„Unde-i Crăciunul de-altădată?”, mă-ntreb uneori, când văd câte grade sunt afară în miez de decembrie. Și nu doar zăpezile, gerul sau florile de de gheață de pe geam îmi lipsesc. Crăciunul copilăriei mele (în anii ’80) avea tihnă multă – deși toată lumea din casă avea treburi de făcut. Și parcă avea mai mult sens. Nu prea-mi amintesc ce cadouri mi-a adus Moșul, dar îmi aduc aminte cu cât patos colindam, afară, în ger. Sau cum făceam sarmale cu mama, în timp ce la ușă aveam colindători. Îmi aduc aminte casa plină a bunicilor în zi de sărbătoare. Și bucuria de pe chipul tuturor.
Am copilărit în Dobrogea, pe lângă cei mai vechi munți din țară. Aici ne biciuia crivățul și ne viscolea zăpada, de se făceau troiene cât casa, an de an. Tot aici, Crăciunului și sărbătorile de iarnă, aveau „un mers” al lor. De la Ignat, până în ziua de Crăciun toate aveau un rost. Simțeai cu adevărat că vine Crăciunul când auzeai copiii colindând pe uliță sau vocile flăcăilor din sat zicând Colindul Mare.
Pregătirile de Crăciun, cu părinți pe pilot automat
Pe la 15 decembrie începea agitația în gospodărie. Părinții parcă intrau pe pilot automat. Se stabilea cu rigoare aproape militărească cine, ce, când are de făcut. Tata vorbea cu ceilalți bărbați din neam și se puneau de acord când să taie porcul. Intervalul era scurt, căci treaba asta nu se făcea niciodată înainte de Ignat (20 decembrie), și se ajutau unii pe alții ca să fie toate preparatele în cămară până în seara de Ajun. În funcție de asta, mama știa când are gata carnea pentru sarmale și pentru fripturi, când pregătește cârnații sau toba și ce porționează pentru restul sărbătorilor – de la nelipsita salată de boeuf – cu carne de porc (sic!) -, la răcituri (adică piftia) sau fripturile de Revelion.
Preotul venea „cu Crăciunul” cam tot așa, înainte de Ignat. Atunci te opreai din treabă și stăteai cu urechea ciulită să îi auzi vocea sfințind gospodăriile de pe ulița cealaltă. Trebuia să ai casa primenită de Sărbători, ca să poată intra popa să dea cu aghiazmă în toate camerele. În plus, se cădea să ai o gustare pe masă – un colăcel, o prăjitură de post sau pâine caldă. Desigur, și un pahar de vin!
„Scutecelele lui Iisus”
Masa plină de turte uscate, în așteptarea Ajunului, este una dintre cele mai vii imagini din preajma Crăciunului. Mi-aduc aminte cum o urmăream fascinată pe bunica răsucind cu migală aceste turte subțiri, sau cum o pândeam pe mama și mă rugam de ea să-mi mai dea câte o linguriță din umplutura cu nucă și zahăr. Nucile erau scumpe, zahărul măsurat, așa că mama se străduia să mă împace și pe mine, dar să-și poată face și treaba. Dacă nu știți despre ce vorbesc sau dacă nu ați mâncat niciodată „Scutecele lui Iisus”, atunci trebuie să vă spun că este un fel de „prăjitură” de post, preparată mai ales în Moldova și Dobrogea, care mai poartă și numele de „turte de Crăciun” sau „Pelincile Domnului”. Se mănâncă (și se dă de pomană) doar în Ajunul Crăciunului. Este un preparat strâns legat de Nașterea Domnului, iar femeile care îl pregătesc au grijă întotdeauna să îl coacă înainte de Ignat (adică înainte de tăierea porcului), ca să nu fie „pătat cu sânge”.
Rețeta este foarte simplă, însă îți trebuie foarte multă îndemânare… și o sobă cu plită. Aceste turte rotunde, din apă și făină, se întind foarte-foarte subțiri pentru a se coace rapid pe plita încinsă. Sunt extrem de crocante și casante, așa că trebuie mânuite cu grijă. Apoi se așază teanc pe un ștergar curat și se duc „în camera bună”, să stea la rece până în seara de 23 decembrie sau în zorii zilei de 24. Abia atunci se însiropează bine, cu un sirop din apă și miere (sau zahăr, căci asta aveam pe vremuri), apoi se presară peste fiecare turtă nucă măcinată, amestecată cu zahăr (și, dacă vreți, esențe). Se adaugă câte un strat din fiecare, ca un turnuleț, până la ultima turtă. Primeam „scutecele” în dimineața de Ajun, după ce apucase mama să dea cuiva de pomană sau să le ofere copiilor care veneau cu „’Neața”.
Mersul cu „’Neața”
Ne trezeam în zorii zilei și ne echipam rapid cu tot ce aveam mai gros de îmbrăcat ca să pornim „cu ‘Neața”. Intram pe poarta omului și strigam cât ne țineau plămânii, de trezeam și vecinii: „Bună dimineața la Moș Ajun!”. Mătușa, bunica sau ruda cu pricina (căci mai ales femeile erau treze și trebăluiau prin bucătărie) deschideau ușa cât să ne dea binețe, semn că puteam să zicem mai departe:
„Moș Ajun cel mai bătrân, bagă la copii în sân,/ mere, pere, nuci, covrigi,/ colăcei, că-s drăgășei/ și la anu’ mai măricei!/ Bună dimineața, la Moș Ajun, că mâine-i Crăciunul!
Dacă era ger afară, gazda își făcea milă de noi și ne poftea în bucătărie ca să ne dea de-mpărțelile: mere, nuci, covrigi sau chiar scutecelele lui Iisus. Ne umpleam pungile cu tot felul de bunătăți pregătite în casă. Dacă se nimerea să primim bomboane sau vreo Eugenie, eheee, însemna că a dat norocul peste noi. Nu stăteam mult pe la casele oamenilor, căci satul era mare, iar rudele locuiau care-ncotro. În plus, dimineața e scurtă: nu te puteai duce la ora 10 să mai cânți „’Neața”! Râdeau gazdele de tine că nu te-ai trezit la timp.
Acum, că-mi aduc aminte toate acestea, îmi dau seama că noi, copii fiind, nu prea știam semnificațiile tradiției pe care o țineam cu sfințenie an de an, până creșteam „prea mari ca să mai mergem cu ‘Neața”. Nu știu ce părere au etnologii despre aceste obiceiuri, dar ce vestitori ai Crăciunului să fie mai potriviți decât niște puști cu nasul și obrajii înroșiți de ger și cu vocile lor de copii?!
Ajunul Crăciunului
E cu foc în sobă, cu ger afară, cu zăpadă care scârțâie sub tălpi și cu miros de sarmale bolborosind încet pe plită – cel puțin la mine în amintire. Era atâta treabă pe 24 decembrie, că nu-mi dau seama cum de reușea mama să le facă pe toate. Între „’Neața” copiilor din vecini și Colindul Mare de la miezul nopții, trebuiau frământați cozonacii, puși la dospit și dați la cuptorul mare, trebuia pregătită mâncare (de post) pentru toți ai casei, trebuia scoasă varza de la murat și pregătită umplutura pentru sarmale. Apoi, iarăși veneau colindători, până târziu în noapte. Pe la 7-8 seara nu mai erau multe de făcut prin casă. Bradul era deja împodobit – nimic fastuos: o instalație cu steluțe, un rând de beteală și câteva globulețe. Pe la ora aia, abia întoarsă de la colindat, mă așezam alături de surorile mele la masa din bucătărie și primeam – gratuit – un training serios de înfășurat sarmale: noi făceam una, mama zece!
La momentul acela, era trecută deja toată agitația de peste zi și fredonam împreună colinde. Noi le cântam pe cele învățate pentru serbarea de la școală. Mama își mai aducea aminte câteva din copilăria ei, care păreau să aibă un farmec aparte. Se auzeau colinde pe la toate casele, iar vocile flăcăilor adunați în cete răsunau în tot satul.
De la „colindeț” la „Colindul Mare”
Când ne pregăteam noi, copii de 6-8 ani, să plecăm cu „Domn’-Domn’ să-nălțăm”, încă era soarele sus. Aveam voie să mergem cu colindul cel târziu până la ora cinei. După 7 seara deja ieșeau la colindat băieții mai mari și tinerii care mergeau în cete pe la casele fetelor de măritat. Și noi, copiii, mergeam în grupuri. Ne adunam câte 2-3 colegi de clasă, verișori sau vecini și mergeam pe înserat să colindăm bunici, unchi și mătuși, profesori sau chiar preotul din sat. Dacă în dimineața de Ajun primeam mere și covrigi, la colindat mergeam cu scopul de a ne umple pușculița. Unul dintre noi era numit din capul locului „cămărașul”, adică cel care strângea banii – pe care la finalul serii îi împărțeam frățește. Pe măsură ce creșteam, repertoriul nostru era din ce în ce mai bogat, mai ales că gazdele ne tot întrebau „ce alt colind mai știți?”. Cântam, desigur, tot ce aveam „în program”. Uneori, în seara de colinde, nimeream vreun unchi sau bunic care avea chef să stea mai mult cu noi și să ne fredoneze unele vechi. Așa am aflat despre „colindul de casă”, „colindul de fată mare” sau de „colindeț”. Din păcate nici eu, nici ai mei nu le mai ținem minte.
Dacă vă nimeriți prin Dobrogea în seara de Ajun, veți auzi „Colindul Mare”. Este lung, într-adevăr, dar are poveste și o linie melodică superbă. Cântat de voci baritonale de bărbați în toi de noapte (adesea acompaniați și de un acordeon), Colindul Mare îi poate emoționa și pe cei neatinși de „magia Crăciunului”. Colindul „cinstește” casa fiecărei gazde, făcând loc în versurile sale pentru numele capului familiei, pus în rând după sfântul Ion, sfântul Ilie, „Crăciun Sfânt, bătrânul” și chiar „Bunul Dumnezeu”, așa cum puteți vedea AICI, într-una din variantele de text ale Colindului Mare. În acest colind, Hristos cere gazdei să spună ce fapte a făptuit în viața sa, și, când îi află bunătatea, îl binecuvintează:
Tu, Ioane*, fiul meu,
Tu de vei merge la rai(u),
Oilerunda leruile, doamnele,
Găsești raiul descuiat.
Intră-n rai nejudecat(u),
Oilerunda leruile, doamnele,
Treci la masă nechemat,
Bei paharul nepătat(u),
Oilerunda leruile, doamnele,
Că-i urat și colindat.
Crăciunul
Privind înapoi, revăd imaginea dimineții de Crăciun prin florile de gheață de pe geam. Era un frig de crăpau pietrele și noi, abia treziți, în pijamale și picioarele goale, alergam spre camera neîncălzită unde stătea întotdeauna bradul. Acolo ne lăsa Moș Crăciun cadourile. De cele mai multe ori primeam hăinuțe, cizme, mănuși și alte lucruri utile unui copil iarna. Primeam cărți și dulciuri și un singur joc pentru noi, toți frații – după cum era și desaga Moșului pe vremea aceea.
Mama era deja la bucătărie. Erau gata foile dospite, cârnații erau prăjiți și „farfuriile de împărțeală” umplute cu sarmale. La noi, în Dobrogea, aceste foi dospite (turte prăjite în ulei) se împart în dimineața de Crăciun, alături de sarmale și de celelalte bunătăți pregătite – pentru pomenirea străbunilor. Mama ținea tot postul Crăciunului și, abia după ce dădea prima farfurie de pomană, putea gusta din tot ce a gătit.
Odată intrați în bucătărie, sărutam mâna părinților și ne uram Crăciun fericit. Apoi nu știam cum să facem să ne aciuăm mai repede cu toții lângă sobă. După prânz, mergeam cu toții la bunici. Întotdeauna. Nici nu știu cum încăpeam în cămăruțele lor mici! Eram vreo 30 cu toții: 16 nepoți de la cei 7 copii ai lor. Era o zi cu multă veselie și povești la gura sobei. Nu țin minte să fi făcut schimb de cadouri. Dar îmi amintesc bucuria din ochii lor când le sărutam mâinile trudite și le uram „Crăciun fericit!”.
