Ai intrat într-o cameră și ai uitat de ce. Îți cauți telefonul în timp ce îl ții în mână. Nu-ți mai amintești ce voiai să spui, dar poți recita fără greșeală versurile unui cântecel pentru copii. Dacă ai impresia că parentingul ți-a „prăjit” creierul, nu ești singur. Un studiu realizat pe aproape 38.000 de adulți sugerează că, dincolo de senzația de epuizare și de haosul zilnic, creierul părinților nu se degradează ci, mai degrabă, trece printr-un „upgrade” continuu, pe măsură ce învață să facă față provocărilor.
Expresia mom brain nu a apărut întâmplător! Studiile au confirmat că schimbările pe care multe femei le descriu după naștere au un fundament biologic. În această perioadă, creierul trece printr-un proces de reorganizare, iar schimbările observate sunt considerate o adaptare la maternitate, nu o degradare a funcțiilor cognitive. Numai că viața de părinte nu se termină odată cu concediul de creștere a copilului. Dimpotrivă. Pe măsură ce bebelușul crește, apar alte griji, alte decizii și alte provocări. Dacă știm destul de bine ce se întâmplă în creierul mamelor în timpul sarcinii și imediat după naștere, oamenii de știință au vrut să afle și cum se transformă acesta după zece, douăzeci sau chiar treizeci ani de parenting.
Îmbătrânire mai lentă într-o anumită zonă a creierului
O echipă de cercetători a apelat la UK Biobank, una dintre cele mai mari baze de date biomedicale din lume. Au analizat investigațiile RMN efectuate de 38.000 de adulți (cca. 20.000 de femei și 18.000 de bărbați) luând în calcul și câți copii avea fiecare participant la studiu. Și-au propus să afle dacă experiența de a crește copii (pe durata mai multor decenii) este vizibilă în pattern-urile cerebrale. Rezultatele studiului, publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), revista Academiei Naționale de Științe a Statelor Unite, au arătat că părinții cu mai mulți copii prezentau o activitate mai bine coordonată în anumite regiuni ale creierului decât persoanele fără copii sau cu mai puțini copii. Cea mai puternică asociere a fost observată într-o rețea cerebrală implicată în înțelegerea gândurilor, emoțiilor și nevoilor celorlalți – o abilitate pe care orice părinte o exersează zilnic, fie că încearcă să descifreze plânsul unui bebeluș, fie că încearcă să înțeleagă tăcerile sau „tantrum-urile” unui adolescent. În cazul părinților, cercetătorii au observat că activitatea acestei rețele semăna cu cea întâlnită, de obicei, la un creier mai „tânăr”.
Și tații „o pățesc”
Dacă rezultatele ar fi fost observate doar în cazul mamelor, explicația ar fi fost relativ simplă: „de vină” sunt sarcina, nașterea și schimbările hormonale. Numai că studiul a arătat același tipar și în cazul taților. „Rezultatele sunt foarte asemănătoare la femei și la bărbați, așa că nu este vorba despre un efect al sarcinii. Este, de fapt, un efect al parenting-ului”, spune Edwina Orchard, cercetătoare la University of California, Santa Barbara, și autoarea principală a studiului.
Constatarea aceasta i-a obligat pe cercetători să schimbe abordarea. Dacă explicația nu poate fi găsită doar în biologia maternității, atunci ea trebuie căutată în numitorul comun care unește mamele și tații deopotrivă: experiența de a crește un copil. În articolul științific, autorii atrag atenția că majoritatea cercetărilor de până acum s-au concentrat pe efectele biologice ale sarcinii, iar astfel, spun ei, „au fost trecute cu vederea influențele mediului în care trăiesc părinții, indiferent de sex”. Altfel spus, cercetările nu prea au luat în calcul până acum experiența de zi cu zi a părinților.
Această schimbare de perspectivă este remarcată și de jurnalista Emma Beddington, într-un editorial publicat în The Guardian. Pornind de la propriile experiențe de mamă, aceasta scrie că a fost convinsă mult timp că parenting-ul i-a „prăjit” creierul. Își amintește fără efort versurile unei melodii pentru copii ascultate în urmă cu peste 20 de ani, dar își pierde șirul ideilor și uită unde și-a pus cheile sau telefonul.
- CITEȘTE ȘI: „Fata lui tata”. Cum modelează tații stima de sine, respectul și siguranța emoțională a fiicelor lor
Ce anume antrenează creierul părinților?
Autorii studiului „Cum poate parentingul să protejeze funcționarea creierului odată cu înaintarea în vârstă” cred că răspunsul ar putea avea legătură cu ceea ce numesc „o formă de stimulare oferită de mediu” (a form of environmental enrichment). Asta pentru că parenting-ul nu este un eveniment care durează câteva luni. Vorbim despre zeci de ani în care creierul este obligat să învețe, să se adapteze și să răspundă unor situații noi.
Aceeași idee este subliniată pe larg și de Avram Holmes, profesor de psihiatrie la Rutgers University, unul dintre autorii principali ai studiului. „Mediul în care are loc îngrijirea copilului, și nu doar sarcina, pare să fie important, deoarece observăm aceste efecte atât la mame, cât și la tați”.
Cum arată însă, în viața de zi cu zi, acest „mediu de îngrijire” despre care vorbește cercetătorul? Jurnalista Emma Beddington, de la The Guardian, îl descrie printr-o succesiune de situații pe care aproape orice părinte le recunoaște. La început înveți despre alăptare, diversificare și febră. Apoi negociezi cu un copil de doi ani, stabilești reguli pentru timpul petrecut în fața ecranelor, încerci să înțelegi conflictele de la școală sau cauți cuvintele potrivite pentru prima dezamăgire în dragoste. Între timp, ajungi să vorbești cu profesori, medici, antrenori și alți părinți, să înveți lucruri pe care nu credeai că le vei învăța vreodată și să iei zeci de decizii în fiecare zi.
Chiar întinerim dacă facem copii?
Răspunsul la această întrebare este, mai degrabă, „nu știm încă”. Autorii studiului sunt foarte prudenți în interpretarea rezultatelor. Studiile arată în mod clar o asociere între parenting și anumite tipare de funcționare ale creierului, dar nu demonstrează că una o provoacă pe cealaltă. Cu alte cuvinte, cercetările nu spun că nașterea și creșterea copiilor încetinesc îmbătrânirea creierului și nici că persoanele fără copii sunt dezavantajate din acest punct de vedere.Și mai atrag atenția asupra unui aspect important. A crește copii nu este singura experiență care poate oferi creierului provocări complexe și oportunități de învățare. Ei amintesc că și alte experiențe (studiile, profesiile complexe sau învățarea unei limbi străine) pot oferi provocări similare. Însă parenting-ul le combină aproape pe toate: învățare continuă, adaptare, relații sociale și implicare emoțională, zi după zi, an după an. Tocmai de aceea, cercetătorii vorbesc despre parenting ca despre o posibilă formă de „îmbunătățire”, nu ca despre o rețetă pentru un creier mai sănătos.
Epuizați, dar mai agili
Ani de-a rândul, parenting-ul a fost privit aproape exclusiv prin ceea ce ne fură: somn, energie, timp, răbdare – aproape toate resursele (da, și pe cele financiare!). Când copiii ajung la maturitate, suntem convinși că am pierdut deja mulți neuroni pe drum. Studiile recente nu contrazic această realitate, însă răstoarnă premisele de la care obișnuiam să plecăm. Aparent, tocmai această perioadă în care avem senzația că nu mai funcționăm ca înainte este și cea în care creierul muncește și se îmbunătățește constant.
Așa că să privim diferit haosul acesta pe care îl aduc copiii în viața noastră. Pentru că, în timp ce suntem atenți la programări, ședințe cu părinții, antrenamente, iar adolescenții noștri ne răspund monosilabic la orice îi întrebăm, creierul pare să accepte bucuros provocarea. Nici nu prea are de ales! La câte hopuri și situații neprevăzute trebuie să facem față zi de zi, e de la sine înțeles că, la nivel cerebral, nu e timp de îmbătrânire.
