre aceștia. Filmul aduce în fața publicului trăirile „brute” ale membrilor trupei, gesturi necontrolate, orgolii uriașe, frustrări și multă oboseală emoțională.
Cei patru membri ai trupei Metallica nu și-au făcut „chip cioplit“ pentru ochii publicului. Ba din contră. James Hetfield s-a internat de mai multe ori în centre de reabilitare. Și a ales să vorbească public despre alcoolism, lipsa controlului și dificultatea de a fi prezent în propria familie. Într-un interviu pentru CBS Sunday Morning acesta recunoaște „We all need help” (cu toții avem nevoie de ajutor – n.r.). Cu toții mărturisesc adesea, în interviuri, că au relații nici pe departe roz cu familia sau cu propriii lor copii.
„Stranger Things”: momentul în care Metallica a devenit din nou „cool”, de data aceasta pentru adolescenții de azi
Nimeni nu-i târăște cu forța pe copiii de azi la concertul Metallica. Nu părinții încearcă să le impună muzica lor. Adolescenții chiar vor să fie acolo. Unii n-au ascultat niciodată acasă vreo piesă de-a celebrei trupe heavy metal până acum câțiva ani, când Metallica a urcat din nou în topuri.
În vara lui 2022, serialul Stranger Things a făcut ceva ce părea aproape imposibil: a transformat o piesă Metallica lansată în 1986 într-un fenomen uriaș pe TikTok. În ultimul sezon al serialului, Eddie Munson – rockerul ciudat, adolescentul marginalizat al grupului – urcă pe acoperișul unei rulote într-o lume invadată de monștri și începe să cânte Master of Puppets la chitară, într-una dintre cele mai intense scene ale întregii serii.
Internetul „a luat foc”. Adolescenți care nu ascultaseră niciodată Metallica au început să caute piesa, să învețe riff-ul la chitară și să umple TikTok-ul de clipuri cu Eddie Munson. Iar Master of Puppets a reintrat în topurile muzicale la aproape 40 de ani de la lansarea piesei.
Trupa a înțeles surprinzător de bine momentul. Nu au jucat rolul unor „veterani ai muzicii rock” iritați că „noua generație nu înțelege muzica adevărată”. Au intrat pe TikTok, au făcut „duet” cu protagonistul serialului și au lăsat adolescenții să își descopere singuri relația cu muzica lor. Iar tinerilor le-a plăcut asta. Când au descoperit albumele și viața trupei Metallica, noii fani și-au spus părerea. Și-au permis chiar să le dea „cancel” legendelor heavy metal și să îi critice pentru greșelile lor.
Poate că cel mai bun rezumat al „viralizării” trupei Metallica în epoca TikTok sunt cuvintele unui părinte care comentează pe Reddit, uimit: „I’m just glad my kids finally think my music is awesome! I couldn’t say the same about my parents’ music!” („Mă bucur că, în sfârșit, copiii mei cred că muzica mea este cool! Nu aș putea spune același lucru despre muzica pe care o ascultau părinții mei!”). Sunt convinsă că mulți dintre cei care merg cu copiii lor la concertul de pe Arena Națională gândesc la fel.
@aliciaxsomi once in a lifetime Metallica show with my dad😎🤘🏼#metallica #levistadium #m72worldtour @metallica ♬ original sound – metallica
Metallica încă pare să se distreze sincer cu propria muzică
Poate că și acesta este unul dintre marile secrete ale trupei, poate de aceea rămân relevanți pentru generații întregi. După zeci de ani pe scenă, cu stadioane pline și milioane de fani, Metallica încă pare să se distreze făcând muzică. Au cântat Enter Sandman pe instrumente de jucărie în emisiunea lui Jimmy Fallon și joaca lor a devenit virală. Au acceptat ca piesele lor să fie reinterpretate de fanfare școlare și orchestre de liceu, transformând riff-urile Metallica în cover-uri ce răsună în campusurile școlilor americane.
În ultimii ani, prin fundația All Within My Hands, trupa a început să finanțeze o serie de burse pentru tineri care învață meserii sau urmează colegii tehnice. E un detaliu care spune mult despre felul în care s-a schimbat Metallica în tot acest timp. Băieții aceia furioși și debusolați ai anilor ’80 vorbesc azi despre educație, despre comunități și despre ideea că nu toți copiii trebuie să urmeze același drum ca să reușească în viață.
În numeroase interviuri, Hetfield a mărturisit că încă îl surprinde să vadă la concertele Metallica părinți veniți cu copiii lor, sau chiar trei generații din aceeași familie care dau din cap în fața scenei. Pentru cineva crescut într-o vreme în care tații și fiii nu împărtășeau ceea ce simt, imaginea asta pare să îl emoționeze sincer. Și recunoaște că încearcă, la rândul lui, să fie un astfel de părinte. Cum să nu vrei să mergi (poate pentru prima și ultima dată) la un astfel de concert, cu copilul tău?
