Sunt gesturi prin care copilul sau adolescentul își provoacă durere ca să facă față unei stări emoționale copleșitoare. Automutilarea la adolescenți este adesea înțeleasă greșit: confundată cu o fază, un gest de manipulare sau un semn de rebeliune. În realitate, este un semnal de alarmă emoțional. Pentru mulți părinți, aceste semne nu se leagă imediat într-un diagnostic sau într-un cuvânt anume. Puțini folosesc, din prima, termenul de „automutilare”. Mai degrabă apare confuzia: o fi o fază? o fi doar stres? exagerez? Iar tocmai această ezitare poate întârzia momentul în care primește ajutor. „Pentru el, automutilarea nu e o soluție, ci singurul lucru care pare să funcționeze în acel moment”, explică psihologul. Ce înseamnă și cum apare, uneori, chiar și la copiii mici automutilarea?
Uneori, semnele sunt discrete. Alteori, sunt chiar sub ochii noștri, dar nu știm cum să le citim.
Un copil care începe să poarte constant mâneci lungi, inclusiv vara. Răni care apar des și se vindecă greu. Urme pe piele explicate vag sau evitate în discuții. Schimbări de dispoziție, retragere, iritabilitate. Automutilarea nu înseamnă neapărat tăieturi vizibile și nu este sinonimă cu dorința de suicid. De cele mai multe ori, este o soluție de moment. Adolescentul încearcă să facă față unei dureri emoționale pe care nu știe cum să o gestioneze altfel. Poate apărea inclusiv la copii mici și la adolescenți care, din exterior, par bine adaptați, cuminți și susținuți.
Psihologul clinician și psihoterapeut Elisa Bouleanu ne explică ce se află în spatele acestor comportamente, de la ce vârstă pot apărea, de ce contează chiar și un singur episod, ce greșeli pot face părinții din dorința de a ajuta și ce intervenții reale pot reduce riscul de repetare.
TOTUL DESPRE MAME: De ce ajunge un copil să-și facă rău ca să se simtă „mai bine”? Ce declanșează gestul, ce simte înainte?
Psiholog Elisa Bouleanu: Un copil sau un adolescent nu ajunge să își facă rău pentru că își dorește durerea în sine. Nu este niciodată doar despre asta. În mod paradoxal, adolescentul își face rău pentru că durerea fizică este mai ușor de suportat decât cea emoțională.
Înainte de comportamentul de automutilare (indiferent de forma sub care se manifestă – tăiat, ars, lovit, zgâriat etc.), adolescentul resimte o stare de tensiune internă foarte mare. Pot fi emoții intense. Ori emoții confuze sau contradictorii – tristețe, frică, furie, rușine, vinovăție, pe care copilul sau adolescentul nu știe cum să le gestioneze. Pentru unii adolescenți, automutilarea este modalitatea de a scăpa de o emoție intensă, copleșitoare. Durerea fizică distrage atenția de la acea emoție intensă. Aduce și o senzație de control și produce, de regulă pe termen foarte scurt, o descărcare a tensiunii interioare atât de intens resimțită.
Scapă de o emoție prea intensă sau vrea să simtă ceva când nu mai simte nimic? Și, în acest caz, e o formă de control?
Da, pentru unii adolescenți poate fi și acest lucru: se automutilează ca să simtă ceva. Orice altceva, în afara golului interior, a amorțelii interioare. Mulți descriu această stare ca pe o lipsă totală de trăire. O senzație de vid, de deconectare de la lume, de la sine. Ca și cum emoțiile au dispărut și funcționează pe pilot automat. „Sunt mort pe dinăuntru” – spun unii adolescenți care recurg la automutilare ca să simtă ceva. Automutilarea îi ajută să simtă durere fizică, simt ceva, semn că sunt vii, că pot avea o reacție.
Automutilarea are, într-adevăr, rol de reglare emoțională. Însă nu trebuie privită doar din această perspectivă, pentru că acționează simultan pe mai multe planuri. Poate funcționa ca autopedeapsă când copilul sau adolescentul resimte intens rușine și vinovăție, se consideră rău sau crede că a greșit și merită pedepsit. Alteori, adolescenții recurg la aceste comportamente ca formă de control față de o lume interioară haotică sau față de un mediu exterior asupra căruia simt că nu au niciun control. Uneori automutilarea e un mesaj nonverbal atunci când nu există cuvinte pentru ceea ce doare, când nici el, poate, nu știe ce doare, dar doare foarte tare.
Senzația de „bine” care apare după automutilare este de scurtă durată. Poate dura câteva minute în unele cazuri, în altele, câteva ore. Când emoțiile intense sau amorțeala revine, comportamentul se repetă pentru a obține din nou senzația de „bine”. De aceea, automutilarea devine ușor un comportament repetitiv. Nu pentru că este o soluție reală, ci pentru că, în acel moment, este singurul lucru care pare să funcționeze, în lipsa altor strategii sănătoase de reglare emoțională. Ce este important să rețină părinții este că automutilarea nu spune „vreau să îmi fac rău”, ci „nu știu cum să gestionez ce simt”.
Există un „profil” de copil care ajunge să se automutileze sau se poate întâmpla chiar și copiilor care din afară par echilibrați și bine susținuți?
Psiholog Elisa Bouleanu: Nu există un profil unic al copilului sau adolescentului care ajunge să se automutileze. Automutilarea nu ține de un tip de personalitate sau temperament anume. Și nu apare doar la copiii care sunt, în mod vizibil, mai vulnerabili, introvertiți, timizi sau retrași. Se poate întâmpla inclusiv copiilor care, din exterior, par foarte siguri pe ei, echilibrați, adaptați. Desigur, putem spune că există factori de vulnerabilitate care predispun un copil sau adolescent la astfel de comportamente. Dar aceștia nu formează un tipar fix.
Printre factorii de vulnerabilitate putem enumera dificultăți în reglarea emoțională, tendința de a internaliza emoțiile (copiii care nu fac probleme, sunt cuminți, nu deranjează – spre exemplu), perfecționismul, critica sau autocritica severă, o sensibilitate emoțională înnăscută, dificultăți de relaționare, experiențe de bullying, pierdere, traumă, anxietate, depresie sau alte dificultăți emoționale. Mulți dintre adolescenții care se automutilează sunt cei care au învățat să funcționeze bine „la suprafață”. Să fie cuminți, să nu deranjeze, să nu îngrijoreze părinții. Și tocmai această capacitate de a masca suferința face ca dificultățile lor să fie observate mai greu.
Este important ca părinții să știe că iubirea și cele mai bune intenții din lume nu imunizează împotriva suferinței emoționale. Chiar și în familiile implicate, preocupate pentru binele copilului, pot apărea dezechilibre emoționale, mesaje contradictorii, presiune sau, pur și simplu, lipsă de spațiu pentru exprimarea emoțiilor. Poate mai util decât căutarea unui profil ar fi ca părinții să fie foarte atenți la schimbări subtile, la retragere, la dificultăți de exprimare, la orice alte semnale care ar putea indica o suferință ascunsă. Sau la semnale foarte concrete, precum acoperirea corpului cu haine largi, mâneci lungi, chiar și la temperaturi foarte ridicate, pentru că adolescenții care se automutilează își ascund rănile. Nu este un semn care trebuie interpretat izolat, dar în contextul altor schimbări de dispoziție precum cele enumerate mai sus, poate deveni un indiciu important că adolescentul ascunde ceva ce îi e greu sau rușinos să spună.
De la ce vârstă poate apărea automutilarea?
Psiholog Elisa Bouleanu: Deși se vorbește mai mult despre comportamentele de automutilare la adolescenți, este important de spus că astfel de comportamente nu sunt specifice exclusiv acestei vârste. La adolescență, astfel de comportamente devin mai vizibile și ajung, de obicei, mai repede în atenția părinților. Însă autovătămarea poate apărea și la copiii cu vârste mai mici, în preadolescență sau chiar înainte, la 5-7 ani, spre exemplu.
Cum se manifestă automutilarea la copiii mai mici? Și cum facem diferența între o criză de comportament și un semnal de alarmă emoțional?
La copiii mai mici pot apărea comportamente precum lovirea repetată a capului cu palmele sau pumnii, mușcatul, smulgerea părului sau alte gesturi prin care copilul își provoacă durere. Le putem privi, dacă vreți, drept forme primitive de reglare emoțională. Practic, scopul este același ca și în cazul adolescenților care se automutilează: reglarea unei emoții copleșitoare. Diferența este că astfel de comportamente la vârste mai mici sunt poate mai subtile și greu de recunoscut de părinți ca forme de automutilare. Ele sunt văzute, mai degrabă, ca forme manifestare a furiei, a opoziției sau ca fiind „crize de comportament”.
Părinții trebuie să înțeleagă că, dacă observă un astfel de comportament la copiii lor mai mici, acesta nu e vreun capriciu sau tantrum, ori că au de-a face cu un „copil dificil”. Ci că acel copil are o nevoie disperată de reglare emoțională și de relație cu un adult sănătos reglat el însuși emoțional. Este un semn că durerea emoțională resimțită de un astfel de copil depășește capacitatea lui de a o gestiona într-un alt mod. Aș mai adăuga și faptul că un astfel de comportament la un copil mic nu înseamnă automat o tulburare psihică, ci un semnal de alarmă. Ceva nu este în regulă cu mediul emoțional al copilului. Iar, uneori, acel ceva are legătură nu atât cu copilul în sine, ci cu nivelul de stres, disponibilitatea emoțională sau dificultățile prin care trece adultul care îngrijește copilul.
- CITEȘTE ȘI: Tantrumul, o invenție a parentingului de azi? De ce nu existau copii cu crize de nervi ”pe vremea noastră”?
Sunt părinți care spun „a fost doar o dată”. Contează dacă automutilarea s-a întâmplat o singură dată? Când „doar o dată” nu mai e un detaliu minor?
Psiholog Elisa Bouleanu: Este de înțeles ca părinții să își spună „a fost doar o dată” pentru că este foarte, foarte greu să accepți că propriul tău copil trece printr-o suferință atât de mare. În cazul automutilării, chiar și „o singură dată” contează. Nu pentru că ar indica un risc major, ci pentru că este un semnal că adolescentul nu a găsit altă modalitate de a face față emoțiilor sale.
Automutilarea nu funcționează, de regulă, ca un obicei care apare o singură dată și dispare brusc. Este o strategie de reglare emoțională care odată descoperită poate fi repetată și, de cele mai multe ori, chiar este repetată. Chiar dacă s-a întâmplat o singură dată este important să ne întrebăm ce l-a declanșat, ce a simțit copilul înainte, ce l-a făcut să recurgă la asta. S-a întâmplat doar o dată, devine un detaliu minor dacă copilul continuă să fie retras sau irascibil, dacă apare rușinea, frica, dacă copilul descrie automutilarea ca pe ceva ce l-a ajutat, dacă gestul a apărut într-un context de stres intens, bullying, traumă, pierdere etc. Un episod singular de automutilare poate deveni o oportunitate extrem de valoroasă de intervenție timpurie în care copilul să fie ajutat să găsească alte modalități de reglare emoțională, înainte ca automutilarea să se transforme într-o soluție de reglare emoțională recurentă.
Există forme de automutilare mai puțin vizibile decât tăierea (de exemplu, arderea, lovirea, smulgerea părului sau alte comportamente)? Care sunt acestea și cum pot fi recunoscute?
Psiholog Elisa Bouleanu: Da, există forme de automutilare mai puțin vizibile decât tăiatul, iar unele dintre ele pot fi mai ușor trecute cu vederea, pot fi considerate ticuri sau pur și simplu comportamente ciudate. Este important să înțelegem că automutilarea nu se definește printr-o formă anume de comportament, ci prin intenția de a provoca durere sau disconfort corporal, fizic, pentru a regla o stare emoțională.
Printre formele mai puțin evidente de automutilare putem menționa lovirea repetată a capului sau a corpului, scărpinatul sau frecarea pielii până la sânge, împiedicarea deliberată a vindecării rănilor (copilul sau adolescentul rupe coaja întruna și rana nu se vindecă), mușcatul până la vânătaie sau apariția sângelui, smulgerea părului. Astfel de comportamente, atât la copiii mai mici, cât și la adolescenți, pot fi confundate ușor cu manifestări ale furiei sau ale anxietății. Recunoașterea unui comportament drept automutilare nu ține doar de observarea rănilor, ci mai ales de context și de repetiție. Semnal de alarmă este atunci când comportamentul este repetitiv, apare în momente de stres emoțional intens, este însoțit de rușine sau izolare, există o legătură clară între comportament și starea emoțională
Contează cum reacționez eu, ca părinte, în momentul în care aflu?
Psiholog Elisa Bouleanu: Da, cu siguranță, contează enorm cum reacționează părinții în momentul în care află! Poate că, în unele situații, nu comportamentul în sine creează cea mai mare rană, ci felul în care copilul sau adolescentul se simte văzut, auzit sau judecat, atunci când automutilarea iese la iveală. Vulnerabilitatea lui este oricum foarte mare, iar reacția părintelui poate să creeze un spațiu de siguranță sau să întărească rușinea.
Ce ajută, în schimb, sunt mesaje simple, precum „Îmi dau seama că îți este foarte greu”, „Vreau să înțeleg ce se întâmplă cu tine” „Sunt aici, lângă tine”. Acestea pot face o diferență uriașă. Adolescentul care se taie, se arde sau apelează la orice altă formă de automutilare nu are nevoie de o soluție când părintele află acest lucru. Are nevoie de siguranță emoțională. Are nevoie să știe că orice ar face, părintele rămâne acolo, lângă el.
Ce greșeli frecvente fac părinții, chiar din dorința de a ajuta?
Psiholog Elisa Bouleanu: Din dorința de a ajuta, părinții pot face greșeli. Reacțiile intense – plâns, furie, frică – îl pot face pe copil să se simtă și mai rău, să se simtă „stricat” și nevoit să protejeze emoțiile părintelui. Minimalizarea gestului de automutilare – „Nu e așa grav”, „Toți adolescenții fac asta” – este o altă greșeală pe care o pot face părinții. Critica, morala, cearta – „Cum ai putut face asta?!”, interogatoriul, controlul excesiv, verificarea permanentă a corpului adolescentului, căutarea unui vinovat sunt alte greșeli pe care le pot face părinții la aflarea faptului că adolescentul sau copilul se automutilează. Mesajul care ajunge la copil în astfel de situații este că emoțiile lui sunt „greșite” sau periculoase și adevărul nu e binevenit.
Repet, nu este ușor pentru niciun părinte să fie alături de un adolescent care se automutilează așa cum are acesta nevoie. Părinții resimt frică, sunt copleșiți și aceste emoții sunt firești într-o astfel de situație. Important este să nu descarce aceste emoții asupra copilului. Copilul are nevoie de un adult suficient de stabil cât să poată conține durerea lui. Și, deseori, părintele are și el nevoie de sprijin.
Cum deschidem, ca părinți, conversația fără să pară că îl interogăm sau că îl judecăm?
Psiholog Elisa Bouleanu: Conversația ar trebui să pornească de la starea copilului, nu de la comportament. Nu „De ce îți faci asta?”, ci „Am observat că îți este greu și vreau să te ascult, să te înțeleg, nu să te judec”. E important să se vorbească despre faptele observate de părinte, nu despre acuzații. Părintele să pună o singură întrebare deschisă și apoi să asculte. Tonul calm, lipsa presiunii, mesajul clar „Sunt aici, chiar dacă nu vrei să vorbești acum” reduc senzația de interogatoriu și judecată, creează mai multă siguranță decât orice soluție sau explicație. Simpla disponibilitate de a ajuta este primul pas real spre ajutor.
Ce facem apoi? Ce discuții îl pot ajuta? Cum trebuie purtate? În cât timp se va vedea o schimbare și cum facem să-l ținem departe de astfel de comportamente?
Psiholog Elisa Bouleanu: După deschiderea discuției cel mai important lucru este continuitatea, adică nu o discuție unică și atât. Copilul este ajutat de discuții regulate, previzibile, în care accentul să cadă pe ceea ce simte, nu pe comportament. Întrebări precum „Ce a fost greu pentru tine zilele acestea?” sau „Ce te ajută chiar și puțin când lucrurile devin intense?” susțin reglarea emoționala, mai mult decât sfaturi și soluții.
Discuțiile ar trebui purtate cu calm și fără presiunea schimbării imediate. Schimbarea nu apare peste noapte și aș sublinia faptul că nici nu trebuie pus accent pe schimbare. Mai multă deschidere din partea adolescentului, mai puține secrete și mai multă capacitate de a vorbi despre ce simte sunt semne discrete că se schimbă ceva, chiar dacă, poate, comportamentul nu a dispărut. Un astfel de proces poate dura săptămâni sau chiar luni, în funcție de intensitatea suferinței copilului și de resursele lui.
Menținerea copilului departe de aceste comportamente nu se face prin control strict, prin interdicții sau pedepse. Este nevoie de construirea unor alternative de reglare emoțională, de consolidarea siguranței în relația copil-părinte și de ajutor de specialitate. Scopul nu este să facem rapid să dispară comportamentul, pentru că ar fi un scop nerealist. Scopul este creșterea capacității copilului de a face față emoțiilor intense fără să își facă rău.
Există mecanisme reale pe care un părinte le poate folosi ca să-și ajute copilul?
Psiholog Elisa Bouleanu: Da, există mecanisme reale, simple pe care părintele le poate folosi pentru a ajuta adolescentul, mai ales atunci când acestuia îi este greu să vorbească despre ceea ce simte. Așa-numitul „semafor emoțional” este un exemplu de instrument care poate funcționa foarte bine cu copiii sau adolescenții mai retrași. Ideea ar fi să se creeze un limbaj simplu prin care adolescentul să poată comunica nivelul de distres resimțit, fără să fie nevoit să explice în cuvinte, dacă nu poate: verde – sunt ok, pot gestiona; galben – îmi e greu, am nevoie de sprijin; roșu – nu sunt în siguranță, am nevoie de ajutor imediat. Esențial ar fi ca un astfel de instrument să fie stabilit, de comun acord, într-un moment de calm.
Desigur, ar mai fi și alte instrumente pe care părintele le-ar putea folosi, dacă, de comun acord cu adolescentul, ar conveni ca acesta să anunțe când apare impulsul de a recurge la comportamentul de autovătămare: elasticul pe mână (folosit ca stimul senzorial ușor pentru a muta atenția din zona impulsului). Ruperea unor bucăți de hârtie sau mototolirea lor, ca modalitate de descărcare a tensiunii. Coloratul cu roșu, folosirea markerelor pentru a „scoate” vizual emoția. Ținerea unui cub de gheață în mână ajută la calmarea sistemului nervos prin stimulare senzorială puternică, dar sigură. De asemenea, exerciții de respirație simplă, conștientă.
Nu putem spune că există o rețetă rapidă care va stopa comportamentul pentru totdeauna. Însă astfel de instrumente sunt pași mici, repetabili, care pot reduce riscul și pot transmite copilului mesajul „nu ești singur și nu trebuie să treci singur prin asta, sunt alături de tine”. Dincolo de toate acestea, cel mai important rămâne un părinte care poate rămâne calm și prezent în fața emoțiilor intense ale copilului.
Când e nevoie de ajutor de specialitate și spre ce terapie trebuie să ne îndreptăm? Există riscul ca automutilarea să se transforme în gânduri suicidare? Cum se face evaluarea acestui risc?
Psiholog Elisa Bouleanu: Ajutorul de specialitate este necesar încă de la început, de la apariția comportamentului de automutilare. Chiar dacă părintele nu e sigur de gravitatea situației. Este important să se apeleze la un psihoterapeut care să poată oferi un spațiu sigur de explorare a emoțiilor și de învățare a unor modalități sănătoase de reglare emoțională. În unele cazuri, dacă vorbim despre depresie severă, anxietate intensă sau impulsivitate crescută poate fi necesară și o evaluare clinică făcută de un psiholog clinician. Și, poate, și consultarea unui psihiatru, pentru stabilirea unui plan de tratament adecvat.
Este important de știut că automutilarea nu este sinonimă cu dorința de suicid. Mulți adolescenți recurg la acest comportament tocmai pentru a face față durerii și a putea să funcționeze. Nu pentru a-și pune capăt vieții. Există însă și riscul ca automutilarea să coexiste sau să evolueze spre gânduri suicidare. Evaluarea riscului de suicid nu se face pe baza acestui comportament. Ci printr-o evaluare clinică. Făcută de un specialist care să ia în considerare: frecvența și intensitatea automutilării, prezența ideației suicidare, impulsivitatea, istoricul de traumă sau pierdere, suportul din familie etc. Intervenția timpurile, adică imediat ce părintele observă comportamentul, poate preveni agravarea automutilării și apariția ideației suicidare.
Ce le spuneți părinților care se simt vinovați sau neputincioși? Ce e important să știm despre rolul nostru real în vindecare?
Psiholog Elisa Bouleanu: Vinovăția și neputința sunt reacții firești care apar atunci când descoperi să propriul copil suferă atât de tare. Dar astfel de emoții nu ajută, nici părinții, nici copiii. Părinții nu sunt vinovați pentru automutilarea copilului, deși, știu, că așa se simte, uneori. Rolul părintelui nu este să „repare” sau să găsească explicații perfecte, ci să fie prezent, disponibil emoțional. Vindecare copilului nu depinde de un părinte „fără greșeală”. Ci de unul care poate să rămână prezent, conținător, chiar și atunci când nu are toate răspunsurile. Nu este ușor să rămâi prezent și disponibil emoțional atunci când ești copleșit de propriile emoții de frică, vinovăție, neputință în fața copilului care suferă intensă. De aceea, este esențial ca și părinții să primească sprijin terapeutic pentru a își înțelege propriile frici, reacții, limite. Un părinte mai reglat emoțional, asta face uriașa diferență în procesul de vindecare.
Să presupunem că un astfel de copil nu are o relație deloc bună cu părintele, Nu e înțeles, nu e ascultat, e invizibil. Poate ne citesc și tinerii. Singur, un astfel de adolescent, ce șanse are să renunțe la automutilare?
Psiholog Elisa Bouleanu: Un adolescent care se simte nevăzut, neînțeles sau singur, are mai puține șanse să renunțe la comportamentul de automutilare. Asta pentru că acest comportament devine singura sursă de reglare emoțională și alinare disponibilă în fața unei dureri despre care nu are cu cine să vorbească.
Pentru tinerii care ne citesc, mesajul ar fi că automutilarea nu este un defect. Nu îi definește, nu spune nimic rău despre ei, ci despre cât de greu le este. Chiar dacă relația cu părinții nu este bună, ajutorul poate veni din altă parte – un terapeut, un profesor poate, un adult disponibil emoțional de încredere. Nimeni nu ar trebui să ducă singur asta. Vindecarea începe în momentul în care cineva vede durerea și o ia în serios.
