Violența domestică nu e un accident. E o condamnare la moarte cu suspendare. Violența domestică nu începe cu o crimă. Începe cu o amenințare ignorată. Cu o plângere clasată. Cu o femeie care „exagerează”. Și se termină într-un articol de știri, un copil rămas orfan și o țară care tot nu face nimic. În România, la fiecare trei zile, o femeie este ucisă de partenerul ei. Și de fiecare dată ne prefacem că e un caz izolat. Un nebun. O relație toxică. Dar nu e „un caz”. E sistemul. E dezinteresul. E nepăsarea. E tăcerea noastră. A mea, a ta, a tuturor.
Cazul tinerei mame ucise recent la Cosmopolis a făcut înconjurul internetului. Nu doar pentru că era atât de tânără. Sau pentru că făcuse deja plângeri peste plângeri împotriva ucigașului. Ci pentru că mii de alte femei se recunosc în povestea ei de viață. Se recunosc în amenințările cu moartea. În abuz. În clasarea dosarului. În teama că nu te crede nimeni. Și în tăcerea care urmează. Pentru că atunci când violența domestică ajunge la știri, e deja prea târziu. Atunci ești mort. Sau fugărită în fața blocului. Sau spânzurată de o balustradă. Sau omorâtă cu copilul de față.
După crima din Cosmopolis, ne întrebăm din nou: câte plângeri trebuie ignorate până moare cineva?
M-a înfuriat fraza asta mai tare decât orice: „Dosar clasat. Nu există interes public.” Cum adică nu e interes public? Avem femei ucise în fiecare lună. Avem copii care rămân singuri, traumatizați pe viață. Avem o întreagă generație care învață că a iubi înseamnă a controla, a amenința, a lovi. Și nu e interes public? E interes național, dacă ne mai pasă puțin de cum trăim și cum murim în această țară!
Nu scriu asta pentru că am trăit abuzul. Scriu pentru că o prietenă a dormit într-o noapte pe canapeaua mea, cu urme de mâini pe gât. Pentru că o vecină a plecat de acasă în creierii nopții cu tot cu copil, de teamă să nu i-l fure bărbatul. Pentru că o prietenă m-a întrebat dacă e normal să i se interzică să aibă cardul ei. Scriu pentru că o fostă colegă își verifica telefonul compulsiv la fiecare 5 minute, de teamă că el va crede că îl înșală dacă nu răspunde imediat. Pentru că o cunoștință a fost „certată” că a născut o fetiță, nu un băiat, și a fost pedepsită luni întregi cu tăcere și refuz în a primi sprijin.
Scriu pentru că o altă prietenă a fost întrebată, când a depus plângere la poliție: „Dar ce i-ai făcut, de l-ai enervat așa?” Pentru că o mamă a două fetițe mi-a spus că nu divorțează de soțul abuziv de frica reacției părinților ei: „O să-mi spună că e vina mea.” Pentru că la o reuniune de liceu, o femeie mi-a șoptit cu un zâmbet amar: „Ai noroc că al tău nu bea”. Scriu pentru că toate astea sunt reale. Sunt lângă noi. Sunt în tăcerile de zi cu zi. În scuzele pe care le acceptăm. În comentariile care încep cu „da, dar și ea…”.
Scriu pentru că nu vreau că fiica mea să crească într-o țară unde, dacă va fi amenințată cu moartea, va fi nevoită să demonstreze că e în pericol „real”. Adică să fie deja lovită. Sau moartă.
Nu „fostă concurentă”, ci o femeie! Împușcată. În România. În 2025
Prea multe publicații au ales să o identifice pe victimă drept „fostă concurentă la un reality show”. Ca și cum asta ar explica ceva. Ca și cum trecutul tău te face mai puțin victimă. Mai puțin demnă de compasiune. Mai puțin om. Eticheta „fostă concurentă” a fost mai importantă decât faptul că a fost împușcată. În plină zi. Astfel de etichete stigmatizante nu doar că reduc femeile la un trecut exploatat mediatic, dar distrag atenția de la gravitatea faptei: o femeie a fost împușcată. În plină stradă. În România anului 2025. Asta e realitatea!
Aceasta nu este o simplă „știre”. Crima din Cosmopolis este o tragedie care țipă despre o societate care minimizează abuzul, care îndeamnă la „toleranță în cuplu”, care e indiferentă, acuzatoare, complice. O societate care tolerează agresiunea, controlul, umilința devine, prin lipsa ei de reacție, criminală.
Ce e de făcut?
Să NU mai tăcem. Să NU mai cerem femeilor să fie „mai discrete” și „mai înțelepte”. Să NU mai tratăm crimele ca gafe amoroase. Să cerem legi clare, ordine de protecție reale, centre de criză în fiecare județ, judecători care știu ce înseamnă controlul coercitiv. Să vorbim. Să educăm. Să recunoaștem pericolul din timp. Să nu ne mai oprim la compătimire. Să acționăm. Căci, altfel, violența domestică se termină precum crima din Cosmopolis. Și poate că, da, azi e o femeie pe care n-ai cunoscut-o. Dar mâine poate fi o femeie pe care o iubești.
Apelează 0800-500-333! Linia telefonică gratuită 24/7 pentru victimele violenței domestice, discriminării pe criteriul de sex, hărțuirii sexuale și traficului de persoane
