Lucia, Radu și cei doi fii ai lor, Mihnea (13 ani) și Vlad (17 ani), locuiesc în Spania din septembrie 2024. Deși situația lor materială era una foarte bună în România, la încheierea anului școlar soții Teleman au luat decizia de a părăsi țara. Mezinul familiei are autism, deci cerințe educaționale speciale, iar sistemul de educație românesc s-a dovedit a fi copleșitor, atât pentru copil, și pentru părinți.
După ce Mihnea a fost diagnosticat, Lucia și Radu au făcut tot ce le-a stat în putință pentru recuperarea lui și pentru integrarea cât mai bună în școala de masă și în societate. Au realizat, însă, că oricâte eforturi ar face ei, România este departe de a fi o țară incluzivă și pregătită pentru integrarea copiilor cu tulburari de spectru autist, chiar și a celor înalt funcționali, cum e Mihnea. Au părăsit Capitala și s-au mutat în Costa Blanca, Spania, loc în care mezinul familiei se bucură de materie adaptată, înțelegere și sprijin. Am stat de vorbă cu Lucia Teleman pentru a afla cum a decurs acomodatea, care sunt dificultățile pe care le-au întâmpinat și ce a adus emigrarea în viețile copiilor ei.
Totul Despre Mame: Ce a determinat mutarea voastră în Spania? A fost o decizie cântărită în timp?
Lucia Teleman: Când am hotărât să ne mutăm, ne mergea bine în România din multe puncte de vedere. Ne mutaserăm de un an în apropierea parcului Cișmigiu, într-un apartament cu patru camere pe care îl renovasem complet, iar situația noastră financiară era stabilă. Aveam locuri de muncă bune și venituri peste medie, conduceam o mașină bună și eram percepuți ca „realizați” conform standardelor din România. Totuși, decizia de a pleca a venit la finalul anului școlar, atunci când am realizat că sistemul educațional românesc nu satisface nevoile fiului meu cel mic, care are cerințe educaționale speciale.
În primul rând, a fost vorba despre volumul foarte mare de cerințe școlare. Chiar dacă am găsit înțelegere din partea majorității cadrelor didactice, anul școlar a fost copleșitor pentru noi. De exemplu, găsisem o doamnă profesoară de limba română care venea contra cost de trei ori pe săptămână să facă teme cu el acasă, iar pentru matematică și celelalte materii eram responsabilă eu. Cum matematica nu a fost niciodată punctul meu forte, a trebuit să învăț mai întâi eu, de pe YouTube, și apoi să-i explic lui, ceea ce adesea era frustrant atât pentru mine, cât și pentru el. Nu mai aveam timp pentru nimic altceva, iar fiul meu reușea cu greu să ajungă la baschet, un sport care îi plăcea mult.
Am atins punctul culminant în ultimele săptămâni de școală, când unul dintre profesorii lui a spus în clasă că unii elevi ar putea să repete anul, iar acest lucru a fost foarte greu de explicat fiului meu (mai ales că una dintre trăsăturile autismului este interpretarea literală a informațiilor). Aceasta a fost, practic, momentul în care am început să mă gândesc la plecare, deși nu mi-am dorit niciodată până atunci să părăsesc țara. În data de 1 iulie am luat decizia, iar două luni mai târziu, pe 1 septembrie, am ajuns în Spania.
Cum au reacționat cei apropiați când le-ați dat vestea?
Familia noastră a reacționat surprinzător de bine, am primit sprijin și înțelegere din partea lor. Prietenii ne-au numit „nebuni”, „inconștienți”, „curajoși”. Din cauza rapidității cu care ne-am mișcat, cineva chiar ne-a întrebat dacă avem probleme cu legea.
Cum s-au adaptat copiii la viața în Spania?
Cu sinceritate vă spun, s-au adaptat foarte bine. După prima săptămână, ne-au spus că își doresc să revină în România doar în vacanțe. Sunt mult mai fericiți și îi simt mult mai liniștiți. Merg la școală cu bicicletele, fac sport amândoi, iar fiul meu cel mare și-a făcut un grup de prieteni cu care se întâlnește în fiecare vineri, un lucru care nu se întâmpla în România.
Cum ai perceput integrarea fiului tău cel mic în sistemul educațional spaniol?
De îndată ce am ajuns la școală pentru a-l înscrie, am realizat că lucrurile sunt diferite față de cele cu care eram obișnuită în România. Am fost întâmpinați de „orientadora”, consiliera de orientare școlară, cu care am stat mai bine de o oră și jumătate. Ne-a prezentat școala, inclusiv locurile de relaxare, și am discutat despre situația fiului meu. Am fost plăcut surprinsă să aflu că, deși nu are un diagnostic oficial în Spania, va beneficia de un curriculum adaptat la materiile la care întâmpină dificultăți. Școala se ocupă de toate aspectele, fără a fi nevoie de implicarea mea activă. Deși mi s-a spus că toți elevii străini repetă primul an, surpriza a venit după doar trei săptămâni, când fiul meu a primit manualele, deși acestea nu ar fi trebuit să fie distribuite decât în al treilea trimestru, dupa ce și-ar fi însușit limba. „Tutora” lui mi-a explicat că a fost primul elev străin din școală care a primit manualele atât de repede, întrucât profesorii consideră că este foarte inteligent și ar putea să nu repete anul. În esență, integrarea s-a produs imediat.
Cum a fost primit cel mic de comunitate, de profesori și de colegi?
Având în vedere că locuim într-o stațiune turistică unde există o comunitate mare de expați, nu am întâmpinat probleme de integrare, multiculturalitatea fiind un aspect comun. Spaniolii sunt foarte amabili, dornici să te ajute, zâmbesc mai tot timpul și nu claxonează.
În plus, școala include o materie numită „atención educativa”, care promovează acceptarea și integrarea. Colegii l-au acceptat ușor, îl încurajează, îl aplaudă și îl ajută pe terenul de fotbal atunci când nu înțelege comenzile antrenorului. Profesorii sunt blânzi și îl încurajează în permanență, iar fiul meu este încântat de faptul că nimeni nu țipă la el și că este apreciat pentru pasiunea sa pentru istorie.
Cum se descurcă băieții cu învățarea limbii spaniole?
Școala îi asigură celui mic ore de învățare a limbii, denumite PASE. Acestea presupun înlocuirea altor ore de școală cu lecții de limba spaniolă și valenciană, de câte două ori pe săptămână pentru fiecare, întrucât locuim în comunitatea valenciană, iar valenciana este limba oficială. În cazul fiului meu cel mare, lucrurile sunt diferite, având în vedere că este în primul an de bacalaureat, iar învățământul obligatoriu în Spania se încheie la nivelul clasei a X-a din România. Astfel, el nu beneficiază de ore de limbă din partea școlii. După trei luni și jumătate, amândoi înțeleg destul de bine limba și au început timid să vorbească.
Care sunt principalele diferențe pe care le-ai observat între sistemul educațional românesc și cel spaniol?
Diferențele sunt semnificative. În primul rând, sistemul educațional spaniol nu impune un volum mare de materie și este mult mai structurat și explicit, evitând supraîncărcarea cu informații inutile. De asemenea, elevii au mai puține materii și un program mai relaxat. Un alt aspect care m-a impresionat a fost faptul că profesorii sunt strigați pe nume de către elevi, dar acest lucru nu afectează respectul dintre aceștia. Școlile spaniole sunt stricte în privința utilizării telefoanelor mobile, iar dacă sunt surprinși folosindu-le, elevii sunt sancționați prin confiscarea telefoanelor pentru 2 sau 4 zile. De asemenea, elevii au pauze de relaxare de 35 de minute la fiecare trei ore de curs, în care sunt încurajați să socializeze. Un alt aspect pozitiv este că întreaga comunicare cu școala se realizează printr-o platformă web, unde părinții pot obține informații despre copii și pot comunica cu profesorii. Feedback-ul oferit de profesori la sfârșitul primului trimestru a fost pozitiv și încurajator, chiar și acolo unde performanțele nu au fost excelente.
În Spania, ideea de a repeta un an nu este privită ca o rușine, ci ca o oportunitate de a învăța mai bine materia. Este o practică obișnuită, iar elevii pot repeta fiecare an școlar de două ori. Noi am venit aici cu ideea că fiul meu cel mare va repeta anul, având în vedere că ne-am planificat să învățăm limba în acest an. El are nevoie de note mari în cei 2 ani în care pregătește bacalaureatul. 60% din media de intrare la facultate o reprezintă mediile examenelor din cei 2 ani.
Un alt lucru demn de menționat este că aici sportul este considerat o prioritate, iar toată lumea este încurajată să practice diverse activități fizice, inclusiv persoanele cu dizabilități. Există cursuri speciale, dar acești copii sunt integrați și în echipele de copii tipici. În cazul fiilor mei, materia care le dă bătăi de cap este chiar sportul. Toate localitățile dispun de Palate ale Sporturilor, iar costurile pentru activitățile sportive sunt foarte accesibile, de aproximativ 70 de euro pe an pentru două sesiuni pe săptămână. De asemenea, activitățile obligatorii sunt variate, iar pentru că noi locuim la mare, copiii au avut cursuri de kaiac, o experiență pe care nu o vor uita prea curând. După cursuri au rămas să facă baie, ceea ce mi s-a părut fantastic.
Ce te-a impresionat cel mai mult la modul în care sunt tratați copiii în Spania?
Cred că lejeritatea și relaxarea cu care sunt privite lucrurile, ceea ce se reflectă în expresia „No pasa nada” („nu-i nimic”), destul de des întâlnită. Într-una din zile eram cu Radu la Mercadona, care-i un fel de Lidl de-al nostru, iar la raionul de parfumuri erau câțiva adolescenți care, după ce s-au parfumat cu mostre din raft, au început să se hârjonească. Angajata care punea marfa în raft era lângă ei și nu le-a spus absolut nimic, ba chiar zâmbea conspirativ la glumițele lor.
Ce dificultăți ați întâmpinat în această perioadă? Cum ați găsit locuința și un loc de muncă?
Închirierea unei locuințe este destul de dificilă, având în vedere fenomenul „okupas” (ocuparea ilegală a locuințelor), care a determinat proprietarii să fie foarte prudenți și să impună condiții stricte. În ceea ce privește locurile de muncă, și aici există dificultăți, mai ales în zonele turistice unde piața este sezonieră.
Mi-aș fi dorit să știu mult mai bine spaniola! Dacă ar fi să dau timpul înapoi și să schimb ceva, probabil aș alege o zonă fără dialect în școală. Ne dă multă bătaie de cap tuturor, mai ales că de multe ori înștiințările de la scoală le primim în valenciană, însă frumusețea zonei mai compensează puțin acest neajuns.
Este ceva ce nu îți place în Costa Blanca?
Cred că umiditatea foarte ridicata. Am văzut că ajunge și la 93% în anumite zile. Avem niște săculeți speciali în șifoniere, și, cu toate astea, foarte des mi se pare că îmbrac hainele umede.
Care este costul vieții comparativ cu România, în special în ceea ce privește educația și activitățile extra-curriculare?
Costul vieții este similar, dar chiriile sunt mai mari decât în România. În ceea ce privește educația, școlile publice sunt gratuite, iar școlile semi-private („concertada”) au taxe modeste, de aproximativ 50 de euro pe lună pentru gimnaziu și în jur de 80 de euro pentru cei 2 ani de bacalaureat. În plus, există și costuri suplimentare pentru masă, de aproximativ 150 de euro pe lună. Manualele sunt foarte costisitoare (în jur de 700 de euro pentru amândoi), dar există un sistem, după primul an intri în „Banca de cărți” și le primești gratis în următorii ani. Activitățile sportive subvenționate de municipalitate sunt foarte accesibile, având un cost anual de 70 de euro.
Cum privești acum, după câteva luni de la mutare, decizia de a emigra?
Deși este încă prea devreme pentru o evaluare completă, pot spune că până acum decizia a fost una înțeleaptă. Deși nu mi-am dorit să părăsesc România, în acest moment nu îmi doresc să mă mai întorc. Ne dorim ca în viitorul apropiat să găsim un loc pe care să îl putem numi „acasă” și să îmbătrânim într-un sistem de sănătate în care să nu ne fie frică de viitor.
- CITEȘTE ȘI: Emigrantă în Belgia: „Temele sunt lejere, școala nu pune presiune pe copii, dar rețin materia din clasă”
Ai vreun sfat pentru alți părinți din România care au copii cu cerințe educaționale speciale și iau în considerare emigrarea?
În primul rând, să se informeze. Să cântărească bine și apoi să decidă dacă merită sau nu. Eu, pentru Mihnea, cred că a meritat. Nu știu cât de mult am fi reușit să mai facem față în România în școala publică – chiar dacă el este înalt funcțional. Nu îmi dau seama, încă, cât de ofertantă este Spania în ceea ce privește terapiile, de exemplu. Însă în ceea ce privește piața muncii, am vazut DOAR persoane cu dizabilități care vând biletele la loto. Am văzut persoane cu Sindrom Down care lucrează la McDonalds. Foarte multe anunțuri de angajare de pe site-urile de recrutare caută persoane cu dizabilități, probabil au niște facilități fiscale.
